Să explorăm misterele migraţiei

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN SPANIA

UN VECHI cântec vorbeşte despre întoarcerea rândunelelor la vechea Misiune San Juan Capistrano din San Juan Capistrano, California, S.U.A. Se spune că în fiecare an, pe data de 19 martie, ele se întorc, fără greş, la cuiburile lor de aici.

Rândunelele din Europa urmează acelaşi orar. Un proverb spaniol prezice că pe 15 martie cântecul rândunicii se va auzi din nou.

În emisfera nordică, oamenii de la ţară au întâmpinat întotdeauna cu bucurie întoarcerea rândunicii, un tradiţional vestitor al primăverii. Însă unele persoane curioase s-au mai întrebat şi unde au fost ele când au lipsit în timpul iernii. Unii au crezut că au hibernat. Alţii au sugerat că s-au dus pe lună — cineva a calculat că ele ar fi putut zbura până acolo în două luni. Un arhiepiscop suedez din secolul al XVI-lea a susţinut că rândunelele îşi petrec iarna sub apă, stând îngrămădite pe fundul lacurilor şi al mlaştinilor. Tratatul său conţinea chiar şi o ilustraţie care înfăţişa pescari trăgând un năvod plin cu rândunele. Oricât de stranii ni s-ar părea aceste idei în prezent, adevărul s-a dovedit a fi aproape la fel de ciudat ca şi imaginaţia.

Pe parcursul acestui secol, ornitologii au pus inele la picioarele a mii de rândunele. Un procent mic, dar însemnat, dintre aceste păsări cu inele a fost localizat în locuinţele lor de iarnă. Chiar dacă pare incredibil, au fost găsite rândunele din Marea Britanie şi din Rusia iernând împreună la mii de kilometri depărtare de casă — în extremitatea sud-estică a Africii. Unele dintre colegele lor din America de Nord zboară spre sud, până în Argentina sau Chile. Iar rândunelele nu sunt singurele păsări care fac asemenea călătorii extraordinare. Sute de milioane de păsări din emisfera nordică iernează în emisfera sudică.

Ornitologii au rămas uimiţi când au descoperit că o pasăre atât de mică cum este o rândunică putea să facă o călătorie dus-întors de 22 500 de kilometri, întorcându-se la acelaşi cuib în primăvara următoare. Faptul că au aflat unde se duc rândunelele nu a făcut decât să dea naştere altor întrebări care stârneau şi mai multă nedumerire.

„Rândunico, de ce pleci din cuibul tău?“

Ce anume o determină pe o pasăre să călătorească până la celălalt capăt al lumii? Sau, aşa cum se spune în Spania: „Rândunico, de ce pleci din cuibul tău?“ Din cauza frigului sau ca să caute de mâncare? Fără îndoială, răspunsul este mai degrabă faptul că au nevoie de o rezervă de hrană sigură şi nu faptul că se instalează vremea rece, deoarece multe păsări mici care supravieţuiesc cu mare greutate pe timp de iarnă nu migrează. Însă migraţia păsărilor nu este o simplă peregrinare în căutare de hrană. Spre deosebire de oamenii care migrează, păsările nu aşteaptă ca vremea să devină nefavorabilă, iar apoi să plece.

Oamenii de ştiinţă au descoperit că ceea ce declanşează impulsul de a migra este faptul că ziua se scurtează. Toamna, păsările aflate în captivitate devin agitate atunci când ziua începe să scadă. Acest lucru se întâmplă chiar şi atunci când efectul luminii este produs pe cale artificială şi când păsările au fost crescute de cercetători. O pasăre închisă într-o colivie chiar se îndreaptă în direcţia spre care instinctiv ştie că trebuie să se îndrepte în zborul ei de migraţie. În mod clar, impulsul de a migra la un moment anume al anului şi spre o anumită direcţie este înnăscut.

Cum reuşesc păsările să navigheze cu succes pe distanţe mari? Multe dintre ele migrează pe deasupra oceanelor şi a deşerturilor lipsite de repere geografice, făcând acest lucru şi ziua, şi noaptea. Păsările tinere din anumite specii călătoresc singure, fără ajutorul adulţilor cu experienţă. Într-un anume fel, ele urmează acelaşi traseu, indiferent că sunt furtuni sau curenţi laterali.

Navigaţia — îndeosebi pe deasupra imenselor oceane sau a deşerturilor — nu este deloc un lucru uşor. Omului i-au trebuit mii de ani ca să ajungă să cunoască bine această tehnică. În mod sigur, Cristofor Columb nu s-ar fi aventurat niciodată atât de departe în largul oceanului, dacă nu ar fi avut instrumente care să-l ajute să navigheze, cum ar fi astrolabul şi busola marină.a Chiar şi aşa, spre sfârşitul primei sale călătorii, păsările au fost cele care i-au arătat drumul spre insulele Bahamas. Urmând obiceiul marinarilor din antichitate, el şi-a schimbat ruta spre sud-vest atunci când a observat păsări migratoare de uscat zburând în acea direcţie.

Pentru a naviga cu succes este necesar un sistem de menţinere a rutei pe direcţia fixată şi, în plus, un mijloc prin care să poată fi determinată poziţia. Simplu spus, trebuie să ştii unde te afli în raport cu destinaţia ta şi în ce direcţie să te îndrepţi ca să ajungi acolo. Noi, oamenii, nu suntem echipaţi să îndeplinim o asemenea sarcină fără ajutorul instrumentelor — însă păsările sunt, evident, echipate în acest sens. Cu multă răbdare, oamenii de ştiinţă au adunat informaţie cu informaţie, lucru care a aruncat lumină asupra modului în care păsările stabilesc direcţia corectă în care să zboare.

Câteva răspunsuri

Porumbeii călători constituie „cobaii“ aleşi de savanţii hotărâţi să descopere misterele navigaţiei păsărilor. Răbdătorilor porumbei li s-au pus „ochelari“ de sticlă mată, astfel încât să nu poată vedea repere terestre distincte. Alţii au fost echipaţi cu rucsacuri magnetice pentru a nu se putea folosi de câmpul magnetic al pământului ca să găsească direcţia. Unora chiar li s-au administrat droguri în timp ce călătoreau spre locul de unde li s-a dat apoi drumul, pentru a fi siguri că nu cunosc traseul. Descurcăreţii porumbei au depăşit fiecare handicap în parte, cu toate că o combinaţie de anumite obstacole i-a împiedicat să ajungă acasă. Un lucru este sigur: păsările nu depind doar de un singur sistem de navigaţie. Ce metode folosesc ele?

Experimentele în care s-a realizat pe cale artificială efectul soarelui sau al cerului pe timp de noapte au demonstrat că păsările pot naviga după soare în timpul zilei şi după stele în timpul nopţii. Dar atunci când cerul este acoperit cu nori? Păsările pot să stabilească un traseu şi cu ajutorul câmpului magnetic al pământului, ca şi cum ele ar avea încorporată o busolă. Pentru a se întoarce la acelaşi cuib sau porumbar, ele trebuie, de asemenea, să fie capabile să recunoască reperele terestre care le sunt familiare. În plus, oamenii de ştiinţă au descoperit că păsările sunt mult mai sensibile la sunete şi la mirosuri decât oamenii — însă cercetătorii nu ştiu în ce măsură se folosesc păsările de această capacitate a lor pentru a naviga.

Misterul „hărţii aviare“

Cu toate că aceste cercetări au fost utile în stabilirea modului în care păsările pot zbura într-o direcţie fixată, mai rămâne totuşi o problemă dificilă. Una este să ai o busolă bună, dar ca să ajungi acasă mai ai nevoie şi de o hartă — mai întâi ca să stabileşti locul în care te afli şi apoi ca să trasezi cel mai bun traseu.

Ce fel de „hărţi aviare“ folosesc păsările? De unde ştiu ele unde se află dacă sunt duse într-un loc necunoscut, la sute de kilometri depărtare de casă? Cum pot ele stabili care este cel mai bun traseu, deoarece, după toate aparenţele, ele nu posedă hărţi sau indicatoare care să le arate direcţia?

Biologul James L. Gould declară că „simţul de orientare [al unei păsări] pare să-şi păstreze statutul de cel mai neînţeles şi uluitor mister în ce priveşte comportamentul animal“.

Inteligenţa din spatele acestui mister

Un lucru este foarte clar: migraţia este un comportament instinctiv. Multe specii de păsări sunt programate genetic să migreze la un anumit moment al anului, iar ele se nasc cu capacităţile şi simţurile necesare pentru a naviga cu succes. De unde provin aceste capacităţi instinctive?

În mod logic, această înţelepciune instinctivă nu poate veni decât de la un Creator înţelept, care putea să „programeze“ codul genetic al păsărilor. În mod potrivit, Dumnezeu l-a întrebat pe patriarhul Iov: „Oare prin priceperea ta îşi ia uliul zborul şi îşi întinde aripile spre miazăzi?“ — Iov 39:26.

După o sută de ani de cercetări intense în domeniul migrării păsărilor, oamenii de ştiinţă au ajuns să aibă un mare respect pentru micuţele creiere ale păsărilor. După trasarea principalelor trasee de migraţie, oamenii de ştiinţă nu pot decât să se minuneze în faţa distanţelor incredibile pe care le parcurg unele păsări. Generaţie după generaţie, în fiecare primăvară şi toamnă, milioane de păsări migratoare străbat întregul pământ. Ele navighează orientându-se după soare, în timpul zilei, sau după stele, în timpul nopţii. Când cerul este înnorat, ele se folosesc de câmpul magnetic al pământului şi învaţă rapid să recunoască reperele terestre care le sunt familiare. Este posibil să se orienteze chiar şi cu ajutorul mirosului sau al undelor infrasonice.

Cum anume îşi trasează pe „hartă“ traseul călătoriilor lor rămâne încă un mister. Ştim unde se duc toate rândunelele; nu ştim însă cum ajung ele acolo. Cu toate acestea, toamna, când vedem stolurile de rândunele, nu putem să nu ne oprim o clipă şi să ne minunăm de înţelepciunea lui Dumnezeu care a făcut posibilă migrarea lor.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 18]

Păsări migratoare care deţin recorduri mondiale

Distanţă. În vara anului 1966, în emisfera nordică, unei rândunici polare din North Wales, Marea Britanie, i s-a pus un inel la picior. În luna decembrie a aceluiaşi an, ea şi-a făcut apariţia — o apariţie destul de potrivită — în New South Wales, Australia. Ea a zburat peste 18 000 de kilometri în şase luni. O asemenea performanţă este probabil un lucru destul de obişnuit pentru rândunelele polare. Pe parcursul unui an, unele păsări din această specie înconjoară în mod obişnuit pământul.

Viteză. Ploierul auriu american este, probabil, cea mai rapidă pasăre migratoare. Unele păsări din această specie au parcurs 3 200 de kilometri peste ocean, din insulele Hawaii până în insulele Aleutine, Alaska, în doar 35 de ore — având o viteză medie de 91 de kilometri pe oră!

Rezistenţă. Cântăreţul negru al pădurii din America de Nord, care cântăreşte doar 20 de grame, este cel mai bun maratonist zburător. În călătoriile sale spre America de Sud, acesta zboară, fără întrerupere, 3 700 de kilometri pe deasupra Oceanului Atlantic, în numai trei zile şi jumătate. Acest extraordinar test de rezistenţă a fost comparat cu o probă în care un om aleargă un kilometru în patru minute, făcând aceasta de 1 900 de ori, fără să se oprească. Acest zbor este şi visul unei persoane care îşi controlează în permanenţă greutatea — cântăreţul negru al pădurii consumă aproape jumătate din greutatea corpului său.

Punctualitate. În afară de rândunică, şi barza (prezentată mai sus) are reputaţia de a fi punctuală. Profetul Ieremia a descris barza drept o pasăre care „îşi cunoaşte vremea“ şi timpul „venirii“ (Ieremia 8:7). Aproape o jumătate de milion de berze trec încă prin Israel în fiecare primăvară.

Capacităţi de navigaţie. Pentru furtunar nicăieri nu este ca acasă. O femelă a fost luată din cuibul ei din Marea Britanie şi i s-a dat drumul în Boston, S.U.A., aflat la o distanţă de circa 5 000 de kilometri. Ea a traversat Atlanticul în 12 zile şi jumătate şi a sosit acasă înaintea scrisorii trimise par-avion, scrisoare în care se arăta că i s-a dat drumul, precum şi alte detalii referitoare la acest lucru. Această performanţă a fost cu atât mai uimitoare, cu cât aceste păsări nu traversează niciodată Atlanticul de Nord în călătoriile lor de migraţie.

[Legenda fotografiei de la pagina 16]

În fiecare an, barza se întoarce punctuală la cuibul ei.

[Legenda fotografiei de la pagina 17]

Cocori care migrează în obişnuita formaţie V.

[Provenienţa fotografiei de la pagina 15]

Foto: Caja Salamanca y Soria