„Nu eu sunt de vină“
CÂT de des auziţi pe cineva spunând în prezent: „Îmi pare rău. Eu am fost de vină. Sunt absolut răspunzător!“? Nu prea se mai aud astfel de cuvinte pline de sinceritate. În realitate, în multe cazuri, chiar şi atunci când o greşeală a fost recunoscută, se depun toate eforturile ca să se arunce vina pe altcineva sau ca să se găsească circumstanţe atenuante, cel în cauză pretinzând că nu avea cum să le ţină sub control.
Unii dau vina chiar pe genele lor! Dar este acest lucru plauzibil? Cartea Exploding the Gene Myth (Discreditarea mitului genelor) examinează obiectivele şi foloasele unor domenii ale cercetărilor genetice. În urma analizei efectuate asupra cărţii, ziaristul australian Bill Deane a ajuns la următoarea concluzie bine gândită: „În ultimul timp se pare că determiniştii sociali au început să creadă că au descoperit dovada aproape sigură care să le susţină filozofia conform căreia nimeni nu trebuie tras la răspundere pentru acţiunile sale: «Onorată Instanţă, el nu a putut să facă nimic ca să nu ajungă să-i taie gâtul; era scris în genele lui»“.
Nu este un curent tocmai nou
În actuala generaţie care devine rapid ceea ce un scriitor o numea generaţia „nu eu“, acest curent pare să ia proporţii. Însă istoria scrisă ne dezvăluie că de când există omul s-a aruncat vina asupra altora, folosindu-se scuza: „De fapt, nu eu sunt vinovat“. Modul în care au reacţionat Adam şi Eva după primul lor păcat, când au mâncat din fructul interzis de Dumnezeu, a fost un exemplu clasic de aruncare a vinei asupra altei persoane. Relatarea din Geneza dezvăluie discuţia care a avut loc, Dumnezeu fiind cel care a vorbit primul: „«Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?» Omul a spus: «Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat». Şi DOMNUL Dumnezeu a zis femeii: «Ce ai făcut?» Femeia a spus: «Şarpele m-a amăgit şi am mâncat»“. — Geneza 3:11–13.
De atunci încoace, oamenii au inventat tot felul de concepţii şi au căutat scuze diverse şi neobişnuite care să-i scutească de orice răspundere în privinţa acţiunilor lor. Între acestea se distinge vechea credinţă în soartă. Iată ce a spus o femeie budistă care credea cu sinceritate în karma: „Mă gândeam că nu avea nici un sens să fiu nevoită să sufăr pentru ceva cu care mă născusem, dar de care habar n-aveam. A trebuit să accept acest lucru ca fiind soarta mea“. Alimentată de doctrina predestinării elaborată de Jean Calvin, credinţa în soartă este larg răspândită şi în creştinătate. Adesea, preoţii le spun rudelor îndurerate că un anumit accident a avut loc din voinţa lui Dumnezeu. Apoi mai este şi cazul unor creştini bine intenţionaţi, care dau vina pe Satan pentru tot ceea ce nu merge bine în viaţa lor.
În prezent începem să fim martori la un comportament care nu este tras la răspundere, nefiind pedepsit nici de legislaţie, nici de societate. Trăim într-o epocă în care drepturile individului cresc, iar responsabilităţile lui scad.
Cercetările în domeniul comportamentului uman au dus la apariţia unor presupuse dovezi ştiinţifice, conform cărora unii sunt de părere că pot să dea frâu liber oricărui comportament, de la imoralitate până la crimă. Acest lucru reflectă o societate dornică să arunce vina pe orice altceva numai pe cel în cauză nu.
Dorim să găsim răspunsuri la întrebări ca acestea: Ce a descoperit în realitate ştiinţa? Este comportamentul uman determinat doar de gene? Sau comportamentul nostru este dirijat de forţe interne şi externe? Ce indică în realitate faptele?