Înflorirea şi declinul comerţului mondial

Partea a 3-a: Avidul comerţ îşi arată adevărata faţă

LA ÎNCEPUTUL secolului al XVI-lea, comerţul european era dominat la nord de Liga hanseatică, o asociaţie comercială a oraşelor din nordul Germaniei; la vest de Anglia şi de Ţările de Jos; iar la sud de Veneţia.

Timp de secole, Veneţia a monopolizat comerţul cu mirodenii. Acordurile încheiate cu arabii şi mai tîrziu cu turcii otomani au închis rutele comerciale spre Orient în faţa eventualilor rivali. Dacă cineva voia să sfideze acest monopol trebuia să găsească noi rute spre Extremul Orient. Explorările au început. Un rezultat al acestor explorări a fost descoperirea şi cucerirea Americilor.

În ultimul deceniu al secolului al XV-lea papa i-a dat Portugaliei şi Spaniei autorizaţia papală de a întreprinde o campanie de cucerire a lumii necunoscute pînă atunci. Dar aceste două puteri catolice nu au fost motivate numai de convingeri religioase. Profesorul Shepard Clough comentează: „Îndată ce şi-au revendicat drepturile asupra teritoriilor nou descoperite, ţările proprietare s-au precipitat să obţină cît mai multe beneficii economice“. El adaugă: „În goana după bogăţie a pionierilor exista o lăcomie aproape morbidă. Avem aici o ilustrare interesantă atît a motivelor din spatele explorării, cît şi a ideologiilor predominante din lumea occidentală“. Setea după aur şi dorinţa de a converti i-a condus pe conchistadorii spanioli la jefuirea Lumii Noi.

Între timp, Ţările de Jos s-au dezvoltat devenind o putere comercială dominantă, fenomen pe care niciunul dintre ceilalţi coloşi comerciali nu l-a putut opri. De fapt, pe parcursul secolului al XVII-lea, a fost evident că numai Anglia a fost suficient de puternică pentru a-i sfida pe olandezi. Competiţia economică s-a intensificat. În interval de 30 de ani, pînă în anul 1618, Anglia şi-a dublat flota; pe la mijlocul secolului al XVII-lea, marina comercială olandeză era de circa patru ori mai mare decît flotele combinate ale Italiei, Portugaliei şi Spaniei.

Centrul comercial al Europei s-a mutat de pe ţărmul Mediteranei pe cel al Atlanticului. Numind-o „revoluţie comercială“ şi „una din cele mai mari schimbări «de loc» din istorie“, Clough spune că ea a creat o „prosperitate economică care a făcut posibilă superioritatea culturală şi politică a Europei occidentale în cadrul Occidentului“.

Imperii clădite nu numai cu „zahăr şi mirodenii“

În 1602 olandezii au unit diverse companii comerciale conduse de negustorii lor şi au format Compania olandeză a Indiilor Orientale. În deceniile care au urmat, pe lîngă faptul că a avut un anumit succes comercial în Japonia şi Java, ea i-a deposedat pe portughezi de teritoriile cunoscute astăzi ca Malaysia Occidentală, Sri Lanka şi Moluce (Insulele mirodeniilor). „La fel ca portughezii şi spaniolii, afirmă Clough, [olandezii] doreau să-şi rezerve în exclusivitate beneficiile comerţului oriental.“ Şi nu este de mirare! Comerţul era atît de profitabil încît prin secolul al XVII-lea, Ţările de Jos au devenit cel mai bogat stat din Europa occidentală. Amsterdam-ul a devenit centrul comercial şi financiar al lumii occidentale. — Vezi chenarul de la pagina 25.

Danemarca şi Franţa au format companii similare. Dar prima şi cea care a devenit ulterior cea mai influentă a fost fundată în 1600 cu numele de Compania engleză a Indiilor Orientale. Ea i-a îndepărtat pe francezi şi pe portughezi din India. Mai tîrziu, englezii au cîştigat supremaţie comercială şi în China.

Între timp, în emisfera vestică, Compania olandeză a Indiilor Occidentale comercializa zahăr, tutun şi blănuri. Iar englezii, după ce au fost încorporaţi în 1670 în Compania Golfului Hudson din Canada, au fost preocupaţi de găsirea unui pasaj nord-vestic spre Pacific întrucît făceau comerţ cu ţările din vecinătatea Golfului Hudson.

Ziaristul Peter Newman arată că lupta dintre Compania Golfului Hudson şi unul dintre rivalii săi, Compania Nord-Vest, „era o competiţie pentru obţinerea controlului asupra pieţelor şi blănurilor, dar aceasta s-a transformat curînd într-o luptă pentru putere şi teritoriu. . . . Ambele părţi au plătit cu sînge“. Adevăratele victime au fost indienii cu care făceau comerţ ambele companii. „Băuturile alcoolice au devenit moneda pentru comerţul cu blănuri“, spune el, adăugînd că „acest comerţ cu băuturi alcoolice a corupt familiile şi a distrus cultura indiană“.a

Aşa au venit în existenţă două imperii puternice şi influente, ambele clădite nu numai cu zahăr şi mirodenii, ci şi cu sînge! Avidul comerţ îşi arată adevărata faţă. Aşa cum spune cartea The Columbia History of the World: „Olandezii şi englezii au navigat pe oceanele lumii ca reprezentanţi ai unor concerne comerciale . . . Pentru aceste companii motivul principal era profitul“. — Sublinierea noastră.

Profit pe cheltuiala altora

Din secolul al XVI-lea pînă în secolul al XVIII-lea, un sistem economic cunoscut sub numele de mercantilism a influenţat puternic gîndirea europeană. The New Encyclopædia Britannica explică: „[Mercantilismul] susţinea că achiziţionarea de bogăţii, în special bogăţii sub formă de aur, era de importanţă majoră pentru politica naţională . . . Politica comercială dictată de filozofia mercantilistă era, aşadar, simplă: încurajarea exporturilor, descurajarea importurilor şi încasarea în aur a surplusurilor rezultate din export“.

Transpunerea în viaţă a acestei politici a dat naştere adesea la grave nedreptăţi. Coloniile erau exploatate, în timp ce tone de aur erau confiscate pentru beneficiul ţării mamă. În cuvinte simple, mercantilismul a reflectat atitudinea egocentrică şi lacomă pe care lumea comerţului a promovat-o chiar de la început, spirit care există încă şi astăzi.

Mercantilismul a avut criticii săi, printre care un scoţian cu numele Adam Smith. Reputat filozof şi economist, Smith a publicat în 1776 un studiu de economie intitulat Avuţia naţiunilor, cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. Deşi se opunea mercantilismului, Smith nu condamna faptul că oamenii urmăreau profitul motivaţi de interese personale. Dimpotrivă, el susţinea că ei sînt împinşi de o „mînă invizibilă“ să se angajeze în competiţie economică pentru urmărirea unor interese personale; dar că acelaşi interes personal, susţinea el, poate fi util întregii societăţi.

Smith pleda în favoarea teoriei laissez-faire (franceză: „lăsaţi să se facă“), idee conform căreia guvernele trebuie să intervină cît mai puţin posibil în afacerile economice ale indivizilor. El exprima, aşadar, în mod clar ideologia capitalismului clasic.

Capitalismul, sistemul economic predominant în zilele noastre şi, după cum pretind unii, cel mai reuşit, este caracterizat prin proprietate privată şi liber schimb între particulari sau companii care concurează reciproc avînd în vedere profitul. Istoria modernă a capitalismului a început în secolul al XVI-lea în oraşele din centrul şi nordul Italiei, dar rădăcinile sale sînt mult mai adînci. Elias J. Bickerman, profesor emerit de istorie, arată că „utilizarea în limbaj economic a cuvîntului nostru «capital» din latinescul caput, însemnînd «cap», derivă dintr-un termen babilonian care înseamnă tot «cap» şi care are aceeaşi semnificaţie economică“.

Comerţul îşi arată adevărata faţă în urmărirea intereselor personale sau naţionale. De exemplu, el nu se dă înapoi de la mascarea adevărului. Cartea The Collins Atlas of World History spune: „Cartograful a contribuit şi el voluntar, iar uneori involuntar, la strategia comercială. Descoperirile dezvăluie incalculabile surse de bogăţie. I se poate permite cartografului să dezvăluie lumii această informaţie? Nu trebuie mai degrabă să o ascundă de eventualii competitori? . . . În secolul al XVII-lea, Compania olandeză a Indiilor Orientale nu a publicat unele documente care le-ar fi oferit informaţii competitorilor săi“.

Comerţul a făcut ceva şi mai rău. Din secolul al XVII-lea pînă în secolul al XIX-lea, el a vîndut ca sclavi aproximativ zece milioane de africani, mii dintre ei murind în timpul transportului spre America. Cartea Rădăcini de Alex Haley şi dramatizarea ei pentru televiziune, realizată în 1977, au zugrăvit un tablou al acestei oribile tragedii.

Noi invenţii — cum aveau să fie ele utilizate?

De la începutul istoriei umane, oamenii imperfecţi au trebuit să înveţe prin încercări şi greşeli. Nu prin revelaţie divină, ci prin cercetări asidue, sau poate în mod accidental, ei au descoperit adevăruri ştiinţifice fundamentale care au fost utilizate apoi în noile invenţii. În 1750, în timp ce Marea Britanie începea să treacă de la o economie agrară la una dominată de industrie şi de utilizarea maşinilor, unele din aceste invenţii erau disponibile pentru a fi utilizate în construirea unei lumi noi.

Moara de vînt, cunoscută în Iran şi Afganistan prin secolul al VI-lea sau al VII-lea e.n., a pregătit calea pentru descoperirea şi dezvoltarea altor surse de energie. Dar a fost dispus avidul comerţ să renunţe la profituri enorme pentru a garanta că aceste surse vor fi sigure, nepoluante şi demne de încredere? Sau a profitat de crizele de energie — probabil chiar le-a creat — în interesul unui cîştig personal?

Praful de puşcă, inventat în China în secolul al X-lea, a fost mană cerească pentru industria mineritului şi pentru lucrările de construcţie. Dar a avut avidul comerţ curajul moral să se reţină de la fabricarea armelor ucigătoare şi de la îmbogăţirea traficanţilor de arme cu preţul atîtor vieţi umane?

Fonta, produsă probabil în China prin secolul al VI-lea e.n., a fost un precursor al oţelului pe care avea să fie construită lumea modernă. Dar a fost dispus avidul comerţ să-şi reducă profiturile în scopul prevenirii poluării, accidentelor şi aglomeraţiei pe care avea să le aducă era industrială?

Timpul a spus-o. Oricum, aceste invenţii, precum şi altele au avut menirea să provoace o revoluţie mondială care, la rîndul ei, avea să tîrască lumea în ceva ce nu s-a mai văzut niciodată. Citiţi în numărul următor articolul: „Revoluţia industrială — la ce a condus ea?“

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 25]

Activitatea bancară

Î.e.n.: În anticul Babilon şi în Grecia monedele erau păstrate în templu pentru siguranţă; întrucît nu toţi oamenii îşi cereau înapoi monedele în acelaşi timp, o parte din ele puteau fi împrumutate altora.

Evul mediu: Începe activitatea bancară modernă, concepută de negustorii italieni care se serveau de voiajori comerciali ca agenţi pentru transmiterea scrisorilor de credit dintr-o ţară în alta; în Anglia aurarii au început să împrumute cu dobîndă sumele depozitate la ei pentru a fi păstrate în siguranţă.

1408: O instituţie pe care unii o consideră precursoarea băncilor moderne este fundată la Genova, Italia, urmată de altele asemănătoare la Veneţia (1587) şi la Amsterdam (1609). Un istoric arată că „serviciile eficiente oferite de Banca din Amsterdam şi-au adus aportul la transformarea Amsterdam-ului în centru financiar al lumii“.

1661: Banca din Stockholm, o filială a Băncii din Amsterdam, a început să emită bancnote, sau bilete de bancă (promisiuni de plată din partea băncii), o practică pe care englezii au perfecţionat-o ulterior.

1670: Primul birou de cliring deschis la Londra era un organism bancar pentru stabilirea mutuală a creditelor şi debitelor; naşterea cecului modern, tot în acest an, permitea clientului unei bănci să-şi transfere banii la o altă bancă pe baza unei chitanţe cu suma depozitată, sau o parte din creditul său altor persoane.

1694: Fundarea Băncii Angliei, care a devenit o importantă bancă de emisiune (bancă ce pune în circulaţie bancnote).

1944: Crearea Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, numită şi Banca Mondială, o instituţie specializată, colaborînd îndeaproape cu Naţiunile Unite şi destinată să ofere ajutor financiar ţărilor membre pentru programe de reconstrucţie şi dezvoltare.

1946: Instituirea Fondului Monetar Internaţional pentru „promovarea cooperării în domeniul monetar, stabilizarea valutei, expansiunea comerţului; atenuarea dezechilibrului balanţei de plăţi“. — The Concise Columbia Encyclopedia.

1989: „Planul Delors“ propune ca C.E.E. (Comunitatea Economică Euopeană) să adopte o monedă comună şi să stabilească o Bancă Centrală Europeană în anii ’90.

1991: Fundarea Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, un organ format în 1990 cu participarea a peste 40 de naţiuni pentru furnizarea de ajutor financiar în vederea restabilirii economiei slăbite a ţărilor Europei de Est.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 23]

Indienii plătiţi adesea cu băuturi alcoolice au fost victime ale comerţului cu albii

[Provenienţa ilustraţiei]

Harper’s Encyclopædia of United States History