Şcoala africană — Ce s-a învăţat în cadrul ei?
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN GHANA
ŞCOALA africană? Unele persoane din Occident s-ar putea să fie surprinse să afle că un astfel de aranjament exista, de fapt, în trecut. Din păcate, Hollywood-ul l-a prezentat pe african drept un sălbatic ameninţător care apucă o suliţă, această imagine ştergându-se cu greu din mintea oamenilor. Mulţi, pur şi simplu, nu-şi pot imagina cum africanul din trecut ar putea fi considerat în vreun fel o persoană educată.
Este adevărat că africanii care au crescut în societăţi tradiţionale nu au învăţat din cărţi şi nici nu au primit obişnuita instruire din sala de clasă. Însă, cu mult timp înainte ca stilul european de instruire oficială să fi fost adus pe acest continent, multe societăţi africane au avut sisteme de învăţământ eficiente care i-au ajutat pe copii să devină bine echipaţi pentru a îndeplini anumite munci şi pentru a progresa în cultura lor. Să examinăm, de exemplu, tipul de şcolarizare al tribului akan, o populaţie de limbă twi din Ghana.
Şcolarizarea la domiciliu
În tribul negrilor akan, cea mai importantă sală de clasă a fost casa în care trăiau. Educaţia copilului începea de când părinţii săi îl învăţau să vorbească. În acelaşi timp, el primea şi primele sale lecţii în ce priveşte bunele maniere. De exemplu, copilul era învăţat cum trebuia să răspundă politicos la un salut adresat de un musafir unui copil. Mai târziu, când copilul era trimis cu anumite comisioane, i se spunea cum să comunice într-un mod politicos mesajele ce trebuiau transmise.
Astfel, concepţia tribului akan despre instruire era asemănătoare celei exprimate în Biblie în Proverbele 22:6: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea“. Părinţii, îndeosebi tatăl, se ocupau de creşterea copiilor. Iată ce spune un proverb akan: „Dacă un copil nu seamănă cu mama lui, atunci seamănă cu tatăl lui“.
Pe măsură ce copilul creştea, instruirea se aprofunda. Erau transmise lecţii de viaţă, dar nu prin intermediul cărţilor, ci prin intermediul poveştilor pline de fantezie, cum ar fi poveştile cu acel păianjen legendar pe nume Kwaku Ananse. Cât de mult le plăceau copiilor aceste basme! În adierea serii sau în bătaia razelor de lună din noaptea rece, ei stăteau în jurul unui foc şi se bucurau din toată inima de aceste poveşti despre victorii şi eşecuri.
O poveste bine cunoscută spune că Ananse a străbătut pământul în lung şi-n lat ca să adune toată înţelepciunea lumii într-o oală. Când a crezut că a reuşit s-o adune pe toată, s-a hotărât să atârne oala sus, într-un copac, pentru ca nimeni să nu poată ajunge la această înţelepciune. El a început să se caţere cu greu în copac, iar oala plină cu înţelepciune, pe care şi-o legase la brâu cu o sfoară, se legăna pe pântece în stânga şi-n dreapta. Pe când se străduia să urce, a apărut fiul său cel mare, Ntikuma, care a strigat la Ananse: „Oh, ptiu, tată! Cine a mai pomenit ca cineva să se urce într-un copac cu o oală atârnată pe pântece? De ce nu o pui în spate ca să te poţi mişca mai uşor?“ Ananse s-a uitat în jos la fiul său şi a strigat: „Cum îndrăzneşti să mă înveţi tu pe mine?“
Însă acum s-a văzut clar că nu toată înţelepciunea era în oală! Dându-şi seama de acest lucru, Ananse mânios a aruncat oala jos, care s-a spart în bucăţi, iar toată înţelepciunea s-a împrăştiat în jur. Cei care au ajuns primii au devenit cei mai înţelepţi. Morala: Nimeni nu deţine monopolul asupra înţelepciunii. Prin urmare, populaţia akan obişnuieşte să spună: „Un singur cap nu înseamnă un consiliu“. — Compară cu Proverbele 15:22; 24:6.
Învăţarea unor îndeletniciri
Educaţia în rândul populaţiei akan includea şi învăţarea unor îndeletniciri. Majoritatea băieţilor învăţau meseria tatălui lor — de obicei, agricultura. Însă existau şi alte îndeletniciri care puteau fi învăţate, cum ar fi vânatul, extragerea vinului de palmier şi meşteşuguri, ca de exemplu împletirea coşurilor. Pentru învăţarea unor meserii mai complicate, cum ar fi sculptura în lemn sau ţesutul, băieţii erau daţi la meşteşugari iscusiţi ca să facă ucenicie. Dar fetele? Instruirea lor se axa, în principal, pe învăţarea unor îndeletniciri gospodăreşti, ca de exemplu extragerea uleiului vegetal, prepararea săpunului, olăritul, torsul bumbacului şi altele.
„Programa“ şcolii tradiţionale nu neglija ştiinţa. Cunoştinţele despre plantele medicinale, prepararea şi modul lor de administrare, erau transmise din tată în fiu sau de la bunici la nepoţi. Un copil învăţa şi să socotească, folosindu-şi degetele, dar şi cu ajutorul jocurilor cu bile, a pietricelelor sau făcând semne pe beţe. Unele jocuri, cum ar fi oware şi jocul de dame, îi ajutau pe copii să socotească mai bine.
Asistând la şedinţele de judecată publice, tinerii akan dobândeau, de asemenea, pricepere în domeniul politic şi judiciar. Funeraliile, precum şi ocaziile festive, constituiau un mijloc prin care învăţau bocete, poezii, noţiuni de istorie, melodii şi dansuri tradiţionale, precum şi cum să cânte la tobă conform obiceiurilor locale.
Responsabilităţi în cadrul comunităţii
În rândul populaţiei akan, copilul nu era ţinut departe de comunitate. Încă de mic, acesta era ajutat să înţeleagă care sunt responsabilităţile sale faţă de comunitate. În această privinţă, primele lecţii le învăţa alături de prietenii săi de joacă. Când creştea mai mare, el începea să participe la activităţi comune, cum ar fi munca în colectiv. Atunci când avea o atitudine greşită, era pedepsit nu numai de părinţii săi, dar şi de orice membru adult al comunităţii. De fapt, disciplinarea unui copil care se purta urât era considerată o obligaţie morală a adulţilor.
O asemenea disciplinare era bine venită, deoarece copiii erau învăţaţi să aibă un mare respect faţă de persoanele adulte. De fapt, populaţia akan obişnuia să spună: „O femeie în vârstă nu este bunica doar a unei singure persoane“. Respectul faţă de cei în vârstă şi efectuarea unor servicii pentru aceştia erau considerate, prin urmare, obligatorii. Iar orice copil care, fără să aibă o scuză valabilă, refuza să-i facă un serviciu unui adult era spus părinţilor lui.
Educaţia religioasă
Cei din tribul akan erau foarte religioşi, manifestând o atitudine plină de respect faţă de natură şi faţă de universul pe care nu-l cunoşteau. Este adevărat că erau politeişti, adică credeau în mulţi zei. Cu toate acestea, populaţia akan credea în existenţa unei singure Fiinţe Supreme (Romani 1:20). Cuvântul akan pentru „Dumnezeu“, adică pentru un dumnezeu oarecare, este onyame. Însă celor din tribul akan, acest cuvânt nu li se părea potrivit pentru a-l descrie pe Creator. Prin urmare, ei i-au spus Onyankopɔn, ceea ce înseamnă „Dumnezeul care este singurul Cel Preaînalt“.
Ei se închinau unor dumnezei inferiori, crezând că acesta era aranjamentul acelui Dumnezeu Preaînalt. În concepţia lor, acest lucru era aproape la fel cu modul în care cel mai mare conducător era slujit prin intermediul unor conducători de rang inferior care aveau diferite funcţii. În orice caz, fiecărui copil din tribul akan i se preda această religie.
Instruirea tradiţională din prezent
În ultimii ani, milioane de africani au migrat în marile oraşe, unde instruirea oficială în şcoli aproape că a înlocuit metodele de şcolarizare tradiţionale. Cu toate acestea, şcoala tradiţională africană continuă să prospere în unele comunităţi, îndeosebi în cele rurale. De fapt, unii africani au tras foloase chiar din ambele forme de instruire, atât din cea tradiţională, cât şi din cea oficială!
Să luăm, de exemplu, cazul unui ministru creştin din Ghana, pe nume Alfred. Cu toate că a urmat o formă de instruire oficială, el are o mare consideraţie pentru multe aspecte ale modului de viaţă tradiţional. Iată ce spune Alfred: „Foarte multe dintre rudele mele care nu ştiu să scrie şi să citească, având însă doar instruirea tradiţională, sunt nişte profesori foarte buni în ce priveşte aspectele practice ale vieţii. Lucrând în mijlocul lor împreună cu unii colaboratori creştini, am învăţat multe modalităţi eficiente de a-mi prezenta mesajul într-un mod simplu, practic. Astfel, pot să le vorbesc oamenilor care provin din mediile cu instruire tradiţională, precum şi celor care au urmat cursurile unor şcoli. Foarte adesea, iau un proverb sau o ilustrare folosită de aceşti oameni din popor, o cizelez şi o introduc în expunerile mele biblice. Acest lucru atrage după sine deseori aplauze entuziaste din partea auditoriului! Însă, în realitate, meritul este al acestor bărbaţi şi femei care au primit o instruire tradiţională“.
Prin urmare, este clar că şcoala africană prezintă o mulţime de aspecte demne de admiraţie şi merită să fie respectată, nu desconsiderată. Poate că nu a produs minunăţii pe plan tehnologic, însă a produs o structură familială puternică, un simţ al colectivităţii şi oameni cu o minte ageră, cu un atrăgător simţ al umorului şi cu un spirit de generozitate şi de ospitalitate. Nu este surprinzător, aşadar, că mulţi africani care locuiesc la oraş se străduiesc să păstreze legătura cu rudele lor care trăiesc în zonele rurale, vizitându-le din când în când. În astfel de ocazii nu lipsesc nici unele momente de stinghereală. Cei de la oraş nu prea ştiu ce să facă atunci când este vorba de regulile tradiţionale. De exemplu, deseori ei nu ştiu că atunci când dai mâna cu un grup de persoane, sensul „corect“ este de la dreapta la stânga. Cu toate acestea, asemenea vizite se pot dovedi înviorătoare şi pentru unii, şi pentru ceilalţi.
Trebuie să recunoaştem însă că, în timp ce şcoala africană tradiţională i-a învăţat pe oameni respectul şi devotamentul, ea nu a transmis cunoştinţa dătătoare de viaţă despre Iehova şi Fiul său, Isus Cristos (Ioan 17:3). Martorii lui Iehova consideră un privilegiu faptul de a lucra în mijlocul populaţiei akan şi al altor grupuri etnice din Africa pentru a le împărtăşi această cunoştinţă vitală. Ei i-au învăţat pe mii de africani, care nu au urmat o şcoală, să scrie şi să citească, astfel încât să poată studia ei singuri Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru cei care sunt „conştienţi de necesităţile lor spirituale“, aceasta este cea mai importantă instruire pe care o poate primi cineva. — Matei 5:3, NW.
[Legenda fotografiilor de la pagina 25]
În rândul populaţiei akan, copilul era ajutat să înţeleagă care sunt responsabilităţile sale faţă de comunitate.
[Legenda fotografiei de la pagina 26]
La Sălile Regatului aparţinând Martorilor lui Iehova se ţin cursuri de alfabetizare.