Lupta împotriva delictelor
„TINERII susţin că plictiseala este principala cauză a delincvenţei juvenile“, era titlul unui renumit ziar britanic. „Conflictele din familie sunt răspunzătoare de amploarea pe care a luat-o delincvenţa“, era un alt titlu. Iar un al treilea suna astfel: „Dependenţa generează mii de delicte“. În revista Philippine Panorama se arăta că 75% din numărul total al delictelor grave din Manila au fost comise de narcomani.
Alţi factori pot contribui şi ei la promovarea delincvenţei. „Sărăcia în opoziţie cu bogăţia enormă“ este un factor menţionat de inspectorul general al poliţiei nigeriene. Printre altele sunt citate şi presiunile din partea colegilor, slabele perspective de a găsi un loc de muncă, absenţa unor drastice măsuri legale de prevenire a delictelor, decăderea generală a valorilor familiei, lipsa respectului faţă de autoritate şi lege, precum şi violenţa extremă din filme şi de pe videocasete.
Un alt factor constă în faptul că mulţi oameni consideră că delictele sunt profitabile. Un sociolog de la Universitatea din Bologna (Italia) a observat că, după o perioadă de mai mulţi ani, „numărul jafurilor înregistrate de poliţie contrasta cu numărul persoanelor închise pe baza acestei acuzaţii“. El a mai remarcat faptul că „numărul de condamnări raportat la numărul total al jafurilor înregistrate a scăzut brusc de la 50% la 0,7%“.
Sunt triste, dar adevărate cuvintele consemnate în The New Encyclopædia Britannica: „Amploarea pe care a luat-o delincvenţa pare să fie o trăsătură comună tuturor societăţilor moderne industrializate, şi nici un progres înregistrat în domeniul legislaţiei sau al codului penal nu pare să fi avut vreo influenţă semnificativă asupra acestei chestiuni. . . . Pentru societatea modernă urbanizată, în care valorile predominante sunt dezvoltarea economică şi reuşita pe plan personal, nu există nici un motiv care să ne facă să presupunem că rata delincvenţei nu va continua să crească“.
Este prea pesimist acest punct de vedere?
Stau oare lucrurile chiar atât de rău? Nu se semnalează în unele locuri o scădere a ratei delincvenţei? Ba da, în unele locuri, dar statisticile pot fi înşelătoare. De exemplu, în Filipine s-a declarat că rata criminalităţii a scăzut cu 20 la sută după ce a fost interzisă folosirea armelor. Însă Asiaweek consemna opinia unui funcţionar care este de părere că hoţii de maşini şi jefuitorii de bănci au încetat să fure maşini şi să jefuiască bănci şi s-au „profilat pe răpiri“. Numărul scăzut de jafuri de bănci şi de furturi de maşini a dus la o scădere a numărului total de delicte, însă această scădere este lipsită de importanţă dacă se ia în considerare creşterea de patru ori a cazurilor de răpiri!
Un corespondent al revistei maghiare HVG a scris: „Comparativ cu prima jumătate a anului 1993, rata delincvenţei a scăzut cu 6,2 la sută. Ceea ce poliţia a uitat să amintească este faptul că scăderea . . . se datorează în principal unor schimbări administrative“. Valoarea financiară de la care erau înregistrate înainte cazurile de hoţie, fraudă sau vandalism a crescut cu 250 la sută. Astfel, delictele care implică valori financiare aflate sub acest nivel nu mai sunt înregistrate. Întrucât delictele care implică bunuri reprezintă trei sferturi din numărul total al delictelor săvârşite în ţară, scăderea abia dacă a fost sesizată.
Se ştie că e dificil să obţii nişte cifre exacte când este vorba de delicte. Un motiv ar fi acela că multe dintre ele — poate chiar 90 la sută când este vorba de anumite categorii de delicte — rămân neînregistrate. Însă nu are sens să ne apucăm să vedem dacă delictele au scăzut sau dacă s-au înmulţit. Oamenii doresc cu ardoare ca delictele să fie eliminate, nu doar reduse.
Guvernele încearcă
Un sondaj efectuat în 1990 de Naţiunile Unite a dezvăluit faptul că naţiunile cel mai puternic dezvoltate cheltuiesc în medie 2 sau 3 procente din bugetul lor anual ca să ţină sub control delictele, în timp ce ţările în curs de dezvoltare cheltuiesc în acest sens chiar mai mult, în medie 9 până la 14 procente. În unele locuri, creşterea efectivului poliţienesc şi dotarea acestuia cu un echipament mai bun constituie lucruri prioritare. Rezultatele sunt însă confuze. În Ungaria, unii cetăţeni s-au plâns astfel: „Niciodată nu sunt suficienţi poliţişti când este vorba de prinderea criminalilor, dar întotdeauna există suficienţi poliţişti când este vorba de prinderea celor care încalcă legile rutiere“.
În ultimul timp, multe guverne au constatat că trebuie să adopte legi mai severe împotriva delictelor. Spre exemplu, ca urmare a faptului că „răpirea ia amploare în America Latină“, se arată în revista Time, guvernele de acolo au adoptat legi care sunt „pe cât de severe, pe atât de ineficiente. . . . Însă una e să emiţi legi şi alta e să le aplici“, recunoaşte el.
Se crede că, prin anumite programe, peste 100 000 de britanici îşi ţin sub control vecinii, supraveghind în felul acesta cel puţin patru milioane de case, câte existau în 1992. Programe similare au fost adoptate de Australia pe la mijlocul anilor ’80. Obiectivul lor, susţine Institutul Australian de Criminalistică, este acela de a reduce numărul delictelor „prin sporirea vigilenţei cetăţenilor în ce priveşte siguranţa publică, prin îmbunătăţirea atitudinii şi a comportamentului locuitorilor în ce priveşte denunţarea delictelor şi a evenimentelor suspecte care se petrec în apropiere şi prin reducerea vulnerabilităţii la delicte cu ajutorul metodelor de identificare a proprietăţii şi prin instalarea unor dispozitive de securitate eficiente“.
În unele locuri se foloseşte televiziunea cu circuit închis pentru stabilirea unei legături între secţiile de poliţie şi zonele comerciale. Poliţia, băncile şi magazinele folosesc camere video pentru depistarea delictelor sau pentru identificarea delincvenţilor.
În încercarea de a-i prinde pe hoţii de maşini şi pe cei care fură bunuri din maşini, poliţia din Nigeria a amplasat pe autostrăzi puncte de control. Pentru a combate frauda, guvernul a înfiinţat grupuri operative specializate în delapidările din comerţ. Comitetele pentru relaţiile dintre poliţie şi populaţie, alcătuite din cetăţeni de frunte ai comunităţii, informează poliţia despre cazurile de delincvenţă şi despre oamenii cu un caracter îndoielnic.
Vizitatorii Insulelor Filipine pot remarca faptul că, în general, casele nu rămân nesupravegheate şi că mulţi oameni au câini de pază. Oamenii de afaceri angajează paznici care să le apere proprietăţile. Dispozitivele antifurt pentru maşini se vând bine. Oamenii care îşi pot permite se retrag în locuri bine păzite sau în condominiu.
Ziarul londonez The Independent făcea următorul comentariu: „Pe măsură ce încrederea în puterea legii scade, tot mai mulţi locuitori îşi organizează apărarea propriilor lor comunităţi“. Iar numărul oamenilor care se înarmează este tot mai mare. De exemplu, în Statele Unite se estimează că în jumătate dintre locuinţe există cel puţin o armă.
Guvernele concep cu regularitate noi metode de combatere a delincvenţei. Însă V. Vsevolodov, de la Academia de Politică Internă din Ukraina, scoate în evidenţă faptul că, potrivit unor surse ONU, atât de mulţi oameni înzestraţi găsesc „noi metode de comitere a delictelor“, încât „personalul instruit pentru aplicarea legii“ nu poate ţine pasul cu aceste metode. Delincvenţi inteligenţi investesc sume uriaşe de bani în afaceri şi în servicii sociale, integrându-se în societate şi „câştigând poziţii înalte în societate“.
Pierderea încrederii
În unele ţări, un număr tot mai mare de oameni au mers până acolo încât au ajuns să creadă că guvernul în sine constituie o parte a problemei. Asiaweek cita următoarele cuvinte aparţinând şefului unei grupări care lupta împotriva delincvenţei: „Aproximativ 90% din suspecţii pe care îi arestăm sunt fie din cadrul poliţiei, fie din cadrul armatei“. Reale sau nu, afirmaţii de genul acesta l-au determinat pe un legislator să facă următorul comentariu: „Dacă până şi cei care jură să respecte legea sunt încălcători ai legii, atunci societatea noastră a ajuns la ananghie“.
Scandalurile implicând corupţia unor înalţi funcţionari au luat cu asalt diferite guverne din numeroase părţi ale lumii, subminând şi mai mult încrederea cetăţenilor. Pe lângă faptul că şi-au pierdut încrederea în capacitatea guvernelor de a pune capăt delictelor, oamenii pun la îndoială hotărârea acestora de a proceda astfel. Un profesor a pus următoarea întrebare: „Cum ar putea aceste autorităţi să pună acum capăt delictelor, când ele însele sunt băgate în mocirlă până în gât?“
Guvernele vin şi trec, delictele însă rămân. Cu toate acestea, în curând va veni timpul în care nu va mai exista nici un delict!
[Legenda fotografiei de la pagina 7]
Măsuri de prevenire a delictelor: Cameră şi monitor al unei televiziuni cu circuit închis, porţi metalice culisante şi pază cu câini dresaţi
[Legenda fotografiei de la pagina 8]
Delictele îi fac pe oameni prizonieri în spatele propriilor lor uşi.