Suntem predestinaţi de gene?
„ODINIOARĂ credeam că soarta noastră e scrisă în stele. Acum ştim, în mare măsură, că soarta ne e scrisă în gene.“ Acestea au fost cuvintele lui James Watson, citate la începutul cărţii Exploding the Gene Myth, de Ruth Hubbard şi Elijah Wald. Însă imediat după Watson sunt citaţi R. C. Lewontin, Steven Rose şi Leon J. Kamin: „Nu putem să credem că un comportament uman social deosebit este implantat în genele noastre în aşa fel, încât să nu poată fi modelat de condiţiile sociale“.
Cele câteva titluri de pe supracoperta acestei cărţi, titluri ce prezintă pe scurt conţinutul acesteia, încep cu întrebarea-cheie: „Are omul un comportament genetic?“ Cu alte cuvinte, este comportamentul omului determinat în întregime de genele care transmit caracteristicile biologice ereditare, precum şi trăsăturile organismului? Ar trebui ca un anumit comportament imoral să fie aprobat pe baza faptului că este un comportament genetic? Ar trebui oare ca criminalii să fie consideraţi nişte victime ale codului lor genetic, putând astfel să pretindă că sunt mai puţin răspunzători de acţiunile lor din cauza unei predispoziţii genetice?
Nu negăm faptul că în acest secol oamenii de ştiinţă au făcut multe descoperiri utile. Printre aceste descoperiri se numără şi fascinantul ADN, acel aşa-numit proiect al structurii noastre genetice. Informaţiile pe care le conţine codul genetic i-a fascinat şi pe oamenii de ştiinţă, şi pe cei care nu sunt specialişti într-un anumit domeniu. Ce au scos la iveală, de fapt, cercetările efectuate în domeniul geneticii? Cum sunt utilizate descoperirile pentru a sprijini actuala doctrină a preprogramării sau a predestinării?
Ce se poate spune despre infidelitate şi homosexualitate?
Potrivit unui articol publicat în ziarul The Australian, unele studii genetice susţin că „infidelitatea este scrisă, probabil, în genele noastre. . . . Se pare că este stabilit să avem o fire care îşi înşală partenerul“. Imaginaţi-vă numai ce dezastru ar putea dezlănţui această concepţie în familii şi în căsnicie, oferindu-le o portiţă de scăpare tuturor celor care vor să pretindă că sunt mai puţin răspunzători pentru viaţa imorală pe care o duc!
În ce priveşte homosexualitatea, revista Newsweek prezenta un articol cu titlul „Înnăscută sau cultivată?“ Aici se spunea: „Ştiinţa şi psihiatria se luptă să înţeleagă noile descoperiri care sugerează ideea că homosexualitatea poate fi o problemă de genetică şi nu una de creştere. . . . Chiar în rândul homosexualilor, mulţi sunt încântaţi de ideea că homosexualitatea se naşte în cromozomi“.
Articolul citează apoi cuvintele dr. Richard Pillard: „Dacă o componentă genetică ar determina orientarea sexuală, atunci aceasta ar însemna: «Nu este o greşeală şi nici nu este greşeala ta»“. Întărind în continuare acest argument, şi anume „nu e greşeală“, Frederick Whitam, cercetător în domeniul homosexualităţii, remarcă faptul că, „atunci când oamenilor li se spune că homosexualitatea este ceva înnăscut, aceştia sunt înclinaţi să răsufle uşuraţi. Familiile şi homosexualii nu mai au sentimentul vinovăţiei. De asemenea, acest lucru înseamnă că societatea nu are de ce să se îngrijoreze de unele lucruri, cum ar fi faptul că există profesori homosexuali“.
Uneori, aşa-numitele dovezi ale faptului că înclinaţia homosexuală este determinată de gene sunt prezentate de mass-media ca ceva sigur şi verificat, şi nu ca o posibilitate sau ca ceva neconcludent.
Revista New Statesman & Society taie din elanul celor care anunţă aceste descoperiri: „Cititorul năucit poate să scape din vedere cu uşurinţă cât de neclare sunt actualele dovezi fizice «clare» — adică, într-adevăr, lipsa totală a unei baze pentru pretenţia ieşită din comun [flagrantă] pe plan ştiinţific, conform căreia promiscuitatea «este codificată în genele bărbăteşti şi imprimată în creierul bărbaţilor»“. În cartea lor intitulată Cracking the Code (Dezlegarea codului), David Suzuki şi Joseph Levine îşi exprimă şi ei îngrijorarea în legătură cu actualele cercetări genetice: „Cu toate că este posibil să se dovedească faptul că genele influenţează comportamentul într-un sens general, cu totul altfel stau lucrurile în ce priveşte faptul de a arăta că o anumită genă — sau o pereche de gene sau chiar zeci de gene — controlează în realitate anumite detalii ale reacţiilor unui animal faţă de mediul său. Acum este cinstit să întrebăm dacă cineva a găsit, în sensul strict molecular al localizării şi modificării, vreo regiune a ADN-ului care să influenţeze anumite comportamente care pot fi prevăzute“.
Gene pentru alcoolism şi criminalitate
Studierea alcoolismului i-a atras pe mulţi geneticieni de-a lungul anilor. Unii susţin că studiile efectuate au arătat că anumite gene, prin prezenţa sau absenţa lor, sunt răspunzătoare de alcoolism. De exemplu, revista The New England Journal of Medicine a anunţat în 1988 că, „pe parcursul deceniului trecut, cercetările efectuate de trei echipe diferite au furnizat dovezi clare că alcoolismul este o trăsătură ereditară“.
Cu toate acestea, unii specialişti care studiază starea de dependenţă pun în prezent la îndoială concepţia conform căreia alcoolismul este determinat în mare măsură de factori biologici. Un raport publicat în numărul din 9 aprilie 1996 al ziarului The Boston Globe declară următoarele: „Nu se întrevede existenţa vreunei gene a alcoolismului, iar unii cercetători recunosc faptul că majoritatea lor vor descoperi probabil că există o vulnerabilitate genetică ce le permite unora să bea foarte mult fără să se îmbete — trăsătură care îi poate predispune la alcoolism“.
Ziarul The New York Times a făcut unele comentarii referitoare la o conferinţă ţinută la Universitatea din Maryland, conferinţă intitulată „Semnificaţia şi importanţa cercetărilor din domeniul geneticii şi al comportamentului criminal“. Ideea existenţei unei gene a comportamentului criminal este încântător de simplă. Mulţi comentatori par nerăbdători să susţină această idee. Autorul unor articole de ştiinţă a declarat în paginile The New York Times Magazine că răul poate fi „întipărit în spiralele cromozomilor pe care părinţii noştri ni-i transmit la concepere“. Un articol din The New York Times arăta că discuţiile purtate la nesfârşit despre genele răspunzătoare de criminalitate creează impresia că crima are „o origine comună: o anomalie la nivelul creierului“.
Jerome Kagan, psiholog la Universitatea Harvard, prezice că va veni timpul când copiii cu înclinaţii violente vor fi depistaţi pe baza testelor genetice. Unii avansează ipoteza că se poate spera să se ajungă la un control asupra criminalităţii nu prin reforme sociale, ci prin modificări biologice.
Limbajul folosit pentru a descrie aceste speculaţii legate de bazele genetice ale comportamentului este adesea vag şi nesigur. Cartea Exploding the Gene Myth vorbeşte despre un studiu efectuat de Lincoln Eaves, specialist în genetică comportamentală, care a declarat că a găsit dovezi că depresia are cauze genetice. După ce a studiat femei despre care se considera că erau predispuse la depresie, Eaves „a avansat ipoteza că starea şi firea depresivă [a femeilor] au putut să determine ca apariţia unor asemenea greutăţi întâmplătoare să fie mult mai probabilă“. „Greutăţi întâmplătoare“? Femeile examinate fuseseră „violate, atacate sau concediate“. Prin urmare, aceste evenimente traumatizante au fost cauzate de depresie? „Ce fel de gândire este aceasta?“, se spune în continuare în carte. „Femeile au fost violate, atacate sau concediate, iar ele erau deprimate. Cu cât situaţiile prin care trecuseră fuseseră mai traumatizante, cu atât depresia era mai cronică. . . . Ar fi meritat să se caute o legătură genetică în cazul în care [Eaves] ar fi descoperit că depresia nu are nici o legătură cu vreo situaţie din viaţă.“
Aceeaşi publicaţie declară că acestea sunt povestiri „obişnuite despre cele mai actuale rapoarte ale geneticii [comportamentale], date publicităţii atât de mass-media, cât şi în revistele de ştiinţă. Ele conţin un amestec de fapte interesante, de supoziţii nedovedite şi de exagerări nefondate în legătură cu importanţa genelor în viaţa noastră. Ceea ce este izbitor în ce priveşte o mare parte din aceste scrieri este ambiguitatea“. În continuare se spune: „Există o mare diferenţă între asocierea genelor cu stările care urmează un model mendelist de moştenire şi folosirea ipoteticelor «înclinaţii» genetice pentru a explica unele stări complexe, cum ar fi cancerul sau tensiunea arterială ridicată. Oamenii de ştiinţă merg mai departe, sugerând că cercetările genetice pot fi utile pentru explicarea comportamentului uman“.
Cu toate acestea, având în vedere tot ce s-a spus mai înainte, întrebările care se pun adesea rămân valabile: De ce uneori descoperim că în viaţa noastră ies la iveală alte modele de comportament? Şi cât de stăpâni suntem pe asemenea situaţii? Cum putem să obţinem şi să menţinem controlul asupra vieţii noastre? Următorul articol se poate dovedi util în găsirea unor răspunsuri la aceste întrebări.
[Chenarul/Fotografia de la pagina 6]
Terapia pe bază de gene: S-au împlinit aşteptările?
Ce se poate spune despre terapia pe bază de gene, care constă în injectarea unor gene corectoare pentru vindecarea persoanelor care suferă de boli genetice ereditare? Cu câţiva ani în urmă, oamenii de ştiinţă nutreau mari speranţe. În numărul din 16 decembrie 1995 al revistei The Economist se pune întrebarea: „Este terapia pe bază de gene o tehnologie a cărei vreme a sosit?“, după care se spun următoarele: „Judecând după afirmaţiile celor care o practică, afirmaţii care au fost date publicităţii, şi după volumul mare de material apărut în paginile ziarelor, s-ar putea să credeţi că acest timp a sosit. Însă o echipă de distinşi experţi americani cer permisiunea să nu fie de acord cu aceasta. Harold Varmus, preşedintele Institutelor Naţionale de Sănătate (NIH), le-a cerut la 14 oameni de ştiinţă eminenţi să analizeze acest domeniu. După şapte luni de gândire, ei au declarat într-un raport publicat săptămâna trecută că, deşi terapia pe bază de gene este promiţătoare, realizările ei înregistrate până în prezent au fost «exagerate»“. S-au efectuat teste pe 597 de bolnavi care sufereau de lipsă de adenozin-dezaminat (ADA) sau de una dintre zecile de boli despre care se credea că pot fi tratate prin injectarea de gene străine. „Echipa este de părere că nici unul dintre bolnavi nu a tras foloase în mod clar din participarea la un astfel de test“, se spune în The Economist.
[Legenda fotografiilor de la pagina 7]
În pofida a ceea ce susţin unii în legătură cu predispoziţia genetică, oamenii pot să aleagă în ce fel să acţioneze.