Un tren cu „dinţi“
De la corespondentul nostru din Grecia
IMAGINEAZĂ-ŢI că te afli în mijlocul unor cheiuri înguste şi nelocuite, pline de copaci luxurianţi, cu stânci uriaşe şi prăpăstioase, la poalele cărora şerpuieşte un râu năvalnic. Exact în momentul când ajungi să fii aproape convins că eşti singur-singurel, auzi brusc în depărtare un huruit. Ultimul lucru pe care te-ai fi aşteptat să-l vezi în acest loc izolat, aparent inaccesibil şi necălcat de picior omenesc, ar fi un mijloc de transport modern. Şi totuşi, sunetul este inconfundabil — se apropie un tren!
Pe măsură ce sunetul se aude tot mai aproape, distingi printre copacii înalţi un trenuleţ cu numai două vagoane şi cu o locomotivă diesel între ele, croindu-şi încet drum pe povârnişul abrupt al muntelui. Bine aţi venit la Căile ferate cu cremalieră Dhiakoptón-Kalávrita, una dintre cele mai interesante şi mai senzaţionale căi ferate europene, situată în regiunea Pelopones din Grecia! În limba greacă, această cale ferată se numeşte odontotós, care literalmente înseamnă „dinţat“, un nume care i se potriveşte de minune, după cum veţi vedea.
De ce era necesară?
Oraşul Kalávrita, situat în partea de nord a Peloponesului, este centrul economic şi administrativ al regiunii. Oraşul prezintă interes şi din punct de vedere religios şi istoric datorită câtorva mănăstiri situate în apropiere. Cuibărit într-o vale montană, oraşul este renumit şi pentru frumuseţea naturii, a pădurilor care îl înconjoară, a numeroaselor lui izvoare şi a climei lui binefăcătoare.
În momentul cel mai glorios al istoriei lui, la mijlocul secolului al XIX-lea, oraşul avea o populaţie de 6 000 de locuitori. Era însă izolat de oraşele şi de satele de coastă printr-o zonă de munte, cu un teren stâncos. Nu existau şosele pavate şi nici alte mijloace de comunicare, iar transportul către şi dinspre oraş necesita multe ore de călătorie epuizantă cu o căruţă trasă de cai sau de măgăruşi. Modalitatea cea mai convenabilă de a ajunge la ţărm era aceea de a traversa un canion adânc, la poalele căruia curge râul Vouraikós care se revarsă în satul Dhiakoptón.
Înainte de a păşi în acest secol s-a hotărât ca acesta să fie traseul unei căi ferate utile şi încântătoare, o legătură vitală cu oraşele de pe coastă. Prospectele geologice au dezvăluit însă că traseul pe care trebuia să-l parcurgă calea ferată includea pante foarte abrupte. Ceea ce era necesar într-o situaţie ca aceasta era o cale ferată cu cremalieră.
Ce este o cale ferată cu cremalieră? Este o cale ferată concepută pentru terenurile în pantă foarte abruptă; între şinele normale există o şină dinţată — o şină din oţel, cu cremalieră, în care poate fi angrenată o roată dinţată. Aceasta împiedică trenul să alunece înapoi, când urcă, sau înainte, când coboară.
În cazul Căii ferate cu cremalieră Dhiakoptón-Kalávrita, înclinaţia maximă este de 1 la 7 (o înclinaţie de 1 metru pe verticală la fiecare 7 metri pe orizontală), iar aceasta există în trei locuri diferite din traseu. Astfel, pentru aceste trei porţiuni de cale ferată mecanicul trenului trebuie să oprească trenul, să angreneze roata dinţată în cremalieră şi să înainteze atent, cu viteză redusă.
O construcţie dificilă
Datorită terenului accidentat pe care trebuia să-l parcurgă calea ferată, construirea ei a reprezentat o adevărată artă a ingineriei. Sarcina i-a revenit unei firme italiene, care a început lucrările în 1891. Pentru a uşura lucrarea de construcţie, s-a ales un ecartament îngust.
Cinci ani mai târziu, în 1896, au fost înlăturate tone de rocă. În munte au fost săpate nouă tuneluri şi au fost construite şase poduri. La început, toate podurile erau construite din piatră şi boltite, însă, în anii de mai târziu, câteva au fost înlocuite cu poduri din oţel. Un gen nou de cale ferată, care urca pe o lungime de 23 de kilometri, la o înălţime de 720 de metri, era gata pentru a fi folosită. Acum, că-i cunoaşteţi istoricul, ce-ar fi să urcaţi în vagoane şi să vă bucuraţi de o călătorie pe acest traseu fascinant?
Un traseu care-ţi taie respiraţia
Să luăm trenul de dimineaţă, nr. 1328, care pleacă din satul de coastă Dhiakoptón. Cursa începe încet şi lin, pe măsură ce traversăm satul. În timp ce noi nu mai puteam de nerăbdare, oamenii satului, care, fără îndoială, au parcurs acest drum de nenumărate ori, nici măcar nu s-au sinchisit să-şi întoarcă privirile spre tren. Noi însă am continuat să fim la fel de entuziasmaţi.
După câteva minute am sesizat că intrăm într-o trecătoare impresionantă. Priveliştea îţi taie respiraţia. Năvalnicul râu se află la stânga noastră, iar stânci înalte, pe care au crescut pini ale căror rădăcini abia sunt înfipte în ele, atârnă ameninţător deasupra. Râul şerpuit şi-a croit elegant drum prin stâncă.
Vegetaţia este densă şi luxuriantă. Trenul nostru pare să se strecoare printre pădurile de platan şi fag, ale căror ramuri aproape că ating vagonul. Deşi calea ferată a fost dată în folosinţă aproape cu un secol în urmă, anumite porţiuni din acest defileu sunt practic inaccesibile, privirile călătorului fiind singurele care îi pot atinge frumuseţea.
Am ajuns la prima haltă, Niámata, unde câţiva dintre fermierii locali au coborât pentru a merge pe jos spre terenurile lor. Pe măsură ce avansăm, terenul devine tot mai abrupt. Deodată, trenul se opreşte. Totul este sub control, bineînţeles, numai că de-acum mecanicul trebuie să folosească cremaliera pentru a putea înainta cu atenţie. Simţim cum motorul angrenează roata dinţată, care imprimă vagonului o mişcare constantă. Călătorul care stă lângă noi a făcut această călătorie de multe ori şi ne asigură că totul se desfăşoară normal, însă, în pofida acestui lucru, suntem puţin îngrijoraţi în timp ce observăm panta abruptă.
De-a lungul pereţilor tot mai îndepărtaţi ai trecătorii vedem peşteri mari pe care localnicii le folosesc drept stână pentru oi. Pe partea stângă există peşteri mai mici, cu stalactite şi stalagmite impresionante. Mari cascade cad din ambele părţi, iar zgomotul pe care îl fac, contopit cu ecoul lor, este amplificat de forma defileului. Aici, în stânga, surpările au format unele cascade temporare, care vor fi înlăturate în cele din urmă de râul năvalnic. Trecem pe lângă nişte oameni vânjoşi, care preferă să meargă pe jos în loc să ia trenul.
Canionul şi râul se adâncesc tot mai mult pe măsură ce trecem peste un pod înalt. La un moment dat, defileul este extrem de îngust — abia dacă are 2 metri în lăţime — iar trenul trebuie să treacă printr-un tunel paralel cu versantul abrupt.
După ce trecem prin mai multe tuneluri şi poduri, defileul se lărgeşte treptat, iar în final devine o vale îngustă şi, nu după mult timp, ajungem la cea de-a doua haltă, satul Káto Zakhloroú. Un indicator din micuţa gară ne face cunoscut că ne aflăm la o altitudine de 601 metri. Puţinele case existente în sat sunt construite de ambele părţi ale văii, ascunse printre platani şi nuci. Poţi simţi umezeala grea din aer, iar dacă îi întrebi pe locuitorii satului, ei vor fi imediat de acord că aceasta este o vale întunecoasă şi că în cursul vieţii lor nu s-au bucurat de prea mult soare. Din cauza formei văii şi a aglomerării de copaci, soarele poate fi văzut doar câteva ore pe zi, iar în perioada de iarnă, chiar mai puţin.
Însoţit de albia largă a râului Vouraikós, după Káto Zakhloroú trenul parcurge o porţiune mai obişnuită, cu multe serpentine, printre salcii şi eucalipţi. După o călătorie extraordinară de 65 de minute, putem zări prin ceaţa dimineţii clădirile din Kalávrita. Deşi oraşul nu are decât 3 000 de locuitori, în fiecare anotimp al anului sunt atraşi de aceste locuri mulţi turişti. Unii vin să schieze, în timp ce alţii vin să beneficieze de aerul minunat de aici şi să savureze delicioasa bucătărie locală.
‘Mult mai în siguranţă decât în propria ta casă’
După ce am coborât din tren am schimbat câteva vorbe cu Ioanní, mecanicul trenului, cel care ne-a adus până aici fără probleme, în deplină siguranţă. „Întotdeauna îmi place acest traseu“, afirmă el cu o mulţumire rezervată. Ridicându-şi ochii parcă pentru a-şi aminti ceva, adaugă: „Însă lucrurile se înrăutăţesc pe timp de iarnă. Ei bine, trenul nu este întotdeauna plin, ceea ce te face să te simţi extrem de singur în mijlocul acestei trecători înfricoşătoare. Mai sunt apoi alunecările de teren, zăpada, frigul şi ceaţa neîndurătoare. Dar n-aş da acest traseu pentru unul «obişnuit»“.
Când întrebăm ce grad de siguranţă prezintă această cale ferată, Ioanní răspunde hotărât: „În trenul ăsta eşti mai în siguranţă decât la tine acasă!“. La drept vorbind, în cei aproape 100 de ani de istorie ai acestei căi ferate nu a survenit decât o singură întâmplare nefericită, fără consecinţe grave.
Între anii 1940 şi 1960, acest tren era singurul mijloc de transport folosit pentru a se ajunge cu „vestea bună“ a Regatului lui Iehova la locuitorii din îndepărtatul oraş Kalávrita şi din satele din împrejurimi, în care era atât de greu de pătruns (Marcu 13:10). Astăzi, drept rezultat, în Kalávrita există o congregaţie mică, dar zeloasă, de Martori ai lui Iehova.
Aşadar, dacă vizitezi Grecia, ce-ar fi să incluzi în excursia ta şi o călătorie pe calea ferată Dhiakoptón-Kalávrita cu Odontotós-ul, sau trenul cu „dinţi“? Fără îndoială, vei avea parte de o experienţă fără egal, pe care mult timp n-o vei uita!
[Chenarul de la pagina 21]
„Sala tribunalului“
Acesta este numele pe care i l-au dat localnicii uneia dintre cele mai mari peşteri situate de-a lungul traseului pe care îl parcurge calea ferată. Motivul? Ei bine, formele stalactitelor şi stalagmitelor din această peşteră lasă impresia unei săli de tribunal. În fundal se pot vedea „judecătorii“ aşezaţi: figuri impunătoare formate din stalagmite scunde şi grase. De o parte şi de alta, alte stalagmite, „martorii“ şi „avocaţii“, asistă la proces. În fine, la gura peşterii, sub forma a două stalactite lungi, atârnând de tavanul peşterii, se pot vedea „acuzaţii“ lipsiţi de viaţă, condamnaţi şi executaţi.
[Harta de la pagina 22]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
Traseul trenului cu „dinţi“
GRECIA
Dhiakoptón → Káto Zakhloroú → Kalávrita
[Legenda fotografiilor de la pagina 23]
Ilustraţia intercalată sus: Gara Mega Spileon
Jos: Trenul cu „dinţi“ urcând pe o coastă de munte îngustă