Îndelungatele mele strădanii în căutarea credinţei adevărate

Întotdeauna m-am temut că voi ajunge în iad, fiindcă ştiam că nu eram destul de bună ca să ajung în cer. Consideram că voi fi norocoasă dacă voi ajunge în purgatoriu, aşa că m-am rugat cu ardoare şi am aprins multe lumânări ca să nu aterizez în iad.

ÎN TIMP ce roţile maşinii patinau şi derapau pe drumurile îngheţate ale unei trecători alpine din Oregon, S.U.A., mă întrebam cum de-am putut să-mi fac una ca asta. Era prima dată când conduceam pe zăpadă, şi încă în toiul viscolului, pe nişte drumuri necunoscute, înconjurată de o parte şi de alta de prăpăstii abrupte, abia fiind în stare să văd ceva mai departe de botul maşinii. Ştiam că totul s-a sfârşit, aşa că m-am rugat lui Dumnezeu să-i fie milă de pasagera mea şi de mine, iar drept răsplată voi merge din nou la biserică.

Ei bine, am reuşit să ieşim în cele din urmă din această situaţie, iar eu mi-am ţinut promisiunea de a merge din nou la biserică. Căutând în cartea de telefoane, am găsit o biserică locală în Seattle, aşa că în duminica următoare m-am dus la biserică. Acolo am avut acelaşi sentiment de deşertăciune pe care îl avusesem cândva. Biserica aceasta punea accentul pe acelaşi lucru pe care punea accentul biserica la care mersesem înainte: banii. Coşul pentru colectă a trecut de trei ori! Îmi amintesc că i-am spus lui Dumnezeu că trebuie să găsesc o altă formă de închinare.

În copilărie am fost crescută într-un regim sever ca de armată în religia catolică. Am urmat o şcoală catolică. Îmi amintesc că eram la ora de catehism şi am întrebat-o pe călugăriţă: „Noi de ce nu folosim niciodată Biblia?“ Mi s-a spus că am o credinţă slabă, iar părinţilor mei li s-a adus la cunoştinţă de mai multe ori aceasta.

Am fost crescută cu o permanentă teamă de Dumnezeu. Aveam o noţiune vagă despre el. Era un Dumnezeu care merita să i se aducă închinare, dar care te chinuia dacă nu i te închinai în mod corect. La vârsta de 17 ani le-am spus părinţilor mei că nu voi mai merge la biserică. Mă simţeam mai aproape de Dumnezeu oriunde numai în biserică nu. Obişnuiam să mă plimb pe plajă, iar atunci când ceva mă frământa, îi vorbeam lui Dumnezeu despre lucrul respectiv. Îl rugam să mă ierte că vorbeam cu el fără să apelez la un preot, spunându-i că nu voiam decât să-i mărturisesc ce am pe suflet. De asemenea, eram dezamăgită de tot ceea ce vedeam că se întâmplă în lume. Pe atunci era moda hippy, iar prietenii mei îşi permiteau orice în materie de sex şi consumau droguri. Am văzut consecinţele triste ale sarcinilor nedorite, ale avorturilor, ale abuzului de droguri — şi nu doream să am parte de aşa ceva!

Începe căutarea

Becky, o prietenă apropiată, şi cu mine ne-am decis să părăsim colegiul şi să căutăm ceva mai bun. Trebuia să existe ceva mai bun! Ne-am decis să-i facem o vizită mamei ei care locuia în Statul Washington. Le-am spus părinţilor mei că simţeam nevoia să plec ca să încerc să uit problemele care mă frământau. Atunci a avut loc episodul din Oregon, când am trecut prin furtuna de zăpadă de care spuneam. În acea duminică, după ce am plecat dezgustată de la biserica din Seattle, m-am întors acasă şi am discutat despre ceea ce simţeam cu Edna, mama lui Becky. Ea mi-a spus că ştia pe cineva care mi-ar putea răspunde la întrebări. Apoi a sunat la Sala Regatului şi a vorbit cu Martorii lui Iehova.

Îmi aduc aminte că i-am aşteptat să vină. Au venit după trei zile. Dar, când au sosit, am avut impresia că erau cei mai veritabili creştini pe care îi văzusem vreodată. Ei erau Clarence şi Edith Meunier. Clarence absolvise cursurile Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower şi, evident, cunoştea foarte bine Scripturile. Imediat am fost surprinsă când am aflat că Dumnezeu avea un nume — Iehova. Parcă mi s-a aprins o luminiţă în cap. Primul studiu a durat trei ore, iar după două zile au revenit pentru un alt studiu.

Eram atât de încântată. Le-am telefonat imediat părinţilor mei şi le-am spus că găsisem adevărul. Le-am spus că Dumnezeu are un nume, Iehova, şi că Martorii lui Iehova predau adevărul Bibliei. Ştiam că părinţii mei nu auziseră niciodată de Martorii lui Iehova şi că vor fi la fel de încântaţi ca şi mine să înveţe lucrurile pe care le învăţasem eu. Însă ei auziseră de Martorii lui Iehova şi s-au supărat foarte tare. Apoi au venit să mă ia înapoi în California.

Ajunsă acasă, ştiam că trebuia să iau imediat legătura cu congregaţia. M-am interesat unde se afla Sala Regatului, apoi am mers la următoarea întrunire şi m-am aşezat ca să asist. O soră s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit, aşa că am întrebat-o dacă n-ar vrea să studieze cu mine. Mai, mai că a căzut de pe scaun de uimire şi a acceptat imediat. Eram atât de fericită că iau din nou legătura cu congregaţia, fiindcă începusem să mă simt ruptă de ea. Simţeam nevoia să mă asociez cu fraţii. — Evrei 10:24, 25.

Începe persecuţia din partea familiei

Părinţii mei încă se împotriveau mult noii mele religii şi m-au trimis la un psihiatru. Când părinţii mei l-au întrebat pe psihiatru care era problema, acesta le-a spus că eram o răzvrătită. Le-am spus că nu eram răzvrătită. Pentru prima dată în viaţă găsisem ceva care îmi răspundea la întrebări, care îmi dădea un sens în viaţă.

După toate acestea, când mergeam la Sala Regatului, părinţii mei se supărau foarte tare. Mi-au spus că pot merge la orice colegiu doresc, că pot urma orice profil doresc şi că ei îmi vor plăti şcolarizarea, numai să nu mai am nici o legătură cu Martorii lui Iehova. Ceea ce făcea ca situaţia să fie extrem de greu de suportat a fost faptul că îmi iubeam foarte mult familia. Într-o zi deosebit de neplăcută, mama mi-a spus că mai degrabă ar prefera să mă vadă prostituată decât Martoră a lui Iehova. Puteam fi orice, numai Martoră a lui Iehova nu. Părinţii mi-au cerut să plec de acasă. Atunci mi-a venit în minte Psalmul 27:10, unde se spune: „Căci tatăl meu şi mama mea mă părăsesc, dar DOMNUL mă primeşte“. O soră din congregaţie avea o casă în care nu locuia nimeni, aşa că m-a lăsat pe mine să stau acolo.

La Sala Regatului am întâlnit o soră care era şi ea foarte nouă la adevăr, pe nume Chris Kemp. Chris şi cu mine ne-am împrietenit foarte mult şi am locuit în aceeaşi casă. Ne-am botezat amândouă pe 18 iulie 1969, pe stadionul Dodger, în Los Angeles.

La întrunirile congregaţiei obişnuiam să o privim cu atenţie pe o soră, Dana Wolff, care era pionieră cu timp integral. Dana era o persoană foarte spirituală. Am aflat că şi ea avea nevoie de o locuinţă, aşa că am câştigat o minunată colegă de cameră.

Îmi amintesc de prima mea temă la întrunire. Am avut de pregătit o demonstraţie pe care o repetasem de mai multe ori. Era o demonstraţie în care trebuia să prezint o carte şi am învăţat-o pe dinafară. Totuşi, în ultima clipă am scris demonstraţia pe o hârtie şi am pus hârtia în buzunar. Am urcat pe podium şi nu mi-am mai amintit nimic. Am spus: „Bună . . . Bună . . . Bună . . .“. Am spus „Bună“ de vreo cinci ori. Nu puteam să-mi amintesc nimic. Aşa că, după aceea m-am uitat spre auditoriu şi am spus: „De obicei nu fac aşa la uşa locatarilor“. Apoi mi-am scos foaia mototolită şi am citit cuvânt cu cuvânt ceea ce trebuia să spun. După ce am terminat, m-am întors la loc şi am început să plâng.

Fratele care mă rugase să pregătesc demonstraţia a întrebat auditoriul: „Ce am învăţat din această prezentare?“ În sală era linişte. Atunci m-am ridicat în picioare cu faţa spre auditoriu şi am spus: „Cum ar putea să înveţe ceva? Am fost groaznică! Bineînţeles că n-au învăţat nimic!“, şi m-am aşezat din nou, plângând în continuare. Ştiu că acum temele mele sunt ceva mai bune — mai rele nu ar putea să fie.

La scurt timp după aceasta, Dana a început să vorbească despre faptul că ar vrea să găsească pe cineva cu care să facă pionierat acolo unde este nevoia mai mare. În noaptea aceea, Chris şi cu mine ne-am dus în camera noastră şi am discutat despre lucrul acesta. A doua zi am întrebat-o pe Dana: „Ce-ai spune dacă am veni noi?“ Dana a rămas fără cuvinte. Eram noi la adevăr; nu eram botezate de suficient timp ca să putem face deja pionierat regular! Nu eram deloc aşa cum gândea ea că vor fi partenerele ei. Totuşi, ea a scris Societăţii Watchtower, şi toate trei am fost repartizate la Middlesborough, în Kentucky.

Familia mea se împotriveşte fără succes

În timp ce ne împachetam lucrurile ca să plecăm, părinţii mei m-au sunat să-mi spună că nu voi putea scoate maşina din statul California. Ei erau cosemnatari ai împrumutului făcut pentru maşina mea şi mi-au spus că vor anunţa poliţia dacă voi încerca să o scot de pe teritoriul statului. Atunci am decis să luăm autobuzul. La petrecerea de rămas bun care a fost dată înainte de plecarea noastră, un frate pe care îl mai întâlnisem o singură dată a venit la mine şi mi-a spus: „Am înţeles că ai o datorie de 3 000 de dolari pentru maşină“. Am încuviinţat. Mi-a spus că dorea să plătească el aceşti bani. Am spus că nu pot accepta aşa ceva. El a stabilit să mă întâlnesc cu fraţii din congregaţie. Ei mi-au spus: „Dacă el vrea asta, lasă-l s-o facă. Nu lupta împotriva spiritului lui Iehova“. În felul acesta am plătit integral maşina. Părinţii mei s-au supărat foarte tare, însă au fost uimiţi văzând că cineva a fost dispus să facă un lucru ca acesta. A doua zi am pornit-o spre Kentucky.

La Middlesborough ni s-a dat ca locuinţă un apartament amplasat în spatele unei vechi Săli a Regatului. Apartamentul nu avea izolaţie. Iarna era foarte frig. Şi vara era frig, însă noi eram bucuroase că îl aveam fiindcă nu ne puteam permite să plătim chirie. Nu aveam decât un radiator mic. Iarna ne îmbrăcam cu mai multe rânduri de haine, chiar şi atunci când mergeam la culcare. Uneori, dimineaţa, pe podea era o pojghiţă de gheaţă, iar şosetele noastre se lipeau de ea. În baie aveam întotdeauna un ciocan cu care să spargem gheaţa din rezervor, întrucât apa îngheţa în timpul nopţii.

Chris şi cu mine eram slujitoare cu timp integral abia de cinci luni, dar conduceam deja o mulţime de studii biblice eficiente, astfel că eram încântate că ne aflam acolo. Eram atât de fericite, încât fiecare dintre noi avea în medie peste 150 de ore în fiecare dintre aceste prime luni de pionierat. Dana dorea ca vara să fie pionier special temporar, aşa că s-a decis să meargă la sediul Martorilor din New York. Noi nu fuseserăm niciodată acolo, aşa că ne-am hotărât să o însoţim. Acolo, Dana a mers la Departamentul Serviciului, iar noi am însoţit-o. Spre surprinderea noastră, toate trei am fost numite pioniere speciale cu timp integral.

Tata nu se ţine de cuvânt, aplicând în mod greşit un verset

Chiar în luna în care am început pionieratul special, Satan şi-a intensificat eforturile ca să mă doboare. Am primit de la Bancă un aviz prin care eram înştiinţată că trebuia să încep să plătesc lunar 32,8 dolari pentru cheltuielile de şcolarizare la colegiu. Aceasta m-a luat prin surprindere, întrucât părinţii mei îmi spuseseră că îmi vor plăti ei şcolarizarea la colegiu dacă voi avea note foarte bune, iar eu aveam note foarte bune. I-am scris tatălui meu şi l-am rugat ca, în această privinţă, să mă trateze nu ca pe o Martoră a lui Iehova, ci ca pe fiica lui. I-am reamintit într-un mod iubitor care ne-a fost înţelegerea privitoare la educaţia mea, şi anume că, dacă voi obţine note maxime, el îmi va plăti întotdeauna şcolarizarea. L-am rugat să nu pună povara asta pe umerii mei, fiindcă îmi va fi foarte greu să plătesc, deoarece nu aveam decât 50 de dolari pe lună, din care trăiam. Plătind 32,8 dolari pe lună, însemna că-mi mai rămâneau doar 17,2 dolari cu care să trăiesc.

Drept răspuns, tata mi-a scris o scrisoare care conţinea un verset. El a spus: „Fiindcă foloseşti mereu Biblia, ce spui de versetul ăsta: «Cel care nu munceşte nici să nu mănânce»? Nu-ţi foloseşti educaţia pentru ceva util, aşa că nu ai decât să plăteşti la bancă“. — 2 Tesaloniceni 3:10.

M-a durut foarte tare atunci când am primit răspunsul lui scurt şi tăios. M-am urcat la volan, am mers singură la voia întâmplării şi am plâns fiindcă nu ştiam ce să fac. După aceea m-am oprit din plâns şi am devenit furioasă. Mi-am dat seama că nu părinţii mei mi se împotriveau, ci Satan. Am strigat la Satan să mă lase în pace, pentru că oricum nu va câştiga şi nu va reuşi să mă determine să abandonez pionieratul.

Multe greutăţi, multe binecuvântări

Mi-am găsit un loc de muncă cu o jumătate de normă, unde puteam lucra 20 de ore pe săptămână — 11 ore într-o zi şi 9 ore în următoarea —, şi astfel am putut continua pionieratul special. Am învăţat repede cum să economisesc banii făcând cumpărături de la magazinele cu haine folosite. Garderoba mea de iarnă consta în patru fuste care costaseră un dolar. Paltonul m-a costat un dolar şi jumătate. Ca să-mi pot cumpăra o pereche de cizme de 20 de dolari, am frecat podelele. Toate trei trebuia să ne luptăm ca să ne descurcăm. Ca să economisesc bani, mi-am deschis un cont de economii. Uneori depuneam 25 de cenţi, pe care îi scoteam ulterior ca să cumpăr benzină. Cred că, atunci când mă vedeau intrând, casierilor de la bancă li se făcea groază. În cele din urmă, ei mi-au închis contul pentru că întotdeauna aveam extrem de puţini bani depuşi. Mă opream la o staţie de benzină şi cumpăram benzină de 25 de cenţi. După un timp, cred că ori de câte ori opream ca să alimentez cu benzină, lucrătorii de acolo suspinau adânc. Uneori nu aveam bani pentru benzină. De multe ori ne suiam în maşină, ştiind că nu mai aveam decât foarte puţin combustibil, dar şi că trebuia să ajungem la un studiu biblic. Uneori, când mergeam la oficiul poştal, găseam în corespondeţa noastră un dolar de la cine ştie cine, suficient însă ca să ne scoată din impas. În mijlocul tuturor necazurilor, puteam vedea cum mâna lui Iehova ne ajuta. Aceasta ne impresiona foarte mult.

Îmi amintesc că strângeam sticle goale pe care le vindeam ca să am bani pentru timbre. Am făcut economii în felul acesta timp de trei luni, şi astfel mi-am putut cumpăra o pereche de pantofi care costau 8 dolari. Apoi m-am confruntat cu o problemă cât se poate de personală. Pur şi simplu nu mai aveam decât două perechi de chiloţi. M-am rugat la Iehova şi i-am spus că simţeam că nu era tocmai potrivit să mă rog pentru aşa ceva, dar nu ştiam ce să mai fac. Două săptămâni mai târziu am primit un pachet cu 17 perechi de chiloţi, un furou, o bluză şi alte articole! Şi toate de la cineva de care nu auzisem de un an de zile.

Una dintre principalele probleme din acea regiune era comerţul la negru. Din cauza practicilor lor ilegale, oamenii din anumite teritorii erau apropiaţi doar cu cei care făceau parte din cercul lor de prieteni, iar faţă de străini erau foarte suspicioşi. În pofida acestui fapt, aveam multe studii şi, în cele din urmă, am ajuns să lucrez în serviciul de teren aproximativ 25 de ore pe săptămână singură. Niciodată nu m-am simţit atât de aproape de Iehova cum m-am simţit în acele timpuri, şi aceasta fiindcă trebuia să mă bazez în întregime pe el. În felul acesta înveţi că nu lucrurile pe care le posezi sunt cu adevărat importante, ci relaţia pe care o ai cu Iehova. Înveţi că nu lucrurile materiale te fac fericit; Iehova este cel care te face fericit. — Luca 12:15.

Câştig o nouă familie iubitoare

Exact în luna în care am terminat de plătit cheltuielile de şcolarizare la colegiu l-am întâlnit pe viitorul meu soţ şi, totodată, pe cel mai bun prieten al meu, Jeff Malone. Pe atunci, el lucra la Betel, iar un an mai târziu ne-am căsătorit. Căsătorindu-mă cu Jeff, nu numai că mi-am găsit un soţ, dar am şi câştigat-o pe mama, pe sora şi pe unchiul lui, pe care îi iubesc foarte mult. Iubirea noastră pentru Iehova ne uneşte mai mult decât orice altă legătură. Jeff şi cu mine am fost repartizaţi ca pionieri speciali în Union City, Tennessee. Eram acolo doar de patru luni, când am făcut cerere pentru Betel, iar cererea ne-a fost aprobată.

Am plecat din Betel în 1980, iar spre sfârşitul acelui an s-a născut Megan, fiica noastră. Fiul nostru, J. T., s-a născut în 1983. În prezent, Jeff şi cu mine slujim ca pionieri regulari în congregaţia Forest Hill din Forth Worth, Texas.

Împreună cu soţul meu am luat hotărârea să facem tot ce este posibil ca să ne creştem copiii în iubire faţă de Iehova. Deşi Jeff slujeşte ca bătrân, el a pus întotdeauna pe primul loc interesele spirituale ale familiei noastre. Noi am luat în considerare sfaturile Societăţii referitoare la faptul de a asista cu regularitate la întruniri, de a le citi copiilor, de a participa la serviciul de teren, de a discuta textul zilei, de a susţine proiectele de construire a Sălilor Regatului. Amândoi petrecem deseori mai mult de o oră ca să ne pregătim copiii pentru culcare — le cântăm, le citim relatări biblice, ne rugăm cu fiecare în parte. Obiectivul familiei noastre este acela de a participa cu toţii împreună la serviciul cu timp integral. De-a lungul anilor am ţinut foarte mult la un lucru — acela de a rămâne o familie unită, care face multe lucruri împreună, fie că este vorba de muncă, fie că este vorba de joacă.

Privind în urmă, pot spune cu convingere că David a avut dreptate atunci când a spus: „Cum voi răsplăti DOMNULUI toate binefacerile Lui faţă de mine?“ (Psalmul 116:12). Nu există nici o uneltire de-a lui Satan pe care Iehova să nu o contracareze. Împreună cu Jeff, cu Megan şi cu J. T. formăm o familie strâns unită, plină de iubire, dornici cu toţii să-i slujim lui Iehova; şi, în plus, aparţinând organizaţiei lui Iehova, am dobândit o minunată familie mondială. Îi voi fi veşnic recunoscătoare pentru aceasta. — Relatată de Karen Malone.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Karen împreună cu soţul şi cu cei doi copii