Am avut parte de încercări şi de binecuvântări crescând şapte fii

Relatare de Bert şi Margaret Dickman

M-am născut în 1927 în Omaha (Nebraska, S.U.A.) şi am crescut în Dakota de Sud. Îmi amintesc de copilăria mea din timpul anilor grei ai Marii Depresiuni (1929–1942). Mama obişnuia să facă „supa foamei“, cum o numea ea. Punea puţină untură într-o tigaie, apoi adăuga nişte apă, iar noi ne înmuiam pâinea în ea. Pe vremea aceea, multe familii o duceau foarte greu.

MEMBRII familiei mele nu erau religioşi, iar aceasta deoarece vedeau prea multă ipocrizie în religiile protestante locale. În ceea ce mă priveşte, gândirea mi-a fost puternic influenţată pe parcursul celor doi ani în care am fost în armată în timpul celui de-al doilea război mondial. Atunci m-am deprins cu băutura şi cu jocurile de noroc.

Odată, într-o permisie, am mers la un local de dans, iar acolo am cunoscut-o pe Margaret Schlaht, o fată de origine germano-ucraineană. Ne-am îndrăgostit şi, în 1946, după o perioadă de curtare de trei luni, ne-am căsătorit. În următorii opt ani am avut şapte fii şi, trecând prin greutăţi, ne-am dat seama ce înseamnă să fii părinte.

În 1951, m-am accidentat grav la gater, iar mâna stângă aproape că mi-a fost retezată. Am stat în spital doi ani pentru grefele de piele şi de oase. Între timp, Margaret a preluat responsabilitatea de a-i creşte pe cei cinci băieţi ai noştri. Graţie prietenilor şi vecinilor, ea a trecut cu bine această perioadă dificilă. În perioada în care am stat în spital, am avut timp suficient să mă gândesc la scopul vieţii. Am încercat să citesc Biblia, dar nu am înţeles prea mult din ea.

La scurt timp după externare, ne-am mutat în Opportunity, un oraş din statul Washington, iar eu am început să lucrez în domeniul construcţiilor alături de cumnatul meu. Acum am să o las pe Margaret să relateze povestea ei.

Nu-mi vedeam capul de treburi!

Am crescut la ţară, unde cultivam cereale, creşteam vaci de lapte şi conservam fructe şi legume. Aveam o etică fermă a muncii, fapt care m-a antrenat pentru numeroasele încercări pe care aveam să le întâmpin în viaţă. Am supravieţuit Marii Depresiuni mai bine decât majoritatea oamenilor, deoarece noi cel puţin am avut întotdeuna hrană.

Părinţii mei nu aveau timp pentru religie; totuşi, eu asistam din când în când la şcoala duminicală. Apoi, eu şi Bert ne-am căsătorit la 19 ani. Noi nu am mers la biserică; s-a ţinut doar o ceremonie simplă în sufrageria din locuinţa părinţilor mei, oficiată de un ministru congregaţionist. În decurs de câţiva ani am avut şapte fii: pe Richard, Dan, Doug, Gary, Michael, Ken, iar în 1954 pe Scott. Erau destui!

După ce ne-am mutat în Opportunity, am fost vizitată acasă de o doamnă care dorea să-mi vorbească despre Biblie. Am întrebat-o dacă credea în focul iadului, doctrină care efectiv mă speria. Spre uşurarea mea, ea mi-a explicat că focul iadului nu este o învăţătură biblică şi nici chiar învăţătura nemuririi sufletului nu se găseşte în Biblie! Trăisem cu o teamă morbidă de moarte şi nu puteam asocia ideea focului iadului cu un Dumnezeu al iubirii. M-am hotărât să nu-i învăţ niciodată falsităţi pe copiii mei.

În 1955 am început să studiez Biblia cu ajutorul cărţii „Dumnezeu să fie găsit adevărat“a. Nici nu am început bine studiul că predicatorul penticostal a şi început să manifeste dintr-o dată interes faţă de mine şi să încerce să mă scape de Martorii lui Iehova! A făcut o mare greşeală: a început să-mi predice despre focul iadului! El chiar a trimis la mine trei penticostale pentru a încerca să mă convingă să nu mai studiez cu Martorii.

În acest timp, Bert asculta din sufragerie ce anume învăţam eu la studiul biblic. Mai târziu, el a început să citească New World Translation of the Christian Greek Scriptures (Scripturile greceşti creştine — Traducerea Lumii Noi) şi parcă lucrurile începeau să se clarifice în mintea lui. El lucra într-o tură care se termina la miezul nopţii. Bineînţeles, eu eram deja în pat când el se întorcea. Într-o noapte, am coborât scările pe furiş şi l-am văzut citind în secret cărţile mele! M-am întors tiptil în pat, mulţumită că examina el însuşi ceea ce studiam eu. În cele din urmă, a început să studieze şi el Biblia, iar în 1956 ne-am botezat ca Martori.

Întrucât am avut şapte fii în opt ani, mi-am dat seama că îndeplinirea tuturor responsabilităţilor zilnice privind asigurarea hranei şi a îmbrăcămintei şi încercarea de a păstra locuinţa curată şi ordonată erau o adevărată provocare. Băieţii au învăţat să se achite de responsabilităţile ce le reveneau în casă. Deseori spuneam că nu aveam o maşină de spălat automatică, dar în realitate aveam şapte! Fiecăruia îi venea rândul la această sarcină necesară. Desigur, Bert era de mare ajutor. El păstra permanent disciplina şi regulile casei şi, în acelaşi timp, menţinea deschise liniile de comunicare. Băieţii îşi respectau tatăl, dar nu le era frică de el. Bert nu şi-a neglijat niciodată responsabilitatea de a-i instrui pe fiii noştri despre sex şi de a le explica — aşa cum cu drag şi-l amintesc ei — că „nu i-a adus barza“.

În 1966, Richard, fiul nostru cel mai mare, şi-a început cariera de slujitor voluntar la sediul din Brooklyn al Societăţii Watch Tower. A fost o adevărată încercare pentru mine să-l văd pe primul nostru fiu părăsind casa părintească. Mă durea inima când vedeam în fiecare zi că locul lui la masă era gol. Dar eram fericită că el câştiga astfel experienţă şi instruire valoroase.

Acum îl las pe Bert să continue relatarea.

Ne creştem fiii potrivit principiilor biblice

Eu şi Margaret ne-am botezat la un congres ce s-a ţinut la Spokane (Washington). Acum ne confruntam cu încercarea de a-i creşte pe băieţii noştri potrivit principiilor biblice, sau în stilul clasic, dacă vreţi. Nu toleram minciuna sau două coduri de norme, iar băieţii ştiau acest lucru. Noi i-am învăţat că Iehova merită să-i aducem un serviciu de o calitate superioară.

Totuşi, ei ştiau că puteau avea încredere în mine deoarece între noi existau relaţii foarte strânse şi făceam multe lucruri împreună. Ne plăcea să mergem la plajă împreună, să organizăm picnicuri în munţi şi să jucăm base-ball; desfăşuram toate aceste activităţi împreună ca familie. Aveam animale şi o grădină, iar băieţii făceau fiecare câte ceva. Aşa au învăţat atât să muncească, cât şi să se joace. Am încercat să păstrăm un echilibru în activităţile noastre.

O aventură teocratică

Cât despre latura spirituală, mergeam cu toţii la întrunirile de la Sala Regatului şi ţineam cu regularitate studiul biblic în familie. În 1957 am asistat la un congres al Martorilor lui Iehova care s-a ţinut la Seattle (Washington). Pe parcursul programului s-a făcut un apel ca familiile care puteau să se mute pentru a sluji unde era mai mare nevoie de Martori ai lui Iehova care să predice vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. Familia noastră a considerat că era o idee bună şi am început să ne facem planuri cu privire la mutare. Mai întâi, în 1958, ne-am mutat în Missouri, iar apoi, în 1959, în Mississippi.

În 1958 am avut parte de prima noastră aventură teocratică. Am construit o rulotă pe care o remorcam cu un DeSoto cu şase cilindri, vechi din 1947, prevăzut cu trei locuri. În acel an, toţi cei nouă membri ai familiei noastre am călătorit cu maşina aceea până la New York ca să asistăm la un congres internaţional. Am călătorit câteva săptămâni, oprindu-ne de mai multe ori în călătoria noastră de la Spokane, de pe coasta de vest, până la New York, o distanţă de peste 4 200 de kilometri! Băieţii îşi aduc aminte cu plăcere de acea călătorie, numind-o timp de calitate petrecut împreună şi mare distracţie.

O lecţie de disciplină de la o prăjitură

La acel congres am primit fiecare câte un exemplar al cărţii De la paradisul pierdut la paradisul restabilitb. Această carte împreună cu Biblia au devenit materialele principale pentru studiul nostru biblic în familie pe care îl ţineam săptămânal. Toţi băieţii au învăţat să citească la o vârstă fragedă. După orele de şcoală, Margaret petrecea câtva timp cu băieţii ascultându-i cum citeau din Biblie. Nu permiteam ca televizorul să le acapareze mintea.

Familia noastră era caracterizată prin disciplină şi respect. Odată Margaret a făcut o prăjitură mare, una dintre specialităţile ei. În meniu aveam şi morcovi. Noi îi îndemnam întotdeauna pe copii cel puţin să guste din legumele puse în farfurie. Lui Doug nu-i plăceau morcovii. I s-a spus că dacă nu mănâncă morcovii nu avea să primească nici o prăjitură. Totuşi, el a refuzat să-şi termine mâncarea. Margaret i-a spus: „Dacă nu mănânci morcovii ăia, o să-ţi mănânce câinele prăjitura“. Nu cred că Doug a crezut-o până când nu l-a văzut pe Blackie înfulecându-i delicioasa prăjitură! Atât el, cât şi ceilalţi băieţi au învăţat o lecţie din acea experienţă. Ca părinţi, făceam întotdeauna ce spuneam.

Viaţa era frumoasă

Eu şi Margaret ne lăsam conduşi de cuvintele lui Isus pe care le găsim în Matei 6:33: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra“. Ca familie, am încercat să punem interesele Regatului pe primul plan. Ne făcea tuturor plăcere să ieşim în lucrarea de predicare împreună, iar băieţii mă însoţeau pe rând în lucrarea din casă în casă. Fiecare avea geanta, Biblia şi literatura biblică personale. Îi lăudam pentru orice progres pe care îl făceau. Margaret îi îmbrăţişa deseori. De fapt, ne manifestam cu regularitate afecţiunea faţă de ei. Ne făceam întotdeauna timp pentru băieţi: viaţa era frumoasă!

Pe măsură ce băieţii creşteau, au început să primească responsabilităţi cum ar fi faptul de a-i lua pe alţii la întruniri, de a deschide Sala Regatului şi alte sarcini. Ei au învăţat să aprecieze Sala Regatului ca loc de închinare şi le făcea plăcere să contribuie la întreţinerea ei.

Îi îndemnam să participe cu răspunsuri la întrunirile creştine. În calitate de cursanţi, ei aveau scurte teme la Şcoala de Minister Teocratic, care treptat i-a ajutat să devină oratori. Lui Michael, cel de-al cincilea fiu al nostru, nu-i plăcea să vorbească în faţa unui auditoriu şi se descurca foarte greu pe podium. La un moment dat în timpul temei, începeau să-i curgă lacrimi de deznădejde, deoarece nu reuşea să-şi termine tema. Cu timpul însă, a reuşit să depăşească această situaţie, iar acum, fiind căsătorit, slujeşte în calitate de supraveghetor itinerant, vizitând multe congregaţii şi ţinând cuvântări de mai multe ori pe săptămână. Ce schimbare!

Cum au considerat băieţii disciplina

Revista Treziţi-vă! a dorit să afle părerea lui Michael în legătură cu faptul că a fost crescut într-un mod clasic. „Noi îl consideram pe tata un partizan al disciplinei binevoitor. Îmi amintesc că în adolescenţă am lucrat la o staţie de radio. Doream să-mi cumpăr o maşină ca să pot începe şi serviciul de pionier cu timp integral. Directorul staţiei mi-a oferit un Ford Mustang decapotabil, cu două uşi, o maşină-sport la modă în rândul tinerilor. Mi-o doream atât de mult, deşi ştiam că nu era o maşină foarte practică pentru a lua cu mine mai mulţi în minister. M-am adresat tatălui meu nu fără o oarecare reţinere. Când i-am spus despre ofertă, el mi-a zis: «Hai să stăm puţin de vorbă». Ştiam ce voia să-mi spună! Am reflectat împreună asupra acestei chestiuni şi mi-a arătat care sunt avantajele unei maşini mai practice. Aşadar, mi-am cumpărat o berlină cu patru uşi şi, după ce am călătorit cu ea peste 160 000 de kilometri în repartiţia mea, nu puteam decât să spun: «Tata a avut din nou dreptate».

Faptul că în adolescenţă ne-am mutat dintr-un loc în altul — din Washington în Missouri, iar apoi în Mississippi — a fost o experienţă încântătoare. Ne plăcea. Deşi timp de un an am locuit toţi nouă într-o rulotă de 2,5 m pe 11 m, totuşi ne distram, şi aşa am învăţat să fim organizaţi şi să ne înţelegem unul cu altul, chiar dacă spaţiul era strâmt. Bineînţeles, abia aşteptam să ne jucăm afară.

Încă un lucru de care îmi aduc aminte cu plăcere este modul în care conducea tata analiza textului zilnic cu noi. În 1966, el a asistat la o şcoală pentru bătrâni la Kingdom Farm, din South Lansing (New York), iar acolo a văzut că membrii familiei Betel făceau cercetări pentru comentariile pe care le aveau în fiecare dimineaţă. El a adoptat acelaşi sistem şi în activitatea familiei noastre. Fiecare dintre noi, cei şapte băieţi, avea de făcut un comentariu într-o anumită dimineaţă repartizată dinainte, comentariu bazat pe cercetările pe care le făcuse. Deşi uneori murmuram, acest lucru ne-a învăţat cum să facem cercetări şi cum să ne exprimăm. Obiceiuri de acest fel rămân pentru totdeauna.

M-au impresionat sacrificiile pe care le-au făcut mama şi tata în folosul nostru. Când Richard şi Dan, doi fraţi de-ai mei mai mari, ar fi putut câştiga bani pentru familie, părinţii noştri i-au îndemnat să meargă la Brooklyn (New York) pentru a sluji ca voluntari la sediul mondial al Societăţii Watch Tower. De asemenea, părinţii noştri au economisit nişte bani pentru ca cinci dintre noi să poată călători cu avionul până la New York pentru a vizita sediul. Acest lucru m-a impresionat foarte mult, sporind aprecierea noastră pentru organizaţia lui Iehova.

Acum îl las din nou pe tata că continue relatarea.“

Am întâmpinat şi obstacole

Ca orice familie, am întâmpinat şi noi probleme şi obstacole. Pe măsură ce băieţii se apropiau de vârsta perioadei de curtare, a trebuit să le dau sfaturi referitoare la căsătoria pripită cu prima fată pe care puneau ochii. De asemenea, ne asiguram să fie însoţiţi în mod potrivit. Doream să aibă o anumită experienţă de viaţă înainte de a-şi alege un tovarăş de viaţă. Uneori vărsau lacrimi şi câtva timp inimile le erau frânte chiar, dar în cele din urmă îşi dădeau seama cât de înţelept este sfatul Bibliei, îndeosebi să se căsătorească „numai în Domnul“. Noi îi lăudam când dădeau dovadă de înţelepciune. — 1 Corinteni 7:39.

Scott, cel de-al şaptelea fiu al nostru, ne-a făcut să vărsăm câteva lacrimi. El a cedat asocierilor rele de la locul de muncă. În cele din urmă, el a fost exclus din congregaţie. Aceasta a fost o lovitură puternică pentru noi toţi, dar am respectat decizia judiciară a bătrânilor. Scott a trebuit să înveţe din proprie experienţă că faptul de a-l sluji pe Iehova este cel mai bun mod de viaţă.

Nu am renunţat niciodată să-l îndemnăm să revină în congregaţie. Din fericire, după cinci ani el a fost reintegrat în congregaţie. Privind în urmă, el mărturiseşte: „Un lucru care m-a ajutat în perioada în care am fost exclus a fost faptul că, deşi asocierea cu familia era foarte limitată, eram permanent conştient că familia mă iubea“. Scott a continuat să facă progrese, iar de opt ani slujeşte ca bătrân.

O altă lovitură a fost că, în 1998, unul dintre nepoţii noştri, aflat la vârsta de 20 de ani, a fost exclus. Dar este mângâietor să ştim că disciplina de la Iehova poate determina efectuarea unor schimbări pozitive.

O mare schimbare în viaţa noastră

În cele din urmă, în 1978, toţi băieţii părăsiseră casa părintească. În decursul anilor am câştigat experienţă în domeniul încălzirii, al ventilaţiei şi al instalaţiilor de aer condiţionat. Spre uimirea noastră, în 1980 eu şi Margaret am fost invitaţi să slujim timp de nouă luni la sediul din Brooklyn al Societăţii Watch Tower. Au trecut optsprezece ani şi încă suntem aici!

Am avut parte de binecuvântări din abundenţă. Nu a fost întotdeauna uşor să creşti şapte fii în stilul clasic şi potrivit principiilor biblice, dar acest lucru ne-a adus bogate recompense. În prezent, cinci dintre fiii noştri slujesc ca bătrâni de congregaţie, iar unul ca supraveghetor itinerant. Avem 20 de nepoţi şi patru strănepoţi, dintre care majoritatea sunt la adevăr şi-i sunt fideli lui Dumnezeu.

Am trăit adevărul cuvintelor psalmistului: „Iată, copiii sunt o moştenire de la DOMNUL, rodul pântecelui este o răsplată. Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt copiii făcuţi la tinereţe“. — Psalmul 127:3, 4.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiilor de la paginile 20, 21]

Împreună cu fiii şi nurorile noastre (la dreapta) şi nepoţii (la dreapta, în plan îndepărtat), cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a căsătoriei noastre, în 1996