Apropiindu-mă de Dumnezeu am reuşit să înfrunt dificultăţile

NU MĂ interesa religia. Toate religiile organizate mi se păreau ipocrite. Aveam impresia că ele nu făceau altceva decît să-i înveţe pe oameni intoleranţa. Era spre sfîrşitul anilor ’60. Un preşedinte american fusese asasinat, iar războiul din Vietnam făcea mii de victime. Lumea era un haos. Propria mea viaţă era pe punctul de a da faliment. Cum era posibil să existe un Dumnezeu care să se intereseze de mine sau de omenire?

Aveam 27 de ani, eram căsătorită, aveam doi copii mici şi lucram cu normă întreagă la un spital de psihiatrie, cînd o vecină a început să-mi vorbească despre Biblie. Am constatat cu surprindere că ascultam. Ea vorbea despre ceea ce numea ultimele zile. Ceea ce spunea părea deosebit şi doream răspunsuri la întrebările mele. Ea mi-a lăsat o carte intitulată Adevărul care conduce la viaţă eternă. Am citit-o într-o noapte, am căutat toate versetele şi am constatat că mă întrebam: ‘Am găsit oare adevărul?’

Dacă da, atunci apărea o problemă. Mă născusem într-o familie de evrei; soţul meu, cei doi copii şi rudele mele erau evrei. Eram conştientă că faptul de a deveni Martoră a lui Iehova i-ar fi iritat. Nu voiam să-mi rănesc în mod inutil familia; trebuia să fiu sigură. Am început să citesc cu aviditate literatura biblică. După o săptămînă eram convinsă că găsisem adevărul. Nu puteam da înapoi. Am început deci să studiez cu Martorii lui Iehova. După cîteva săptămîni le predicam tuturor. Eram încîntată să aflu că numele lui Dumnezeu era Iehova, că el se interesa de mine şi de toată omenirea şi că viaţa veşnică pe un pămînt paradiziac era posibilă. La 12 iunie 1970 m-am botezat.

Aşa cum am bănuit, familia şi rudele din partea soţului au fost foarte contrariate, şi unii dintre ei m-au respins. Soţul meu a studiat cu intermitenţe ani de zile, dar niciodată nu a devenit credincios. Copiii însă au devenit Martori ai lui Iehova. Încă de la început am dorit să fiu ministru religios cu timp integral, predicînd de la uşă la uşă vestea bună a Regatului lui Dumnezeu. Dar aveam copii de crescut şi un soţ necredincios. Deşi lucram cu normă întreagă, am pierdut două locuinţe şi de cîteva ori nu aveam unde să stăm. Viaţa era foarte grea.

Odată casa ne-a fost sechestrată. Trebuia să plecăm din ea într-o duminică pe la prînz şi nu aveam unde să ne ducem. Am făcut toate demersurile posibile, după care, sîmbătă dimineaţa, cu o zi înainte de duminica respectivă, am decis să fac ceea ce a spus Isus la Matei 6:33 — să caut mai întîi Regatul şi să aştept ca Iehova să-mi furnizeze lucrurile de care aveam nevoie. Am ieşit în ministerul public. Îmi aduc aminte că plîngeam din cauza stresului generat de situaţia respectivă, dar după cinci minute m-am simţit mai bine. Am constatat că întotdeauna predicarea are un efect foarte pozitiv asupra mea; ea mă înalţă deasupra problemelor mele, iar spiritul lui Iehova mă menţine fericită şi productivă dînd sens vieţii mele. În orice caz, cînd m-am întors acasă în ziua respectivă, situaţia era tot nerezolvată, dar mă simţeam mai bine.

În seara aceea am primit un telefon de la agenţia imobiliară care se ocupa de problema noastră. Erau orele 23.30, şi agentul imobiliar era atît de preocupat de faptul că nu aveam unde să ne ducem încît ne-a găsit el o locuinţă provizorie pînă cînd casa în care urma să locuim avea să fie gata. Astfel, în acea duminică, fraţii mei Martori ne-au ajutat să ne mutăm în locuinţa respectivă. Am stat acolo trei săptămîni cu lucrurile împachetate şi, în cele din urmă, cînd casa a fost gata, ne-am mutat în ea. Nu a fost uşor, dar Iehova s-a îngrijit de cele necesare. Lucrul acesta m-a întărit foarte mult şi mi-a consolidat credinţa. A fost întocmai cum spunea regele David în Psalmul 37:25: „Am fost tînăr şi am îmbătrînit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pîinea“.

Am întîmpinat dificultăţi în administrarea veniturilor familiei. Uneori îmi asumam eu această sarcină şi îndreptam situaţia. Am încercat cu desperare să-mi salvez căsnicia pe parcursul acestor ani, în principal datorită iubirii faţă de Iehova şi faţă de punctul său de vedere cu privire la aranjamentul căsătoriei, iar în adîncul inimii speram că soţul meu se va schimba şi va accepta adevărul.

Mă rugam în mod constant cu privire la pionieratul regular şi, ori de cîte ori aveam ocazia, făceam pionierat auxiliar.a Eram conştientă că predicarea era cea mai bună şi mai importantă modalitate de a-mi utiliza viaţa. Îl iubeam pe Iehova şi doream să-i slujesc din tot sufletul. Iubeam şi oamenii şi doream să-i ajut. Din dificultăţile cu care m-am confruntat am ajuns să înţeleg cît de utile erau principiile biblice şi eram conştientă că oamenii aveau nevoie de speranţa pe care le-o oferă Regatul. Dar îmi era teamă că dacă nu lucram familia nu ar fi făcut faţă problemelor. Şi aşa abia trăiam de pe o zi pe alta.

Am ţipat, violatorul a fugit

Apoi s-a întîmplat ceva ce m-a convins că Iehova se va îngriji întotdeauna de mine şi-mi va furniza cele necesare. Un bărbat a pătruns în casa mea şi a încercat să mă violeze. M-a atacat în timp ce dormeam, iar cînd m-am trezit m-a ameninţat că mă va ucide dacă ţipam sau făceam vreo mişcare. Deşi eram îngrozită, Iehova m-a ajutat să fiu calmă şi să am prezenţă de spirit pentru a mă ruga şi pentru a cîntări care era cea mai bună cale de acţiune. Ştiam ce spunea Biblia cu privire la faptul de a ţipa, dar totodată mă gîndeam că dacă ţipam, el probabil mă va ucide, şi atunci copiii mei s-ar trezi, iar el i-ar ucide şi pe ei. Îmi vedeam deja numele apărut în anunţurile mortuare şi m-am rugat lui Iehova să-mi ocrotească copiii dacă aveam să mor. Apoi am făcut ceea ce sugera Biblia — am ţipat (Deuteronomul 22:26, 27). Violatorul a fugit. Am fost la un pas de moarte în noaptea aceea. Experienţa aceasta m-a apropiat şi mai mult de Iehova.

În 1975 mi-am abandonat serviciul şi am început să slujesc în calitate de pionier regular. Am activat ca pionieră timp de şase ani, iar soţul meu a întreţinut familia. Din nefericire, m-am îmbolnăvit de diabet la o vîrstă tînără şi, într-o anumită perioadă, am fost foarte bolnavă. Pentru a face faţă situaţiei, am continuat să mă bazez şi mai mult pe Iehova. În pofida acestor împrejurări în care mă aflam, aceştia au fost cei mai fericiţi şi mai productivi ani pe care i-am trăit pînă atunci. Iehova m-a binecuvîntat dîndu-mi posibilitatea să studiez Biblia cu multe persoane care au progresat pînă la botez. Unele au devenit la rîndul lor pionieri.

Apoi, în 1980, familia noastră s-a destrămat. Relaţiile dintre mine şi soţul meu s-au răcit. Copiii erau foarte dezorientaţi, de aceea, pentru binele lor, am încercat să salvez căsnicia, dar soţul meu nu a reacţionat la eforturile mele. În această situaţie, am înţeles că era timpul să obţin un divorţ scriptural. Plecarea sa a avut un efect devastator asupra copiilor.

În această perioadă am încercat cu desperare să continuu să fac pionierat şi am reuşit timp de aproximativ un an. Însă fiica mea, neputînd să înfrunte situaţia, a început să se răzvrătească împotriva oricărui lucru, inclusiv împotriva mea şi a adevărului. Am întrerupt atunci serviciul de pionier din cauza conduitei ei. Acest lucru m-a dărîmat de-a dreptul; pierdusem orice raţiune de a trăi. Mă simţeam foarte singură, ca şi cum totul, cu excepţia lui Iehova, ar fi fost pierdut.

Cam în această perioadă Iehova mi-a trimis doi fraţi dragi care m-au ajutat mai mult decît şi-ar putea ei imagina. Unul a fost un supraveghetor de circumscripţie, iar celălalt un bătrîn dintr-o altă congregaţie care ne cunoştea situaţia, deoarece studiase cu soţul meu. Nu-i voi putea niciodată mulţumi suficient lui Iehova pentru aceste daruri sub formă de oameni. Ei îmi vor rămîne întotdeauna foarte dragi.

La scurt timp după aceea, fiica mea s-a căsătorit, la o vîrstă foarte tînără, cu un bărbat din lume. Acest lucru ne-a dezmembrat familia accentuînd la maximum desperarea noastră. Curînd după aceea, fiul meu s-a separat de familie. Mă rugam încontinuu lui Iehova pentru ca să-i ajute pe copiii mei să rămînă în adevăr. Îmi erau atît de dragi şi singurul lucru pe care mi-l doream cu ardoare era ca ei să stea lîngă Iehova. Acesta a constituit în mod constant obiectul rugăciunilor mele pe parcursul vieţii în adevăr. Această perioadă a fost pentru mine mai grea decît toţi cei 20 de ani de căsnicie — care au fost groaznici. Eram însă conştientă că, într-un fel sau altul, Iehova avea să ne ajute să înfruntăm situaţia şi că, indiferent cu ce preţ, trebuia să îndeplinesc voinţa sa.

Îmi amintesc foarte bine de o întîmplare. Încă făceam pionierat şi nu mai aveam bani, şi ne trebuiau circa 70 de dolari pentru a o scoate la capăt în săptămîna aceea şi pentru a plăti transportul pentru săptămîna care urma. Lucram două zile ca angajată temporară. De obicei, trebuia să aştept aproape o săptămînă pentru a primi banii cîştigaţi — circa 40 de dolari. Nu aveam bani de mîncare, cu atît mai puţin de transport. În seara următoare am ţinut un studiu biblic cu o femeie care s-a oferit să-mi plătească metroul.

În dimineaţa următoare, vineri, cînd m-am dus să ridic poşta am găsit două scrisori. Una conţinea cecul pe care îl aşteptam săptămîna următoare. Operaţiunile bancare au durat mai puţin de trei zile. Eram uluită. Îmi mai trebuiau încă 29 sau 30 de dolari pentru a face faţă situaţiei. Cel de-al doilea plic conţinea un cec de 29 de dolari, exact cît aveam nevoie. Ceea ce era de-a dreptul uimitor era faptul că în luna februarie a acelui an guvernul îmi acordase un ajutor bănesc pentru combustibil. Acum era august, iar ei au decis să-mi trimită cei 29 de dolari — în august, pentru încălzire? De ce s-au gîndit ei că trebuia să-mi dea ceva, cu atît mai mult combustibil, în august? Cît de mult mi-a întărit credinţa această întîmplare!

Lucrurile materiale nu rezolvă situaţia

Am început să lucrez cu normă întreagă şi să învăţ să utilizez computere la diferitele locuri de muncă pe care le-am avut. Anii în care nu am activat ca pionieră au fost foarte grei. Chiar dacă aveam un loc de muncă foarte bun, o anumită siguranţă financiară şi lucruri materiale, nu eram fericită. Copiii se separaseră de mine şi se confruntau cu probleme foarte grele. Fiica mea revenea la adevăr, dar avea încă probleme. Fiul meu se confrunta şi el cu dificultăţi. După un timp, am simţit că îmi dispărea acea relaţie foarte strînsă cu Iehova, pe care o preţuiam atît de mult. Simţeam că mă îndepărtez de Iehova chiar dacă nimeni nu putea să vadă lucrul acesta. Asistam la toate întrunirile, studiam, ieşeam în serviciu, dar nu era suficient. Am încercat să mă asociez mai mult cu prietenii, dar în zadar.

Am început să mă autocompătimesc, să mă retrag în mine însămi şi să mă gîndesc la mine. Nu meritam ceva mai bun? Evident, exact aceasta dorea Satan. Pentru prima dată în viaţă, am început să mă simt atrasă de colegii de muncă. M-am gîndit: ‘Foarte bine. Le voi predica’. Şi aşa am făcut. Dar în adîncul meu simţeam că inima începea să ignore lucruri care nu trebuiau ignorate. Problema nu era în exterior. Problema eram chiar eu. Nu puteam fugi de conştiinţa mea instruită biblic. M-am rugat lui Iehova.

Lucram cu normă întreagă. Trebuia să renunţ la siguranţa materială pe care mi-o clădisem. Făceam naveta trei ore pe zi de la Long Island la Wall Street. Prea mult timp! De asemenea, faptul de a avea de-a face cu o mulţime de oameni din lume pe tren nu mă ajuta cu nimic. Am început să stau de vorbă cu bătrînii şi să merg la întruniri la sfîrşit de săptămînă pentru a mă putea concentra asupra lucrurilor importante. Pentru prima dată în viaţă nu trebuia să mă mai îngrijorez cu privire la lucrurile materiale, atunci de ce am dorit acum să reîncep lupta? După un an, timp în care am analizat cu atenţie sub rugăciune dacă trebuia să fac o schimbare, am acţionat.

M-am transferat la Brooklyn Heights. Vizitasem congregaţia şi mi-am dat seama că spiritualitatea de acolo era exact lucrul de care aveam nevoie. Prezenţa atîtor Martori fideli, care au servit ani de zile în serviciul cu timp integral, mă făcea să mă simt în largul meu. După şase luni eram dispusă să renunţ la cariera mea laică şi să activez ca pionieră. Mi-am găsit un loc de muncă cu jumătate de normă, iar în 1984 am intrat din nou în rîndurile pionierilor regulari.

Pe parcursul anilor, Iehova mi-a acordat minunate binecuvîntări, precum şi multe, multe lecţii preţioase. Am încercat să-mi menţin un spirit pozitiv şi să trag învăţătură din fiecare încercare. Nu este o ruşine să ai probleme; păcatul apare atunci cînd nu utilizăm principiile biblice pentru a le rezolva. Aici, la Brooklyn, nu mă confrunt cu probleme de genul celor cu care mă confruntam în primii ani de adevăr. Banii nu mai constituie o problemă. Nici prezenţa unui soţ necredincios. Inima îmi este vindecată. Sînt binecuvîntată cu mulţi copii spirituali.

Dar există întotdeauna noi probleme şi încercări. În 1987, fiul meu, Marc, a suferit o gravă depresie nervoasă, însă Iehova ne-a susţinut. Marc s-a restabilit acum şi face progrese frumoase în congregaţie. Fiica mea, Andrea, a revenit la adevăr, s-a botezat şi îşi creşte copiii în adevăr. Avînd în vedere că ne apropiem cu paşi repezi de marele necaz, mă aştept ca problemele să continue, şi poate chiar să se accentueze, dar Iehova va fi întotdeauna prezent pentru a ne ajuta, oricare ar fi obstacolele sau încercările care s-ar putea ivi.

Într-adevăr, Iehova m-a ajutat să am o viaţă foarte fericită şi productivă. Doresc să-mi petrec timpul care a mai rămas menţinînd o relaţie strînsă cu el şi înfăptuind voinţa sa. — Relatată de Marlene Pavlow.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Marlene Pavlow, predicatoare cu timp integral a veştii bune a Regatului