Înflorirea şi declinul comerţului mondial

Partea a 4-a: Revoluţia industrială — La ce a condus ea?

REVOLUŢIA industrială a început în secolul al XVIII-lea şi a schimbat lumea cum puţine evenimente au făcut-o pînă atunci. Anglia întrunea condiţiile necesare progresului industrial: cunoştinţe tehnice, capital suficient, materie primă disponibilă, posibilităţi de transport la un preţ scăzut a acesteia şi a produselor finite. Aceşti factori, precum şi alţii aveau să permită o creştere rapidă şi fără precedent a producţiei de bunuri.

Terenul a fost pregătit însă de evenimentele ce avuseseră loc mai devreme. Cărbunele, aflat din abundenţă în Marea Britanie, era acum utilizat drept combustibil. De asemenea, în timp ce Europa continentală era sfîşiată de războaie religioase, Anglia se bucura de o pace relativă. Ţara avea un sistem bancar superior. Chiar şi ruperea sa de Biserica romano-catolică i-a fost favorabilă, deoarece protestantismul se concentra asupra bunăstării economice imediate încercînd să creeze, cum s-ar zice, paradisul pe pămînt.

Începînd din anii 1740, populaţia Marii Britanii a crescut rapid. Industria trebuia să găsească metode noi de a face faţă cererii crescînde. Tendinţa generală era, evident, aceea de a utiliza maşini mai multe şi mai bune. În timp ce sistemul bancar furniza fonduri pentru crearea de întreprinderi noi, mulţimi de muncitori se îndreptau spre fabricile mecanizate. Sindicatele, altădată interzise, au fost legalizate. Muncitorii britanici, mai puţin limitaţi de regulamente de breaslă decît cei din Europa continentală, erau plătiţi în acord. Acest lucru le-a dat un imbold suplimentar de a găsi metode mai bune şi mai rapide pentru producerea bunurilor.

Marea Britanie dispunea, de asemenea, de mînă de lucru calificată. Profesorul Shepard B. Clough afirmă că „universităţile din Glasgow şi Edinburgh erau de neegalat în materie de cercetare şi experimentare ştiinţifică la sfîrşitul secolului al XVIII-lea“. Astfel, revoluţia industrială în fruntea căreia se afla Marea Britanie a început să se extindă în Europa şi în Statele Unite. În ţările în curs de dezvoltare ea continuă şi astăzi.

Reversul medaliei

Ca urmare a acestor evenimente, explică lucrarea The Columbia History of the World, „oraşele engleze au cunoscut o prosperitate deosebită reflectată într-un nivel de trai ridicat, o cultură provincială înfloritoare şi un sentiment tot mai intens de mîndrie şi încredere“. Marea Britanie chiar „a ajuns să aibă o poziţie de supremaţie militară, în special navală, care, la rîndul ei, i-a conferit ţării o mare putere ‘diplomatică’“. Supremaţia asupra anumitor procedee industriale i-a conferit ţării un avantaj economic remarcabil faţă de competitori. Secretele sale industriale erau atît de valoroase încît au fost emise legi pentru împiedicarea divulgării lor.

De exemplu, cînd Samuel Slater a părăsit Anglia în 1789, el şi-a ascuns identitatea, deoarece muncitorii textilişti nu aveau voie să emigreze. El s-a eschivat de la legile care interziceau exportarea proiectelor de maşini textile memorînd întregul proiect al unei filaturi britanice. Acest lucru i-a permis să construiască prima filatură de bumbac din Statele Unite.

Şi astăzi se mai încearcă protejarea secretelor de fabricaţie. Revista Time face observaţia că „societăţile şi naţiunile urmăresc secretele industriale cu frenezia rechinilor înfometaţi“. Furînd tehnologia cuiva pot fi cîştigaţi ani de cercetări şi cheltuieli incalculabile. Astfel, „dacă este vorba de un medicament sau de o tartină, companiile sînt mai preocupate ca oricînd să găsească modalităţi de a-şi proteja secretele de fabricaţie“. Un recrutor în electronică recunoaşte: „Există multă lăcomie în lumea afacerilor. Cine ştie să manevreze lucrurile devine dintr-o dată milionar“.

Industria textilă ilustrează o altă latură negativă a progresului economic. Cînd noile metode de ţesut au făcut posibilă producerea mecanizată a articolelor de bumbac, cererea de bumbac brut a crescut. Dar prelucrarea sa manuală pretindea atît de mult timp încît oferta nu făcea faţă cererii. Apoi, în 1793, Eli Whitney a inventat maşina de egrenat bumbac. În interval de 20 de ani, producţia americană de bumbac a crescut de 57 de ori! Dar după cum subliniază profesorul Clough, invenţia lui Whitney era în acelaşi timp răspunzătoare de „extinderea sistemului de plantaţii şi a sclaviei negrilor“. Astfel, deşi utilă, explică Clough, maşina de egrenat bumbac „a contribuit mult la tensiunile care s-au dezvoltat între statele [americane] din nord şi din sud, care au dus în final la războiul de secesiune“.

Revoluţia industrială a favorizat crearea unui sistem de mari fabrici în mîinile celor bogaţi. Numai aceştia îşi puteau permite maşini costisitoare, a căror mărime şi greutate impuneau instalarea lor în edificii permanente, solide. Aceste edificii au fost construite acolo unde energia era uşor disponibilă, iar materia primă era livrabilă la un preţ scăzut. Astfel, întreprinderile tindeau să se regrupeze în uriaşe centre industriale.

Din motive economice, energia necesară funcţionării maşinilor — iniţial apa, iar mai tîrziu aburul — trebuia să pună în funcţiune mai multe maşini în acelaşi timp. Aşadar, fabricile s-au extins ca dimensiune. Şi cu cît deveneau mai mari, cu atît erau mai impersonale. Angajaţii nu mai lucrau pentru oameni, ci pentru companii.

Cu cît întreprinderile erau mai mari, cu atît problema finanţării devenea mai complicată. Asociaţiile s-au înmulţit, iar societăţile pe acţiuni, primele apărute în secolul al XVII-lea, au început să ia un adevărat avînt (vezi chenarul). Acest lucru a contribuit însă la concentrarea puterii în mîinile cîtorva persoane, întrucît cei care făceau investiţiile, adică investitorii, aveau control limitat asupra gestiunii societăţilor. Oamenii de afaceri care exercitau funcţia de director la multe societăţi sau bănci deţineau o putere uriaşă. Clough vorbeşte despre „consilii de administraţie interconectate“ prin intermediul cărora „o clică putea determina limita creditului pentru întreprinderi, putea refuza să acorde credit competitorilor şi putea acapara o putere atît de mare încît să determine politica guvernelor şi chiar să înlăture regimurile care le erau ostile“. — Sublinierea noastră.

Astfel, revoluţia industrială a conferit lumii comerţului şi mai multă putere. Avea să fie folosită aceasta cu simţ de răspundere?

Iniţiativă liberă sau economie dirijată?

Capitalismul era în plină floare în Anglia. Cunoscut şi ca sistem al liberei iniţiative sau al economiei de piaţă, capitalismul a produs foarte mulţi milionari şi totodată cel mai înalt standard de viaţă din istorie.

Însă, chiar şi cei mai înflăcăraţi susţinători ai capitalismului recunosc că el are puncte slabe. De exemplu, el nu poate garanta creşterea economică. Instabilitatea sa cauzează perioade de înflorire şi de depresiune. Fluctuaţiile, altădată cauzate de factori exteriori, de pildă războaie sau condiţii climatice nefavorabile, pot fi create de sistemul economic însuşi.

Un al doilea punct slab este faptul că în timp ce produce marfă de calitate, capitalismul o face adesea cu grave efecte secundare — fum, deşeuri toxice sau condiţii de lucru insalubre. Revoluţia industrială a făcut ca toate aceste lucruri să fie foarte evidente, contribuind la aşa-numitul efect de seră cu consecinţele sale nedorite.a

Al treilea dezavantaj este negarantarea unei distribuiri echitabile a bogăţiei şi a produselor. Să luăm, de exemplu, cazul Statelor Unite. În 1986, o cincime din totalul familiilor americane, cele mai sărace, cîştigau mai puţin de 5% din venitul total al ţării, în timp ce o altă cincime, familiile cele mai bogate, cîştigau aproape 45%.

În timp ce capitalismul ajungea la apogeu în timpul revoluţiei industriale, punctele sale slabe nu treceau neobservate. Bărbaţi, cum ar fi Karl Marx, l-au condamnat cerînd înlocuirea lui cu o economie dirijată sau centralizată. Ei propuneau ca guvernul, şi nu persoane individuale, să stabilească obiectivele de producţie, să reglementeze preţurile şi să administreze afacerile. Însă astăzi, după decenii de experimentare în Uniunea Sovietică şi în Europa de Est, acest sistem şi-a pierdut puterea de atracţie. Economia centralizată dă cele mai bune rezultate cînd se impune o planificare de urgenţă, de pildă pe timp de război sau în realizarea programelor spaţiale. În ce priveşte realizarea unei pieţe care să furnizeze lucrurile de strictă necesitate, acest tip de economie prezintă lacune serioase.

Susţinătorii capitalismului vor admite totuşi, la fel cum a făcut şi Adam Smith, pe a cărui teorie acesta este ferm stabilit, că intervenţia guvernului în economie nu poate fi eliminată în totalitate. Unele probleme, cum ar fi inflaţia şi şomajul, nu pot fi rezolvate cu un anumit succes decît la nivel guvernamental. De aceea, majoritatea naţiunilor cu un sistem al liberei iniţiative au trecut de la capitalismul pur la un sistem mixt sau modificat.

Cu privire la această tendinţă, lucrarea 1990 Britannica Book of the Year face această previziune: „Pare verosimil . . . [ca] diferenţele dintre sistemele economice, altădată foarte evidente, să se estompeze în faţa unui sistem omogen în cadrul căruia să coexiste în proporţii diferite elemente ale economiei de piaţă şi ale economiei dirijate. Societăţile se vor numi poate în continuare capitaliste şi socialiste, dar ele vor dezvălui probabil tot atîtea aspecte comune cîte diferenţe importante sub raportul reglementării dificultăţilor economice“.

Cauze ale problemelor

Cînd în 1914 a izbucnit primul război mondial, avidul comerţ era deja pregătit să furnizeze naţiunilor beligerante armele, tancurile şi avioanele de care aveau nevoie, lucru posibil graţie revoluţiei industriale.

The Columbia History of the World notează că în timp ce „industrializarea a contribuit la rezolvarea multor probleme de ordin material“, ea a favorizat totodată „apariţia unor probleme de ordin social extrem de grave şi de complexe“.

Astăzi, după 78 de ani de la 1914, avem mai multe motive ca oricînd să subscriem la aceste cuvinte. În mod potrivit, următorul articol din această serie se intitulează „Marile afaceri îşi încordează încleştarea“.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 23]

Bursa de valori — de la început pînă la sfîrşit

În secolul al XVII-lea, era ceva obişnuit să se lanseze afaceri noi combinînd capitalurile cîtorva investitori. Acţiunile erau vîndute la un preţ stabilit. Acest aranjament de unificare a capitalurilor a fost definit drept una dintre cele mai mari inovaţii în domeniul afacerilor. Pe la mijlocul secolului al XV-lea, englezii au instituit cîteva acţiuni de acest gen, dar ele au devenit larg răspîndite abia după fundarea Companiei engleze a Indiilor Orientale în 1600.

Cu cît numărul societăţilor pe acţiuni creştea, cu atît era mai mare nevoia de agenţi de schimb. Iniţial ei se întîlneau cu clienţii în diverse locuri, uneori în cafenele. Ulterior au fost fundate centre permanente, bursele, pentru efectuarea tranzacţiilor cu acţiuni. Bursa de valori din Londra a fost fundată în 1773. Dar cea mai veche pe plan mondial pare să fie cea din Amsterdam, care, după cum spun unii, a fost deschisă în 1642, sau poate cea din Anvers, despre care unii pretind că datează din 1531.

Societăţile pe acţiuni prezintă unele avantaje, de exemplu: furnizează capital suficient pentru funcţionarea unor mari întreprinderi; oferă publicului posibilitatea de a investi chiar şi sume mici; reduce suma pierdută pentru fiecare investitor în caz de regres; permite investitorilor să obţină imediat bani lichizi vînzîndu-şi toate acţiunile sau o parte din ele; şi dă posibilitatea ca acţiunile să fie lăsate ca moştenire.

Însă fluctuaţiile imprevizibile ale cursului acţiunilor pot avea consecinţe catastrofale. În plus, aşa cum o dovedesc scandalurile care au avut loc recent la Wall Street, piaţa nu este la adăpost de manevrări ilegale, lucru posibil prin intermediul unor membri ai societăţilor. Aceasta este o practică tot mai frecventă care constă în utilizarea sau vînzarea unor importante informaţii confidenţiale — probabil informaţia despre o iminentă fuziune a două societăţi — cu scopul de a obţine avantaje financiare din mişcarea acţiunilor societăţilor respective. Prietenul unui bărbat acuzat de această practică în 1989 a atribuit-o lăcomiei. Deşi acest gen de manipulare este interzis în multe ţări, revista Time făcea observaţia: „Legile singure nu pot rezolva problema“.

În Ziua de judecată a lui Iehova, care se apropie cu paşi mari, problema va fi rezolvată o dată pentru totdeauna. Argintul şi aurul nu vor avea valoare, iar acţiunile şi obligaţiunile nu vor valora mai mult decît nişte simple bucăţi de hîrtie. Ezechiel 7:19 spune: „Îşi vor arunca argintul pe străzi şi aurul lor le va fi ca o necurăţie“. Ţefania 1:18 adaugă: „Nici argintul, nici aurul lor nu va putea să-i scape, în ziua mîniei [lui Iehova, NW]“.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 22]

Inventarea maşinii de egrenat bumbac a favorizat expansiunea sclaviei

[Provenienţa ilustraţiei]

The Old Print Shop/Kenneth M. Newman