Populaţia lumii — Ce perspective există?
LOCUINŢE dărăpănate, lipsă de igienă, penurie de alimente şi de apă potabilă, boală, malnutriţie — acestea şi multe alte probleme sînt o realitate cotidiană pentru o parte importantă a populaţiei mondiale. Însă, aşa cum am văzut, majoritatea celor care trăiesc în aceste condiţii reuşesc cumva să facă faţă situaţiei şi să trăiască de pe o zi pe alta.
Dar ce se poate spune despre viitor? Vor trebui oamenii să continue să trăiască în aceste condiţii dificile la infinit? Şi, ca să mergem mai departe, ce se poate spune despre previziunile sumbre făcute de ecologi şi de alţii ca urmare a constantei creşteri demografice? Ele spun că ruinăm mediul înconjurător poluînd aerul, apa şi solul care sînt indispensabile vieţii. Ele subliniază, de asemenea, efectul de seră — fenomen datorat emanării de gaze, cum ar fi bioxidul de carbon, metanul, clorofluorocarbonul (agenţii refrigerenţi şi spumogeni) — care va avea ca rezultat încălzirea atmosferei şi schimbări în evoluţia generală a climei, cu consecinţe dezastruoase. Vor provoca acestea în cele din urmă dispariţia civilizaţiei aşa cum o cunoaştem? Să examinăm mai îndeaproape cîţiva factori-cheie.
Sîntem prea mulţi?
Mai întîi de toate, va continua creşterea demografică mondială la infinit? Există vreun indiciu referitor la nivelul la care va ajunge? Desigur, nu se poate nega faptul că populaţia lumii creşte în pofida eforturilor de planificare familială. Creşterea anuală este acum de circa 90 de milioane de persoane (echivalentul populaţiei Mexicului) şi se pare că nu există perspective apropiate de a o opri. Însă, privind înainte, majoritatea demografilor sînt de părere că populaţia se va stabiliza în cele din urmă. Întrebarea pe care şi-o pun ei este la ce nivel va avea loc stabilizarea şi cînd.
Potrivit previziunilor Fondului Naţiunilor Unite pentru Populaţie, populaţia lumii ar putea ajunge la 14 miliarde înainte de a se stabiliza. Alţii estimează însă că nivelul maxim la care se va ajunge este între 10 şi 11 miliarde. Indiferent cum ar sta lucrurile, întrebările cruciale sînt: Vor fi prea mulţi oameni? Poate pămîntul găzdui dublul sau triplul populaţiei actuale?
Din punct de vedere statistic, 14 miliarde de persoane ar reprezenta o medie de 104 locuitori pe kilometru pătrat. După cum am văzut, densitatea populaţiei Hong Kongului este de 5.592 de locuitori pe kilometru pătrat. În prezent, densitatea populaţiei Olandei este de 430 de locuitori pe kilometru pătrat, în timp ce a Japoniei este de 327, şi acestea sînt ţări care se bucură de un standard de viaţă superior celui mediu. Evident, chiar dacă populaţia mondială ar trebui să crească pînă la limita prevăzută, problema nu constă în numărul de persoane.
Va exista suficientă hrană?
Ce se poate spune apoi despre rezervele de hrană? Poate pămîntul produce suficient pentru a hrăni 10 pînă la 14 miliarde de locuitori? Este evident că producţia actuală de hrană, la nivel mondial, nu este suficientă pentru o astfel de populaţie. De fapt, adesea auzim vorbindu-se despre foamete, malnutriţie şi moarte prin inaniţie. Înseamnă aceasta că nu producem suficientă hrană pentru necesităţile populaţiei actuale, fără să mai vorbim de o populaţie dublată sau triplată?
Este dificil de răspuns la această întrebare deoarece depinde de ceea ce se înţelege prin „suficientă“. În timp ce sute de milioane de oameni din naţiunile cele mai sărace ale lumii nu reuşesc să–şi procure suficientă hrană pentru a urma o alimentaţie sănătoasă şi a avea minimul indispensabil, oamenii din naţiunile bogate şi industrializate suportă consecinţele unei diete exagerat de bogate — atacuri de apoplexie, unele tipuri de cancer, afecţiuni cardiace etc. Ce efect are acest lucru asupra situaţiei alimentare? Potrivit unui calcul, este nevoie de 5 kg de cereale pentru a produce 1 kg de biftec. Drept rezultat, consumatorii de carne, care reprezintă un sfert din populaţia lumii, consumă aproape jumătate din producţia mondială de cereale.
Observaţi ce spune cartea Bread for the World cu privire la cantitatea totală de hrană produsă: „Dacă actuala producţie alimentară mondială ar fi împărţită în mod echitabil între toţi locuitorii pămîntului, cu o risipă minimă, toţi oamenii ar avea hrană suficientă. Numai suficientă, probabil, dar suficientă“. Această declaraţie a fost făcută în 1975, cu peste 15 ani în urmă. Cum stau lucrurile astăzi? Potrivit cu World Resources Institute, „pe parcursul celor două decenii trecute, producţia alimentară mondială totală a crescut, depăşind cererea. Ca urmare, în anii recenţi preţurile produselor alimentare principale de pe pieţele internaţionale au scăzut simţitor“. Alte studii arată că preţurile unor alimente de bază, cum ar fi orezul, porumbul, soia şi alte cereale au scăzut la jumătate sau la mai mult în această perioadă.
Toate acestea indică, în esenţă, că problema alimentaţiei nu este legată atît de mult de cantitatea produsă cît de nivelul consumatorilor şi de obiceiurile lor. Noua tehnologie genetică a găsit modalităţi de a produce varietăţi de orez, grîu şi alte cereale care pot dubla productivitatea. Însă multe din aceste tehnici se concentrează asupra unor produse agricole destinate pieţei, cum ar fi tutunul şi roşiile, care servesc la satisfacerea gusturilor celor bogaţi, în loc să umple stomacul celor săraci.
Ce se poate spune despre mediul înconjurător?
Cei care se interesează de acest subiect sînt din ce în ce mai conştienţi de faptul că creşterea demografică reprezintă doar unul din factorii care ameninţă bunăstarea viitoare a omenirii. De exemplu, în cartea The Population Explosion, Paul şi Anne Ehrlich propun ca impactul activităţii umane cu mediul înconjurător să fie exprimat prin această ecuaţie simplă: Impact = populaţie × nivel de viaţă × efectul tehnologiei actuale asupra mediului înconjurător.
Cu acest standard, autorii susţin că ţări cum ar fi Statele Unite sînt suprapopulate nu pentru că ar avea prea mulţi locuitori, ci pentru că nivelul lor de viaţă depinde de o înaltă rată de consum a resurselor naturale şi de tehnologii care au consecinţe grave asupra mediului înconjurător.
Alte studii par să confirme această idee. The New York Times îl citează pe economistul Daniel Hamermesh care a spus că ‘gazele care contribuie la efectul de seră sînt legate mai mult de nivelul activităţii economice decît de numărul celor care le emit. Americanul de condiţie medie produce de 19 ori mai mult bioxid de carbon decît indianul de condiţie medie. Şi este foarte posibil, de exemplu, ca o Brazilie cu o economie activă dar cu o creştere demografică lentă să–şi distrugă pădurile tropicale mai rapid decît o Brazilie săracă cu o creştere demografică rapidă’.
Uzînd în esenţă de acelaşi argument, Alan Durning de la Worldwatch Institute face observaţia: „Cele un miliard de persoane foarte bogate din lume au creat un tip de civilizaţie atît de avidă şi de risipitoare încît planeta este în pericol. Stilul de viaţă al acestei clase privilegiate — ai cărei membri posedă maşini, consumă biftecuri, beau răcoritoare şi se servesc de articole pe care le folosesc o dată şi apoi le aruncă — constituie o ameninţare ecologică care nu este egalată probabil decît de creşterea demografică“. El subliniază faptul că această ‘cincime foarte bogată’ din omenire produce aproape nouă zecimi din clorofluorocarbon şi peste jumătate din celelalte gaze care contribuie la efectul de seră ce ameninţă mediul înconjurător.
Adevărata problemă
Din cele arătate mai sus reiese clar că nu pot fi puse pe seama creşterii demografice toate problemele cu care se confruntă omenirea astăzi. Problema cu care ne confruntăm nu constă în faptul că se micşorează spaţiul vital sau că pămîntul este incapabil să producă suficientă hrană pentru a le asigura tuturor o alimentaţie sănătoasă sau că toate resursele naturale vor fi epuizate în scurt timp. Acestea sînt doar simptomele. Adevărata problemă este că tot mai mulţi oameni aspiră la un consum din ce în ce mai mare de bunuri materiale fără să se gîndească la consecinţele acţiunilor lor. Această dorinţă nesăţioasă pune o povară atît de mare asupra mediului înconjurător încît capacitatea pămîntului de a furniza hrana necesară va fi în curînd depăşită. Cu alte cuvinte, problema fundamentală nu stă atît în numărul locuitorilor cît în natura umană.
Scriitorul Alan Durning explică lucrul acesta astfel: „Într-o biosferă fragilă, soarta finală a omenirii poate depinde de faptul dacă vom cultiva un autocontrol mai serios bazat pe un principiu etic larg răspîndit care constă în a limita consumul şi a încerca să ne îmbogăţim spiritul“. Problema este bine pusă, dar se pune întrebarea: Este posibil ca oamenii de pretutindeni să cultive în mod spontan autocontrolul, să–şi limiteze consumul şi să încerce să se îmbogăţească în sens spiritual? Greu de crezut. Judecînd după stilul de viaţă hedonistic atît de predominant astăzi, este mai probabil că se va întîmpla contrariul. Astăzi majoritatea oamenilor par să trăiască urmînd moto-ul: „Să mîncăm şi să bem căci mîine vom muri“. — 1 Corinteni 15:32.
Chiar dacă un număr apreciabil de oameni şi-ar da seama de realitate şi ar începe să–şi schimbe modul de viaţă, tot nu am reuşi să schimbăm mersul lucrurilor într-un termen scurt. O dovadă a acestui fapt o constituie multele grupuri care s-au format de-a lungul anilor pentru a se ocupa de problema mediului înconjurător şi stilurile de viaţă alternative care au fost propuse. Unele dintre ele au reuşit probabil să ajungă pe primele pagini ale ziarelor, dar au influenţat ele într-un fel oarecare cursul principal al societăţii? Nu. În ce constă problema? În faptul că întregul sistem — comercial, cultural şi politic — este axat pe promovarea conceptului că tot ce se naşte este destinat să devină învechit şi al consumului de tipul ‘foloseşte şi apoi aruncă’. În acest context nu poate fi făcută nici o schimbare fără o reconstruire din temelii. Iar aceasta ar pretinde o muncă de reeducare enormă.
Există perspective fericite?
Această situaţie poate fi asemănată cu cea a unei familii care locuieşte într-o casă mobilată şi perfect echipată furnizată de un binefăcător. Pentru a se simţi în largul lor, membrilor familiei li se permite să utilizeze toate instalaţiile casei după bunul plac. Ce s-ar întîmpla dacă familia ar începe să deterioreze mobila, să distrugă duşumeaua, să spargă geamurile, să înfunde instalaţia sanitară, să suprasolicite instalaţia electrică — pe scurt, ar ameninţa să ruineze complet casa? Ar privi oare proprietarul în mod pasiv fără să facă nimic? Puţin probabil. Fără îndoială, el ar interveni pentru a-i izgoni pe chiriaşii care-i distrug proprietatea şi apoi ar aduce-o la starea iniţială. Nimeni nu ar considera nejustificată o astfel de acţiune.
Ce se poate spune atunci despre familia umană? Nu sîntem noi oare asemenea unor chiriaşi care locuiesc într-o casă bine aranjată şi excelent echipată furnizată de Creatorul, Iehova Dumnezeu? Ba da, sîntem, pentru că psalmistul spune: „Al DOMNULUI [Iehova, NW] este pămîntul cu tot ce este pe el, lumea şi cei care o locuiesc“ (Psalmii 24:1; 50:12). Dumnezeu nu numai că ne-a înzestrat cu toate lucrurile necesare vieţii — lumină, aer, apă şi hrană — dar el ni le-a furnizat, de asemenea, din abundenţă şi în mare varietate pentru a ne face viaţa plăcută. Dar ce fel de chiriaşi s-au dovedit a fi oamenii? Din nefericire, nu prea buni. Noi ruinăm literalmente splendida casă în care locuim. Ce va face ca atare proprietarul, Iehova Dumnezeu?
‘Va distruge pe cei care distrug pămîntul’ — iată ce va face Dumnezeu (Apocalipsa 11:18)! Şi cum va face el lucrul acesta? Biblia răspunde: „În zilele acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi distrusă şi care nu va trece sub stăpînirea unui alt popor. Ea va sfărîma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna“. — Daniel 2:44.
La ce ne putem aştepta sub domnia Regatului lui Dumnezeu care va dura pe timp indefinit? Cuvintele profetului Isaia ne oferă o idee despre condiţiile care vor exista atunci:
„Vor construi case şi le vor locui; vor sădi vii şi le vor mînca rodul. Nu vor construi case, ca altul să locuiască în ele; nu vor sădi vii, ca altul să le mănînce rodul; căci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor şi aleşii Mei se vor bucura de lucrul mîinilor lor. Nu vor munci degeaba şi nu vor avea copii ca să-i vadă pierind, căci vor alcătui o sămînţă binecuvîntată de DOMNUL [Iehova, NW] şi urmaşii lor vor fi împreună cu ei“. — Isaia 65:21–23.
Ce viitor luminos pentru omenire! În această lume nouă pe care o va crea Dumnezeu, omenirea nu va mai fi afectată de probleme referitoare la locuinţă, hrană, apă, sănătate şi neglijenţă. Omenirea ascultătoare aflată sub conducerea lui Dumnezeu va putea, în sfîrşit, să umple pămîntul şi să-l supună, fără vreo ameninţare cu suprapopularea. — Geneza 1:28.
[Chenarul de la pagina 13]
De ce este hrana adesea atît de scumpă?
Deşi costul real al hranei a scăzut, ştim cu toţii că preţurile alimentelor cresc. De ce? Un motiv simplu este urbanizarea. Pentru a hrăni populaţia oraşelor lumii care sînt în continuă expansiune, alimentele trebuie transportate la distanţe mari. În Statele Unite, de exemplu, alimentele „străbat în medie 2.100 km pentru a ajunge de la fermă pe masa de bucătărie“, afirmă un studiu al Worldwatch. Consumatorul trebuie să plătească nu numai alimentele ci şi costul ascuns al prelucrării, ambalării şi transportului.
[Diagrama de la pagina 10]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
Atmosfera terestră reţine căldura soarelui. Dar căldura care se creează — transportată de radiaţiile infraroşii — nu dispare uşor din cauza gazelor care cauzează efectul de seră, contribuind astfel la încălzirea suprafeţei pămîntului
Gaze care cauzează efectul de seră
Radiaţii care scapă
Radiaţii infraroşii reţinute
[Legenda fotografiilor de la pagina 12]
Este nevoie de 5 kg de cereale pentru a produce 1 kg de biftec. Astfel, consumatorii de carne, care reprezintă un sfert din populaţia lumii, consumă aproape jumătate din producţia mondială de cereale