William Tyndale, un om perspicace

William Tyndale s-a născut în Anglia, „la graniţa cu Ţara Galilor“, după cât se pare în Gloucestershire, deşi locul şi data nu pot fi stabilite cu exactitate. În octombrie 1994, Anglia a aniversat 500 de ani de la naşterea omului care „ne-a dat Biblia engleză“. Pentru această lucrare, Tyndale a fost martirizat. De ce?

WILLIAM TYNDALE excela în studiul limbilor greacă şi latină. În iulie 1515, la vârsta de numai 21 de ani, a fost licenţiat în litere la Universitatea Oxford. Prin 1521, el era preot romano-catolic ordinat. Pe timpul acela, în catolicismul din Germania existau frământări din cauza activităţii lui Martin Luther. Însă Anglia a rămas o ţară catolică până în 1534, când regele Henric al VIII-lea a rupt, în final, relaţiile cu Roma.

Deşi pe timpul lui Tyndale engleza era limba uzuală, toată instruirea se făcea în latină. Aceasta era şi limba folosită în Biserică şi în Biblie. În 1546, Conciliul de la Trent a subliniat faptul că Vulgata latină din secolul al V-lea a lui Ieronim trebuia folosită în exclusivitate. Însă numai persoanele instruite o puteau citi. De ce trebuia ca poporul Angliei să fie privat de Biblia în engleză şi de libertatea de a o citi? „Şi Ieronim a tradus Biblia în limba lui maternă; noi de ce nu am face-o?“, era argumentul lui Tyndale.

Un pas de credinţă

După ce şi-a terminat studiile la Oxford şi, probabil, alte studii suplimentare la Cambridge, Tyndale a fost timp de doi ani profesorul fiilor mai mici ai lui John Walsh, în Gloucestershire. În această perioadă, el a nutrit dorinţa de a traduce Biblia în engleză şi, fără îndoială, a avut ocazia să-şi dezvolte abilitatea de traducere cu ajutorul noului text biblic al lui Erasmus, care avea coloane paralele în greacă şi în latină. În 1523, Tyndale a părăsit familia Walsh şi a făcut o călătorie la Londra. Scopul său era să ceară permisiunea pentru traducerea sa de la Cuthbert Tunstall, episcop de Londra.

Era nevoie de aprobarea lui Tunstall, deoarece prevederile unui sinod ţinut la Oxford în 1408, cunoscute sub denumirea de Constituţiile de la Oxford, conţineau o interdicţie cu privire la traducerea sau citirea Bibliei în limba vorbită, exceptând cazul în care exista permisiunea unui episcop. Deoarece au avut îndrăzneala să violeze această interdicţie, mulţi predicatori itineranţi, cunoscuţi ca lolarzi, au fost arşi pe rug ca eretici. Aceşti lolarzi citeau şi distribuiau Biblia lui John Wycliffe, o traducere în limba engleză a versiunii Vulgata. Tyndale considera că sosise timpul să traducă scrierile creştine din greacă într-o versiune nouă, autentică pentru biserica sa şi pentru poporul Angliei.

Episcopul Tunstall era un om învăţat care îl încurajase mult pe Erasmus. Ca o confirmare a propriei abilităţi, Tyndale tradusese un text grecesc dificil, unul dintre discursurile lui Isocrate, spre a fi supus aprobării lui Tunstall. Tyndale avea mari speranţe că Tunstall îşi va extinde prietenia şi patronajul şi va accepta oferta sa de a traduce Scripturile. Ce avea să facă episcopul?

Respingere — De ce?

Deşi Tyndale avea o scrisoare de recomandare, Tunstall nu i-a acceptat vizita. Tyndale a trebuit deci să scrie pentru a cere o întrevedere. Nu se ştie dacă, în cele din urmă, Tunstall a binevoit să-l întâlnească pe Tyndale, însă mesajul său a fost: ‘Casa mea este plină’. De ce Tunstall l-a respins atât de direct pe Tyndale?

Lucrarea reformatoare a lui Luther pe continentul european era un mare motiv de îngrijorare pentru Biserica Catolică, cu repercusiuni în Anglia. În 1521, regele Henric al VIII-lea a publicat un tratat puternic de apărare a papei împotriva lui Luther. În semn de recunoştinţă, papa i-a conferit lui Henric titlul de „Apărător al Credinţei“.a Cardinalul lui Henric, Wolsey, era şi el activ, distrugând cărţile lui Luther introduse în ţară în mod clandestin. În calitate de episcop catolic loial papei, regelui şi cardinalului acestuia, Tunstall se simţea obligat moraliceşte să curme orice gândire care putea simpatiza cu cea a rebelului Luther. Tyndale a fost un prim suspect. De ce?

Pe parcursul şederii sale la familia Walsh, Tyndale a criticat în mod deschis, fără să se teamă, ignoranţa şi bigotismul clericilor locali. Printre ei se afla şi John Stokesley, care îl cunoscuse pe Tyndale la Oxford. În cele din urmă, el l-a înlocuit pe Cuthbert Tunstall în calitate de episcop de Londra.

Rezistenţa de care s-a lovit Tyndale reiese şi dintr-o confruntare avută cu un cleric de rang superior, care a spus: „Mai bine am fi fără legea lui Dumnezeu decât fără cea a papei“. În cuvinte memorabile, Tyndale a răspuns: ‘Eu îl desfid pe papă şi toate legile sale. Dacă Dumnezeu îmi va cruţa viaţa, în câţiva ani voi face ca băiatul de la coarnele plugului să cunoască Scripturile mai bine decât voi’.

Tyndale a trebuit să se înfăţişeze înaintea administratorului diocezei Worcester, din cauza unor acuzaţii false de erezie. „M-a ameninţat serios şi m-a insultat“, îşi amintea mai târziu Tyndale, adăugând că fusese tratat ca „un câine“. Însă nu a existat nici o dovadă în sprijinul ereziei lui Tyndale. Istoricii cred că toate aceste chestiuni îi erau transmise în secret lui Tunstall pentru a-i influenţa decizia.

După un an petrecut la Londra, Tyndale conchidea: „În palatul domnului meu din Londra nu era loc pentru a traduce Noul Testament, dar . . . pentru aceasta nu era loc nici în toată Anglia“. Avea dreptate. În atmosfera represivă cauzată de lucrarea lui Luther, ce tipograf din Anglia ar fi îndrăznit să producă o Biblie în engleză? Ca urmare, în 1524, Tyndale a traversat Canalul Mânecii, fără să se mai întoarcă vreodată.

Spre Europa şi noi probleme

Cu preţioasele lui cărţi, William Tyndale a găsit refugiu în Germania. Avea la el 10 £, pe care i le dăduse cu bunăvoinţă prietenul său Humphrey Monmouth, un negustor influent din Londra. Pe atunci, acest cadou era aproape suficient pentru a-i permite lui Tyndale să tipărească Scripturile greceşti pe care îşi propusese să le traducă. Ulterior, Monmouth a fost arestat pentru că îl sprijinise pe Tyndale şi pentru o presupusă simpatizare cu Luther. Interogat şi aruncat în Turnul Londrei, Monmouth a fost eliberat numai după ce şi-a cerut iertare de la cardinalul Wolsey.

Nu se ştie cu exactitate unde anume s-a dus Tyndale în Germania. Unele dovezi indică spre Hamburg, unde e posibil să fi stat un an. S-a întâlnit el cu Luther? Nu se ştie sigur, chiar dacă acuzaţia adusă împotriva lui Monmouth susţinea lucrul acesta. Un lucru este sigur: Tyndale a fost intens ocupat cu traducerea Scripturilor greceşti. Unde putea oare să-şi tipărească manuscrisul? Această sarcină i-a încredinţat-o lui Peter Quentell din Köln.

Totul mergea bine, până când adversarul John Dobneck, cunoscut şi sub numele de Cochlaeus, a aflat ce se petrecea. Cochlaeus i-a raportat fără întârziere ceea ce descoperise unui prieten apropiat al lui Henric al VIII-lea, care a obţinut imediat o interdicţie prin care nu i se permitea lui Quentell să tipărească traducerea lui Tyndale.

Tyndale şi asistentul său, William Roye, au fugit ca să-şi scape viaţa, luând cu ei paginile din Evanghelia după Matei pe care le tipăriseră. Ei au navigat în susul Rinului, spre Worms, unde şi-au dus lucrarea la bun sfârşit. Cu timpul s-au produs 6 000 de exemplare ale primei ediţii a Noului Testament al lui Tyndale.b

Succes în pofida opoziţiei

Traducerea şi tipărirea constituiau o problemă. O altă problemă era introducerea Bibliilor în Marea Britanie. Agenţii bisericii şi autorităţile laice erau hotărâte să împiedice transporturile de-a lungul Canalului Mânecii, însă nişte negustori binevoitori au oferit soluţia. Ascunse în baloţi cu îmbrăcăminte şi alte produse de negoţ, volumele au fost introduse prin contrabandă pe ţărmurile Angliei şi până sus, în Scoţia. Tyndale a fost încurajat, însă lupta lui abia începuse.

Pe 11 februarie 1526, Cardinalul Wolsey, însoţit de 36 de episcopi şi de alţi demnitari ai bisericii s-au adunat în apropierea Catedralei Sf. Paul din Londra „ca să vadă coşuri mari, pline cu cărţi aruncate în foc“. Printre ele erau şi câteva exemplare ale preţioasei traduceri a lui Tyndale. Din această primă ediţie, astăzi mai există doar două exemplare. Singurul exemplar complet (căruia îi lipseşte doar pagina cu titlul) se află la Biblioteca Britanică. Este o ironie faptul că celălalt, căruia îi lipsesc 71 de pagini, a fost descoperit în incinta Bibliotecii Catedralei Sf. Paul. Cum a ajuns acolo, nimeni nu ştie.

Neclintit, Tyndale a continuat să producă noi ediţii ale traducerii sale, care au fost confiscate şi arse în mod sistematic de clericii englezi. Apoi Tunstall a schimbat tactica. El a făcut o înţelegere cu un comerciant pe nume Augustine Packington, ca să cumpere orice carte scrisă de Tyndale, inclusiv Noul Testament, pentru a le arde pe toate. S-a luat astfel legătura cu Tyndale, cu care Packington făcuse înţelegerea. Cronica lui Halle spune: „Episcopul avea cărţile, Packington avea mulţumirile, iar Tyndale avea banii. După aceea, când au fost tipărite mai multe exemplare ale Noului Testament, ele au intrat în Anglia în număr masiv“.

De ce se opunea clerul cu atâta înverşunare traducerii lui Tyndale? În timp ce Vulgata latină tindea să ţină în întuneric textul sacru, traducerea lui Tyndale din originalul grecesc transmitea pentru prima dată poporului englez mesajul Bibliei într-un limbaj clar. De exemplu, în 1 Corinteni, capitolul 13, Tyndale a decis să traducă termenul grecesc agápe prin „iubire“ în loc de „caritate“. El a insistat asupra termenului „congregaţie“ în loc de „biserică“, subliniind ideea de închinători, nu de clădiri bisericeşti. Pentru cler însă picătura care a umplut paharul a fost aceea că Tyndale a înlocuit termenul „preot“ cu „bătrân“ şi a folosit „căiţi-vă“ în loc de „faceţi penitenţă“, despuind astfel clerul de puterile preoţeşti pe care şi le atribuise. David Daniell spune în această privinţă: „Nu există purgatoriu; nu există nici o spovedanie auriculară şi nici penitenţă. Doi stâlpi de susţinere ai bogăţiei şi puterii Bisericii s-au prăbuşit“ (William Tyndale — A Biography). Traducerea lui Tyndale a prezentat această provocare, iar erudiţii din epoca modernă sprijină din plin alegerea cuvintelor făcută de el.

Antwerp, trădarea şi moartea

Între anii 1526 şi 1528, Tyndale s-a mutat la Antwerp, unde se putea simţi în siguranţă printre negustorii englezi. Acolo a scris Parabola lui Mamona cel Rău, Ascultarea unui bărbat creştin şi Practica prelaţilor. Tyndale şi-a continuat lucrarea de traducere şi a fost primul care a folosit numele lui Dumnezeu, Iehova, într-o traducere engleză a Scripturilor ebraice. Numele apare de peste 20 de ori.

Cât timp Tyndale a stat în Antwerp cu prietenul şi binefăcătorul său, Thomas Poyntz, el s-a aflat la adăpost de intrigile lui Wolsey şi ale spionilor lui. El a devenit bine cunoscut pentru grija sa faţă de cei bolnavi şi faţă de săraci. În cele din urmă, englezul Henry Phillips a câştigat cu şiretenie încrederea lui Tyndale. Ca urmare, în 1535, Tyndale a fost trădat şi dus la Castelul Vilvorde, situat la 10 kilometri nord de Bruxelles. Acolo a stat 16 luni în închisoare.

Nu se poate stabili cu certitudine cine l-a plătit pe Phillips, însă degetul suspiciunii se îndreaptă direct spre episcopul Stokesley, care era pe atunci preocupat de arderea „ereticilor“ în Londra. Pe patul său de moarte, în 1539, Stokesley „se bucura că în timpul vieţii sale arsese cincizeci de eretici“, afirmă W. J. Heaton în The Bible of the Reformation. Dintre aceştia făcea parte şi William Tyndale, care a fost strangulat înainte ca trupul său să fie ars în public în octombrie 1536.

Trei teologi proeminenţi de la Universitatea Catolică din Louvain, unde fusese înscris Phillips, au făcut parte din comisia care l-a judecat pe Tyndale. Trei canonici din Louvain şi trei episcopi împreună cu alţi demnitari au fost şi ei de faţă la condamnarea lui Tyndale pentru erezie şi la anularea funcţiei de preot. Toţi s-au bucurat de moartea lui, care a avut loc, probabil, la vârsta de 42 de ani.

„Tyndale“, spunea biograful Robert Demaus cu mai bine de o sută de ani în urmă, „s-a remarcat întotdeauna pentru onestitatea sa neînfricată“. Colaboratorului său John Frith, care a fost ars de Stokesley la Londra, Tyndale i-a scris: „Niciodată nu am modificat vreo silabă din cuvântul lui Dumnezeu împotriva conştiinţei mele şi nu aş face-o nici astăzi, chiar dacă mi s-ar oferi tot ce este pe pământ, fie plăceri, onoruri sau bogăţii“.

Astfel, William Tyndale şi-a sacrificat viaţa pentru privilegiul de a da poporului Angliei o Biblie pe care să o poată înţelege cu uşurinţă. Ce preţ a plătit el — dar ce cadou nepreţuit ne-a oferit!

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 29]

TRADUCERI TIMPURII

INTERESUL manifestat de Tyndale pentru o Biblie în limba vorbită de popor nu a fost lipsită de sens sau fără precedent. O traducere în anglo-saxonă a fost făcută în secolul al X-lea. Biblii tipărite traduse din limba latină circulaseră fără restricţii în Europa la sfârşitul secolului al XV-lea: germană (1466), italiană (1471), franceză (1474), cehă (1475), olandeză (1477) şi catalană (1478). În 1522, Marthin Luther şi-a publicat Noul Testament în germană. Singura întrebare a lui Tyndale a fost de ce Angliei nu i se permitea să procedeze la fel.

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 26]

Biblia din fundal: © The British Library Board; William Tyndale: Cu permisiunea amabilă a Principal, Fellows and Scholars of Hertford College, Oxford.