Îi sunt recunoscătoare lui Iehova pentru cei cinci fii ai mei

RELATARE DE HELEN SAULSBERY

Ziua de 2 martie 1997 a fost una dintre cele mai triste zile din viaţa mea. Aproape 600 de prieteni şi membri ai familiei s-au adunat la Wilmington, Delaware (SUA), pentru a asista la înmormântarea iubitului meu soţ, Dean. El a fost un bătrân creştin şi a slujit ca supraveghetor care prezidează într-una din congregaţiile Martorilor lui Iehova. Gândindu-mă la cei aproape 40 de ani de căsnicie fericiţi, îmi dau seama că am foarte multe motive ca să fiu recunoscătoare. Ştiu că Dean se află în locul cel mai sigur, în memoria Atotputernicului Dumnezeu, Iehova, şi că îl vom putea revedea.

DEAN s-a înrolat în aviaţia militară americană în 1950, după ce a absolvit liceul. Nu era o persoană religioasă şi lăsa impresia că nu era de acord cu învăţăturile Bisericii Catolice, la care eu ţineam foarte mult în acea vreme. Însă a fost de acord să-i creştem pe copiii noştri în religia catolică. În fiecare seară îngenuncheam împreună şi ne rugam în şoaptă. Eu repetam rugăciunile mele catolice, iar Dean spunea tot ce avea pe inimă. În anii care au urmat s-au născut cei cinci fii ai noştri: Bill, Jim, Dean jr, Joe şi Charlie.

Eu mergeam cu regularitate la biserică şi întotdeauna îi luam pe băieţi cu mine. Însă am fost dezamăgită de Biserică, mai ales atunci când s-a amestecat în războiul din Vietnam. Iată ce le-a spus cardinalul Spellman, care s-a stins nu demult din viaţă, celor ce ar fi putut să aibă îndoieli cu privire la cauza americană: „Indiferent că are sau nu dreptate, este ţara mea“. Nu puteam fi de acord cu ideea ca fiii mei să meargă la război, chiar dacă Biserica mea era implicată în acest război. Cu toate acestea, mă rugam ca măcar unul dintre ei să se facă preot, iar soţul meu să devină catolic.

O schimbare în modul de gândire

Într-o sâmbătă seara eram la o petrecere împreună cu nişte prieteni catolici şi cu un preot din oraş. În timp ce cu toţii beam şi ne simţeam bine, o femeie l-a întrebat pe preot: „Părinte, este într-adevăr un păcat de moarte dacă, după ce ai chefuit aşa ca-n seara asta, nu reuşeşti să te scoli a doua zi dimineaţă ca să te duci la liturghie?“

„Nu, în nici un caz“, a răspuns preotul. „Nu-i nici o problemă. Marţi seara ţinem o liturghie la casa parohială, aşa că puteţi veni atunci şi v-aţi achitat de obligaţie.“

De mică fusesem învăţată că trebuie să te duci duminica la liturghie indiferent de situaţie. Când mi-am exprimat dezacordul cu privire la cele spuse de preot, el m-a blestemat şi mi-a spus plin de mânie că o femeie nu are voie să corecteze un preot.

Atunci m-am gândit: „Mă rog oare ca fiii mei să devină aşa ca el?“ Chiar dacă ştiam că nu toţi preoţii erau la fel, această întâmplare m-a făcut să am îndoieli în această privinţă.

Pe la mijlocul anilor ’60 am fost vizitaţi de Martorii lui Iehova în Philadelphia (Pennsylvania), iar mai târziu în Newark (Delaware). Deşi le admiram zelul creştin, le spuneam mereu: „Îmi pare rău, dar nu mă interesează pentru că sunt catolică“.

Apoi, în 1970, într-o dimineaţă rece de noiembrie, Martorii lui Iehova au venit din nou la uşa noastră. M-au întrebat ceva despre Biblie şi mi-au citit Psalmul 119:105: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea“. Aceste cuvinte au avut un efect profund asupra mea. Îmi aduc aminte că atunci mi-am spus: „Biblia! Poate că aici e răspunsul. Dar nu am nici o Biblie în casă“. Fusesem învăţată că noi, catolicii, nu aveam nevoie de Biblie pentru că ne crea confuzie şi că doar preoţii puteau citi şi explica Biblia. Credeam că, neavând o Biblie, eram o catolică loială.

În acea zi am acceptat de la Martori auxiliarul biblic Adevărul care conduce la viaţă eternă. Am citit cartea într-o săptămână şi mi-am dat seama că găsisem adevărul! Când s-au întors, Martorii mi-au adus două Biblii, una dintre ele fiind o traducere catolică. Am rămas surprinsă când am văzut că versetele citate în acel auxiliar biblic puteau fi găsite chiar în Biblia catolică. Atunci s-a început cu mine un studiu biblic progresiv la domiciliu. M-am botezat în august 1972 împreună cu sora mea Sally, care începuse şi ea să studieze Biblia.

Dean, soţul meu, nu s-a opus niciodată deciziei mele, însă a fost surprins când a văzut că mă interesa şi altceva în afară de religia catolică. El nu făcea decât să asculte şi să privească. Înainte ţipam la băieţi aproape tot timpul ca să mă asculte. Însă am învăţat că Biblia ne pune în gardă în legătură cu „mânia, strigarea şi defăimarea“ (Efeseni 4:31, 32). În plus, nu-i instruieşti pe copii ţipând la ei. Odată l-am auzit pe soţul meu vorbindu-i mamei lui despre Martorii lui Iehova: „Mamă, aceşti oameni pun în practică ceea ce predică!“ Nu după mult timp a acceptat să înceapă un studiu biblic. Dean s-a botezat ca Martor în ianuarie 1975.

Instruirea celor cinci fii ai noştri

Când am început să merg la Sala Regatului, m-am gândit că întrunirile erau prea lungi ca să-i iau cu mine şi pe băieţii mei. Astfel îi lăsam acasă cu tatăl lor. Era plăcut şi relaxant să merg singură. Însă, la o întrunire, când a vorbit despre durata întrunirilor creştine, un vorbitor a pus următoarea întrebare: „V-aţi gândit vreodată cât timp pot sta copiii voştri în faţa televizorului?“ Chiar în acel moment băieţii mei se uitau la televizor! Prin urmare, mi-am spus: „Gata cu televizorul! Băieţii vor veni cu mine!“ Soţul meu i-a lăsat pe copii să vină cu mine, iar în cele din urmă a început şi el să asiste la întruniri.

Asistarea cu regularitate la întruniri a făcut ca viaţa noastră de familie să fie stabilă şi bine organizată. Însă am avut parte şi de alte foloase. Eu şi Dean ne-am străduit întotdeauna să devenim părinţi mai buni, recunoscându-ne greşelile şi aplicând cu grijă sfaturile biblice. Niciodată nu am permis ca în familia noastră principiile să fie aplicate în mod diferit. Ceea ce era bun pentru mine şi soţul meu era bun şi pentru băieţii noştri. Participarea cu regularitate la lucrarea de predicare era obligatorie.

În ce priveşte distracţiile, nu era permisă vizionarea nici unui film violent sau imoral. Întotdeauna organizam cu toată familia activităţi sănătoase: mergeam la patinaj, la bowling, jucam minigolf, mergeam în parcuri de distracţii, organizam picnicuri, iar vinerea seara mâncam pizza. Dean a fost un cap de familie plin de iubire. Pe parcursul întregii noastre căsnicii ne-am dat seama că aşa trebuia să fie viaţa de familie. — Efeseni 5:22, 23.

În 1970, când am început să studiez cu Martorii lui Iehova, Billy avea 12 ani, Jimmy, 11 ani, Dean jr, 9 ani, Joe, 7 ani, iar Charlie, 2 ani. Băieţii erau deja obişnuiţi să meargă la biserică, însă acum ei învăţau ce spune Biblia. Pentru noi era un lucru captivant. Obişnuiam să le spun: „Uitaţi-vă! Uitaţi-vă aici! Veniţi lângă mine!“ Ei veneau şi începeam să discutăm cu însufleţire despre un lucru care pentru noi era nou. Cu ajutorul studiului nostru din Biblie, cea mai autorizată sursă de pe pământ, băieţii au învăţat să-l iubească pe Iehova şi să se simtă răspunzători şi în faţa lui, întrucât este Dumnezeul şi Creatorul lor, nu numai în faţa tatălui şi a mamei lor.

Înainte de a învăţa adevărul biblic, noi făcuserăm o grămadă de datorii. Ca să putem plăti o parte din ele, ne-am vândut locuinţa şi am închiriat o casă. Am vândut şi noua noastră maşină şi ne-am luat una de ocazie. Ne-am străduit să ducem o viaţă cât se poate de simplă. Acest lucru mi-a dat posibilitatea să stau acasă cu băieţii, nemaifiind obligată să merg la serviciu. Am considerat că băieţii noştri aveau nevoie de o mamă acasă. În plus, când băieţii erau la şcoală, puteam să petrec mai mult timp în ministerul creştin. În cele din urmă, mai precis în septembrie 1983, am reuşit să încep pionieratul (ministerul cu timp integral). Este adevărat, băieţii noştri nu au avut întotdeauna cele mai bune lucruri materiale, însă nu au simţit că le lipseşte neapărat ceva anume. Toţi băieţii au urmat un liceu industrial unde au învăţat diverse meserii, cum ar fi cea de horticultor, tâmplar, mecanic auto şi grafician. Astfel, ei erau pregătiţi să-şi câştige existenţa.

Deseori mă gândeam la viaţa noastră de familie şi îmi spuneam: „Cred că suntem una dintre cele mai fericite familii de pe pământ, chiar dacă avem puţin pe plan material“. Nu peste mult timp, Dean a început să aspire la anumite responsabilităţi în cadrul congregaţiei, iar băieţii i-au urmat exemplul. În 1982, Dean a fost numit bătrân creştin. După 8 ani, adică în 1990, Bill, fiul nostru cel mare, a fost numit şi el bătrân. Apoi, în acelaşi an a fost numit şi Joe; Dean jr a fost numit în 1991, Charlie, în 1992, iar Jim, în 1993.

Îmi dau seama că în calitate de părinţi am făcut şi unele greşeli şi nu-mi este întotdeauna uşor să-mi aduc aminte ce anume am făcut bine. Un prieten i-a întrebat pe fiii mei ce îşi amintesc din primii lor ani ca creştini şi, mai ales, ce principii biblice au învăţat ei la început, principii care i-au ajutat să se califice ca bătrâni creştini. Inima mi-a tresăltat de bucurie când am auzit comentariile lor.

Ce spun fiii mei

Bill: „Ceea ce am învăţat din Romani 12:9–12 mi-a rămas adânc întipărit în minte. Aici se spune printre altele: «În ce priveşte dragostea frăţească, fiţi plini de afecţiune unii pentru alţii. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia. . . . În duh, fiţi fierbinţi . . . Bucuraţi-vă în nădejde». Părinţii mei au reuşit să-mi arate ce înseamnă să-i iubeşti pe ceilalţi oameni. Puteai vedea cât de fericiţi erau pentru că le arătau altora iubire. Această atmosferă plină de iubire din familia noastră a făcut ca adevărurile biblice să pătrundă în modul nostru de gândire. Acest lucru ne-a ţinut în adevăr. Părinţii mei au iubit adevărul biblic fără rezerve. Ca urmare, niciodată nu mi-a fost greu să iubesc adevărul şi nici să rămân în adevăr“.

Jim: „Unul dintre cele mai importante principii care îmi vin în minte este cel din Matei 5:37: «Ci felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu“; ce trece peste aceste cuvinte vine de la Cel Rău». Eu şi fraţii mei am ştiut întotdeauna ce aşteptau părinţii noştri de la noi şi am văzut în ei exemple vii în legătură cu ceea ce înseamnă să fii creştin. Între ei era mereu armonie. Nu s-au certat niciodată. Dacă au avut vreodată păreri diferite referitor la ceva anume, noi n-am aflat niciodată acest lucru. Ei au fost uniţi, şi aceasta a avut cu siguranţă o influenţă profundă asupra noastră. N-am vrut să-i dezamăgim nici pe mama, nici pe tata. Dar, mai presus de toate, n-am vrut să-l dezamăgim pe Iehova“.

Dean: „În Proverbele 15:1 se spune: «Un răspuns blând potoleşte mânia, dar un cuvânt aspru aprinde mânia». Tata a fost o persoană foarte blândă. Nu-mi aduc aminte să mă fi certat vreodată cu el, nici chiar atunci când am fost adolescent. Întotdeauna era foarte blând, chiar şi când era supărat. Uneori mă trimitea în cameră sau îmi retrăgea anumite privilegii, însă nu ne-am certat niciodată. A fost mai mult decât tatăl nostru. El a fost şi prietenul nostru, iar noi nu am vrut să-l dezamăgim“.

Joe: „În 2 Corinteni 10:5, Biblia ne spune «să ducem în captivitate orice gând, pentru a-l face ascultător de Cristos» (NW). În familia noastră am fost învăţaţi să ascultăm, adică să respectăm, normele şi instrucţiunile lui Iehova. Adevărul era viaţa noastră. Asistarea la întruniri era un mod de viaţă. Chiar şi acum, gândul de a face altceva în seara când avem întrunire îmi este complet străin. Şi ministerul creştin a fost o parte integrantă a vieţii noastre — niciodată nu a fost o opţiune. Prietenii noştri se aflau la Sala Regatului. Nu trebuia să-i căutăm în altă parte. Ce-ar putea face mai mult un tată pentru fiii lui decât să-i îndrume spre calea vieţii!“

Charlie: „Mi-a rămas adânc întipărit în minte textul din Proverbele 1:7. Aici se spune: «Frica de DOMNUL este începutul cunoştinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura». Părinţii noştri ne-au ajutat să-l considerăm pe Iehova drept o persoană reală şi să înţelegem cât de important este să cultivăm teama de el şi să-l iubim. Pentru a ne face să gândim, ei obişnuiau să ne spună: «Nu faceţi lucrul acesta pentru că noi vă spunem să-l faceţi. Care e părerea voastră în această privinţă? Cum credeţi că se simte Iehova când vede acest lucru? Cum credeţi că se simte Satan?»

Astfel eram ajutaţi să înţelegem care era adevărata chestiune în discuţie. Nu puteam să-i avem mereu alături de noi pe tata şi pe mama. Ei nu puteau face altceva decât să ne întipărească în inimă şi în minte adevărurile biblice. La şcoală, la locul de muncă şi cu prietenii noştri eram singuri. Acea teamă sănătoasă de Iehova a avut o mare importanţă pentru noi şi a rămas întipărită în noi până azi.

În plus, mama vorbea încontinuu despre serviciul ei de pionier şi ne povestea frumoasele experienţe pe care le avea. Mereu a prezentat acest minister în termeni foarte frumoşi, iar acest lucru a avut o influenţă extraordinară asupra noastră. Am început să-i iubim pe oameni aşa cum îi iubea ea şi ne-am dat seama că activitatea din casă în casă poate fi extrem de plăcută“.

Motive pentru a fi recunoscătoare

Fiii mei sunt acum căsătoriţi şi am cinci nurori încântătoare. Cu toţii îi slujesc cu fidelitate lui Iehova. Am fost binecuvântată cu alţi cinci băieţi, de fapt, cinci nepoţi! Ei sunt crescuţi ca să-l iubească pe Iehova şi să pună Regatul său mereu pe primul plan în viaţa lor. Ne rugăm ca într-o bună zi să devină şi ei bătrâni de congregaţie, la fel ca taţii lor şi ca bunicul lor.

La scurt timp după moartea lui Dean, unul dintre fiii mei mi-a scris următoarele rânduri: „Cu siguranţă că voi simţi lipsa lui tata, care acum doarme. Nu mai simte nici o durere. Nu mai suferă deloc. S-a terminat cu operaţiile, cu acele şi cu tuburile prin care se hrănea. Acum el se odihneşte. N-am apucat să-mi iau rămas bun de la el. Lucrurile nu se întâmplă întotdeauna aşa cum îţi propui. Tot ceea ce pot să spun este că sunt hotărât să-mi trăiesc viaţa în aşa fel, încât să-i pot spune «Bine ai venit!»“.

Cât de recunoscătoare îi sunt lui Iehova pentru iubitul meu soţ şi pentru speranţa sigură a învierii (Ioan 5:28, 29)! Şi cât de recunoscătoare îi sunt pentru cei cinci fii ai mei!

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Helen Saulsbery şi familia ei în prezent