Biblia lui William Tyndale pentru popor

ERA o zi de mai, din anul 1530.a Piaţa St. Paul din Londra gemea de lume. În loc să se îmbulzească în jurul dughenelor librarilor, să schimbe ultimele noutăţi sau să flecărească, aşa cum făceau de obicei, oamenii erau vizibil agitaţi. Un foc ardea trosnind în mijlocul pieţii. Dar nu era un foc obişnuit. Cîţiva bărbaţi îl întreţineau, aruncînd întruna în el coşuri pline cu cărţi. Se ardea o carte!

Nici cărţile care se ardeau nu erau obişnuite. Erau Biblii — „Noul Testament“ şi Pentateucul tradus de William Tyndale — Noul Testament fiind tipărit în limba engleză. În mod ciudat, aceste Biblii erau arse din ordinul episcopului catolic al Londrei, Cuthbert Tunstall. El a cheltuit o sumă considerabilă pentru a cumpăra toate exemplarele pe care le–a găsit. Ce li se imputa acestor Biblii? De ce le editase Tyndale? Şi de ce au luat autorităţile asemenea măsuri pentru a se descotorosi de ele?

Biblia — o carte de circulaţie restrînsă

Astăzi, în majoritatea regiunilor lumii, este relativ uşor să cumperi o Biblie. Dar lucrurile nu au stat mereu aşa. În Anglia, în secolul al XV–lea şi la începutul secolului al XVI–lea, Biblia era considerată încă proprietatea Bisericii, fiind privită drept o carte care trebuia citită numai în timpul slujbelor şi pe care numai preoţii trebuiau să o explice. Dar fragmentele care se citeau erau de obicei extrase din Biblia în limba latină, Biblia pe care oamenii simpli nu puteau nici să o înţeleagă, nici să şi–o procure. Din acest motiv, cunoştinţa lor biblică se limita la povestirile şi lecţiile de morală pe care le prezenta clerul.

Dar oamenii simpli nu erau singurii care nu cunoşteau Biblia. Se povesteşte că în timpul domniei lui Eduard al VI–lea (1547—1553), un episcop de Gloucester şi–a dat seama că dintre cei 311 preoţi, 168 erau incapabili să enumere cele Zece Porunci, iar 31 nu ştiau să le caute în Biblie. Patruzeci nu erau în stare să recite Tatăl nostru şi încă aproape patruzeci nu ştiau cine a enunţat această rugăciune. Este adevărat că John Wycliffe publicase o Biblie în engleză în 1384, şi că existau în această limbă diferite părţi parafrazate ale Scripturii, ca de exemplu Evangheliile şi Psalmii. Cu toate acestea, Biblia rămînea în realitate o carte de circulaţie restrînsă.

Aceste condiţii l–au determinat pe Tyndale să ia măsuri pentru ca Biblia să devină accesibilă vorbitorilor limbii engleze. El a scris: „Mi–am dat seama că este imposibil să–i faci pe laici să accepte vreun adevăr dacă ei nu pot să citească Scriptura direct în limba lor şi în cuvinte simple.“

Dar traducînd Biblia în engleză, Tyndale şi–a atras mînia autorităţilor. De ce? Deoarece în 1408 avusese loc la Oxford, în Anglia, un conciliu al preoţilor, cu scopul de a hotărî dacă le era permis oamenilor de rînd să posede Biblia în limba lor şi să se folosească personal de ea. Hotărîrea acestui conciliu prevedea printre altele: „În consecinţă, decretăm şi ordonăm că de acum înainte nici o persoană neautorizată nu are voie să traducă vreo parte a Sfintelor Scripturi în engleză sau într–o altă limbă (. . .) sub pedeapsa excomunicării, pînă cînd respectiva traducere va fi aprobată fie de episcopul diocezei, fie de un conciliu provincial, în funcţie de împrejurări.“

După mai mult de un secol, episcopul Tunstall a aplicat acest decret, arzînd Biblia lui Tyndale, deşi acesta încercase anterior să capete aprobarea lui Tunstall.b După părerea lui Tunstall, traducerea lui Tyndale conţinea aproximativ 2 000 de erori şi era, prin urmare, „dăunătoare, scandaloasă şi înşelătoare pentru minţile simple“. Dar nu era aceasta doar o scuză pentru a–şi justifica acţiunea de ardere a cărţilor? Era oare, într–adevăr, Tyndale un traducător nepriceput, ale cărui cunoştinţe de ebraică, greacă şi engleză prezentau lacune? Cît de bun traducător era Tyndale?

Tyndale — un traducător slab?

Deşi, pe vremea aceea, înţelegerea limbii ebraice şi a celei greceşti nu atinsese stadiul actual, cunoştinţele de ebraică şi de greacă ale lui Tyndale puteau concura cu cele ale majorităţii bibliştilor din epoca sa. Traducerea lui Tyndale se remarca prin faptul că el nu s–a mulţumit numai să consulte Vulgata latină şi traducerea germană a lui Luther. El a apelat şi la textul grec original, publicat pentru prima dată în 1516 de Erasmus. Tyndale nu a pierdut din vedere nici scopul de a traduce Scripturile într–un limbaj suficient de simplu pentru a putea fi citit de orice laic, ba chiar de „băiatul care ară ogorul“. De aceea, stilul şi expresiile sale sînt simple şi clare, dar totuşi puternice. Iar ritmul plin de viaţă al textului lui Tyndale reflectă, fără îndoială, bucuria cu care el a efectuat această lucrare.

Aşadar, putem spune, pe bună dreptate, că „Tyndale a fost un traducător cu o judecată excepţională. Lucrînd în condiţii extrem de potrivnice, la frontierele cunoaşterii limbilor Bibliei din vremea aceea, el a realizat traduceri care au servit drept model tuturor traducătorilor englezi care i–au urmat.“ — The Making of the English Bible, de Gerald Hammond, paginile 42, 43.

O traducere exactă

Tyndale a dat un bun exemplu şi în privinţa exactităţii. De exemplu, cînd traducea din ebraică, el se străduia să se menţină cît mai aproape de original, păstrînd în acelaşi timp în engleză un stil uşor şi clar. El a fost atent chiar să reproducă bogăţia descrierilor din ebraică, repetînd deseori conjuncţia „şi“ pentru a lega propoziţiile într–o frază. (Vezi Geneza, capitolul 33, traducerea King James Version, care a reprodus versiunea lui Tyndale aproape cuvînt cu cuvînt.) El era foarte atent la context şi evita să adauge sau să taie ceva din textul original, cu toate că majoritatea traducătorilor din vremea lui recurgeau intenţionat la parafrazări.

De asemenea, Tyndale alegea cuvintele cu grijă şi exactitate. De exemplu, acolo unde mergea, el a folosit „iubire“ în loc de „milostenie“, „congregaţie“ în loc de „biserică“, şi „bătrîn“ în loc de „preot“. Acest lucru i–a înfuriat pe critici, de exemplu pe Sir Thomas More, deoarece Tyndale schimbase anumiţi termeni pe care tradiţia îi consacrase. Acolo unde textul original cerea repetarea unui cuvînt, Tyndale era atent să–l repete şi el. Astfel, în Geneza 3:15, traducerea sa foloseşte de două ori cuvîntul ’a sfărîma‘, prima dată vorbind despre „sămînţa“ femeii, şi a doua oară cu privire la „sămînţa“ şarpelui.c

Tot lui Tyndale îi datorăm şi meritul de fi a introdus în Biblia engleză numele personal al lui Dumnezeu, Iehova. Aşa cum remarcă scriitorul J.F. Mozley, Tyndale a folosit acest nume „de peste douăzeci de ori în Vechiul Testament tradus de el“.

Luînd în considerare efectele pe care le–a produs lucrarea lui Tyndale, precum şi calităţile sale durabile, următorul comentariu modern rezumă cît se poate de bine munca lui Tyndale: „Cinstea, sinceritatea şi integritatea conştiincioasă a lui Tyndale, francheţea sa, simplitatea magică a frazelor sale şi muzicalitatea lor fără pretenţii au conferit versiunii sale o autoritate ce s–a impus asupra tuturor versiunilor ulterioare. (. . .) Nouă zecimi din Noul Testament al Versiunii Autorizate (Versiunea Regele Iacob) se datoresc şi ele lui Tyndale, iar cea mai bună versiune rămîne tot a lui.“ — The Bible in Its Ancient and English Version, pagina 160.

Munca lui Tyndale nu a fost zadarnică

Pentru a scăpa de persecuţia autorităţilor, şi pentru a–şi putea continua munca, Tyndale a fugit în Europa continentală. În cele din urmă el a fost însă prins. Acuzat de erezie, el a fost spînzurat şi ars pe rug în octombrie 1536. Ultima sa rugăciune a fost următoarea: „Doamne, deschide ochii regelui Angliei!“ Nici nu–şi închipuia el cît de rapid aveau să se schimbe lucrurile. În august 1537, la mai puţin de un an de la moartea lui Tyndale, regele Henric al VIII–lea a autorizat publicarea Bibliei cunoscute sub numele de Biblia lui Matthew. El a declarat că ea putea fi vîndută şi citită în mod liber în regatul său.

Ce fel de lucrare era Biblia lui Matthew? Iată ce explică profesorul F.F. Bruce: „La examinarea ei reiese că ea a fost alcătuită în esenţă după Pentateucul lui Tyndale, după versiunea dată de el cărţilor istorice din Vechiul Testament pînă la 2 Cronici (. . .), după versiunea dată de Coverdale celorlalte cărţi din Vechiul Testament şi apocrifelor, şi după Noul Testament al lui Tyndale, publicat de el în 1535.“ Astfel, continuă Bruce, „a fost un remarcabil act de dreptate (. . .) faptul că prima Biblie englezească publicată cu autorizaţia regelui, a fost Biblia lui Tyndale (cel puţin partea din ea pe care o tradusese Tyndale), chiar dacă nu era încă recomandabil să fie asociată în mod public cu numele lui Tyndale“.

Dar cîţiva ani mai tîrziu, lucrurile au luat o întorsătură cu totul neaşteptată. Cînd, în 1541, s–a editat o ediţie a Bibliei cunoscută sub numele de Great Bible (o revizuire a Bibliei lui Matthew) şi s–a dat porunca să se pună un exemplar al acesteia în fiecare biserică din Anglia, pe pagina–titlu figurau următoarele cuvinte: „Examinată şi citită la ordinul Alteţei sale Regele de către Părinţii în Dumnezeu Cuthbert, episcop de Durham, şi Nicholas, episcop de Rochester.“ Bineînţeles că acest „episcop de Durham“ nu era altul decît Cuthbert Tunstall, fost episcop de Londra; tocmai el, care se opusese cu atîta îndîrjire lucrării lui Tyndale, aproba acum publicarea ediţiei Great Bible, care conţinea în esenţă tot versiunea lui Tyndale.

Recunoaşterea finală

Poate că este surprinzător astăzi să aflăm despre aceste controverse referitoare la Biblie, şi despre ura care s–a manifestat faţă de traducătorii ei. Dar fără îndoială că este şi mai remarcabil faptul de a şti că, în pofida eforturilor lor, duşmanii Cuvîntului lui Dumnezeu nu au reuşit să împiedice ca el să ajungă în mîinile oamenilor simpli. „Iarba verde s–a uscat, floarea s–a ofilit“, a spus profetul Isaia, „dar în ceea ce priveşte Cuvîntul Dumnezeului nostru, el va dăinui pe timp indefinit.“ — Isaia 40:8.

Tyndale şi alţii au lucrat fiind în permanenţă ameninţaţi cu moartea. Da, punînd la dispoziţia multor persoane Biblia în limba lor maternă, ei le–au deschis nu perspectiva morţii, ci perspectiva vieţii eterne. De fapt, Isus Cristos a zis: „Aceasta înseamnă viaţa eternă: să asimileze în permanenţă cunoştinţă despre tine, singurul Dumnezeu adevărat şi despre cel pe care tu l–ai trimis, Isus Cristos“ (Ioan 17:3). Fie deci să preţuim Cuvîntul lui Dumnezeu şi să–l studiem cu asiduitate.

[Note de subsol]

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 23]

From an old engraving in the Bibliothèque Nationale