Înflorirea şi declinul comerţului mondial

La originea îngrijorărilor financiare

ANUMITE elemente religioase şi politice ale societăţii umane îşi au începutul în zilele lui Nimrod care, cu mii de ani în urmă, a fundat Babilonul. Acest lucru este valabil şi în cazul anumitor elemente ale lumii afacerilor şi comerţului, deşi s-ar putea ca acest lucru să fie puţin cunoscut. — Geneza 10:8–12.

Creatorul omului, Cel care stabileşte în mod just normele în ce priveşte binele şi răul, ar fi putut inventa cu uşurinţă un sistem economic capabil să satisfacă în mod echitabil necesităţile marii familii umane pe care o avea în vedere. Dar odată ce primul cuplu a respins îndrumarea divină şi a fost expulzat din Paradis, oamenii au rămas să se descurce singuri (Geneza 3:1–24). Independenţi de îndrumarea divină, oamenii au dezvoltat apoi propriul lor tip de religie şi de guvern. Şi îndată ce a devenit evident că era necesar un sistem de administrare pentru satisfacerea necesităţilor materiale ale familiei lor din ce în ce mai mari, ei au început să dezvolte ceea ce noi numim un sistem economic. Şi pe acesta l-au elaborat fără îndrumarea divină.

Se pare că în epoca lui Nimrod (aprox. 2270 î.e.n.) fundamentul acestui sistem era deja bine stabilit. The Collins Atlas of World History spune că „începînd din mileniul al treilea, în Mesopotamia [Babilon] s-au dezvoltat puternice corporaţii de comercianţi. Ei stocau bunuri, speculau, utilizau tot felul de mărfuri drept monedă şi utilizau lingouri îndeosebi de argint, cu o anumită greutate şi mărime, care purtau uneori semne de autentificare“. The Encyclopedia Americana arată că vechii locuitori din Şinear — numele iniţial al ţinutului numit mai tîrziu Babilonia — aveau „un sistem surprinzător de complex de împrumuturi, depozitare de bani şi scrisori de credit“.

O practică evident specifică Mesopotamiei era aceea de a utiliza capital sub formă de marfă şi de a cere dobîndă pentru utilizarea lui. Astfel, banii au devenit un mijloc de a exercita presiuni economice. Unele documente dezgropate din ruinele babiloniene relevă existenţa unor tranzacţii comerciale vizînd exploatarea împrejurărilor nefavorabile ale unor cetăţeni. Şi atunci ca şi azi exista obiceiul de a se îmbogăţi în mod nedrept pe socoteala altora. Nu este de mirare că despre negustorii din Babilon şi Ninive se vorbea adesea cu ură şi dispreţ.

Biblia nu menţionează în mod direct activităţile comerciale din zilele lui Nimrod. Însă, expresiile „a cumpăra“, „a vinde“ şi „a face negoţ“, care apar în prima carte a Bibliei arată că cel puţin după cîteva sute de ani activităţile comerciale erau ceva obişnuit. — Vezi Geneza 25:31; 34:10, 21; 39:1; 41:56, 57.

Este, de asemenea, adevărat că pentru o perioadă considerabilă de timp textele cuneiforme nu fac nici o referire la activităţile comerciale din societatea babiloniană. Admiţînd că acest lucru este dificil de explicat, cartea Ancient Mesopotamia conchide totuşi că „nu se poate presupune că relaţiile comerciale ar fi încetat pe parcursul acestui mileniu, ştiindu-se îndeosebi că acestea au fost înfloritoare în perioada care a urmat“. Această lucrare sugerează că la data aceea comerţul fusese, probabil, sub controlul aramaic şi că scrierile fuseseră redactate pe papirus şi pergament.

Atît Mesopotamia, cît şi Egiptul au fost cunoscute pentru caravanele lor de negustori. Mai tîrziu, fenicienii au înlocuit în mare parte rutele comerciale terestre cu cele maritime. Porturile Cartagina, Tir şi Sidon au devenit mari centre comerciale. Comerţul se făcea în principal pe baza schimbului în natură pînă aproximativ în secolul al VIII-lea î.e.n. cînd grecii au început să utilizeze monedele ca mijloc de schimb. Şi potrivit cu The Collins Atlas of World History, „în secolele care au urmat [500 î.e.n.] comerţul, monedele, băncile şi transporturile au cunoscut o dezvoltare atît de mare încît mulţi istorici le-au comparat cu era capitalistă — opinie exagerată, dar explicabilă“.

De atunci, sistemele economice se bazează pe bani. În timp ce utilizarea lor corectă este permisă de Dumnezeu, nu acelaşi lucru se poate spune despre utilizarea lor incorectă (Eclesiastul 7:12; Luca 16:1–9). Dorinţa nesăţioasă după bani i-a determinat pe unii să denatureze justiţia, să-şi trădeze prietenii, să falsifice adevărul şi chiar să ucidă. Observaţi însă că problema în sine nu constă în bani, ci în aviditatea celor care încearcă să-i procure. În orice caz, nu este nimic exagerat în a spune că ‘banul pune lumea în mişcare’ şi că el a făcut acest lucru în diverse moduri timp de milenii. — Vezi chenarul de la pagina 7.

Astfel, în secolele precreştine a fost pusă baza pentru multele aspecte comerciale şi economice pe care le cunoaştem astăzi. Dar în pofida lungii sale istorii, lumea comerţului nu a reuşit să creeze sisteme economice infailibile, capabile să prevină îngrijorările. Totuşi nu trebuie să disperăm. Sfîrşitul îngrijorărilor financiare este iminent. În acest număr, precum şi în următoarele două vă vom furniza explicaţii suplimentare.

[Text generic pe pagina 8]

Dorinţa nesăţioasă după bani i-a determinat pe unii să denatureze justiţia, să-şi trădeze prietenii, să falsifice adevărul şi să ucidă

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 7]

De la sare la plastic

Sare:

Soldaţilor romani li se dădeau raţii de sare, dar ulterior aceste raţii au fost înlocuite cu bani, sau salarium. În Roma antică, un mijloc de schimb îl constituiau vitele (pecus). De la aceste cuvinte latineşti au derivat termenii „salariu“ şi „pecuniar“.

Metale:

În antica Mesopotamie (din secolul al XVIII-lea pînă în secolul al XVI-lea î.e.n.), în tranzacţiile comerciale se folosea, de obicei, argintul. În Egiptul antic se foloseau arama, argintul şi aurul. În China, după opinia profesorului de istorie a Chinei, Hans Bielenstein, în timpul dinastiei Ming (1368–1644 e.n.) „pentru monedele de valoare mică se utiliza cu regularitate arama, în timp ce pentru valorile mai înalte a început să se folosească din ce în ce mai mult argintul“.

Monede:

Lidienii din Anatolia au inventat în secolul al VII-lea î.e.n. primele monede veritabile. Era vorba despre discuri cu greutate şi valoare standard, făcute dintr-un aliaj natural de aur şi argint numit electrum. După aproximativ un secol, folosirea monedelor s-a generalizat în Grecia.

Bancnote:

Primele bancnote din lume au apărut în 1024 în China, cînd o dezvoltare comercială fără precedent a provocat o penurie de monede. Profesorul Bielenstein afirmă: „Prin 811, în timpul [dinastiei] T’ang, au fost făcute experimente cu aşa-numitele hîrtii-monedă. Guvernul a emis atunci obligaţiuni care puteau fi utilizate în tranzacţii şi transformate în final în bani gheaţă.“ Începînd cu Anglia în 1821, multe naţiuni au adoptat etalonul-aur în baza căruia cetăţenii puteau schimba în orice moment bancnotele lor cu aur ţinut în păstrare de către guvernele lor. Însă de cînd sistemul etalon-aur a fost abandonat, guvernele declară pur şi simplu că moneda lor are valoare, fără să aibă nimic tangibil pentru a o susţine.

Cecuri:

Puse la punct de către bancherii englezi în secolul al XVII-lea, cecurile sînt bilete scrise care permit unei persoane să efectueze plătirea unei sume de bani prin intermediul unei bănci; acest procedeu sigur şi practic a devenit foarte popular şi a fost universal adoptat.

Plastic:

Cărţile de credit, numite de unii bancnote de plastic, au fost introduse în Statele Unite în anii 1920 şi în scurt timp s-au bucurat de favoarea publicului din lumea întreagă. Întrucît sînt practice şi oferă şi alte avantaje, ele constituie o periculoasă tentaţie: aceea de a cumpăra sub impulsul momentului şi de a trăi la un nivel superior propriilor posibilităţi.