Am crescut într-un oraş african

Rata de creştere demografică în ţările africane subsahariene este printre cele mai mari din lume. Aici fiecare femeie dă naştere, în medie, la peste şase copii. Sărăcia, deteriorarea mediului înconjurător şi insuficienţa resurselor nu fac decît să agraveze situaţia. Urmează o relatare directă despre ceea ce înseamnă viaţa în această parte a lumii.

AM CRESCUT într-un mare oraş din Africa occidentală. Eram şapte copii, dar doi au murit de mici. Locuinţa noastră închiriată consta dintr-un dormitor şi un salon. Mama şi tata dormeau în dormitor iar noi, copiii, dormeam pe rogojini puse pe duşumeaua din salon, băieţii într-o parte a camerei şi fetele în cealaltă.

La fel ca majoritatea vecinilor noştri, nu aveam mulţi bani şi nu aveam niciodată tot ce ne trebuia. Uneori nu aveam nici măcar suficientă hrană. Dimineaţa nu aveam adesea altceva de mîncare decît orez reîncălzit rămas din ziua precedentă. Cîteodată chiar şi acesta era insuficient. Spre deosebire de unii care considerau că bărbatul, în calitate de întreţinător al familiei, trebuia să aibă porţia cea mai mare, apoi soţia, iar copiii primeau ce rămînea, părinţii noştri nu mîncau, ci ne împărţeau nouă copiilor puţina hrană care era. Am apreciat sacrificiul lor. 

Merg la şcoală

Unii africani cred că numai băieţii trebuie să meargă la şcoală. Ei consideră că fetele nu au nevoie să înveţe pentru că ele se vor căsători şi bărbaţii lor le vor purta de grijă. Părinţii mei nu erau de această părere şi ne-au dat la şcoală pe toţi cinci. Dar acest lucru a însemnat pentru ei un sacrificiu financiar. Creioanele şi hîrtia nu constituiau o mare problemă, dar manualele erau scumpe, şi tot la fel uniformele şcolare, care erau obligatorii.

Cînd am început să merg la şcoală, nu aveam pantofi. Abia prin anul II de şcoală secundară, cînd aveam 14 ani, părinţii au reuşit să-mi cumpere pantofi. Nu vreau să înţelegeţi prin aceasta că nu aveam deloc pantofi. Aveam o singură pereche pentru a merge la biserică şi nu-mi era permis să merg cu ei la şcoală sau altundeva. Trebuia să merg desculţ. Uneori tata reuşea să-mi procure bilete pentru autobuz, dar cînd lucrul acesta nu era posibil, trebuia să merg şi să mă întorc pe jos. Şcoala se afla la o distanţă de circa trei kilometri.

Spălatul rufelor şi problema apei

Ne spălam hainele într-un pîrîu. Îmi amintesc că mergeam cu mama care ducea o găleată, o bucată de săpun şi hainele. La pîrîu, ea umplea găleata cu apă, punea hainele în ea şi le săpunea. Apoi freca hainele cu nişte pietre netede şi le clătea în pîrîu, după care le întindea pe alte pietre pentru a se usca deoarece erau prea grele pentru a le duce acasă ude. Eu eram copil pe atunci, astfel că mi se încredinţa păzirea hainelor întinse, pentru ca să nu le fure cineva. Mama făcea cea mai mare parte din muncă.

Puţini oameni aveau apă curentă în casele lor, aşa că una din sarcinile mele era să aduc apă cu o găleată de la o cişmea cu robinet. Problema era că în sezonul uscat multe cişmele erau încuiate pentru a face economie de apă. Odată am umblat o zi întreagă fără să găsesc apă de băut. Nici măcar o picătură! Uneori trebuia să merg pe jos kilometri întregi în căutarea unei singure găleţi de apă. Transportarea apei pe cap pe distanţe atît de lungi mi-a cauzat căderea părului pe locul unde ţineam găleata. La vîrsta de zece ani aveam pe cap o porţiune cheală. Sînt fericit să spun că părul mi-a crescut la loc.

Copiii constituie o siguranţă

Privind în urmă, aş putea spune că nivelul nostru de viaţă era mediu, poate chiar deasupra celui mediu raportat la partea Africii în care trăim noi. Cunosc multe alte familii al căror standard de viaţă era mult mai scăzut decît al nostru. Mulţi dintre colegii mei, înainte şi după orele de şcoală, trebuiau să vîndă la piaţă pentru a procura bani pentru familiile lor. Alţii nu–şi puteau permite să aibă ceva de mîncare dimineaţa, înainte de a merge la şcoală; ei plecau de acasă flămînzi şi stăteau la şcoală toată ziua fără mîncare. Îmi aduc aminte că, de multe ori cînd îmi mîncam pîinea la şcoală, unul din aceşti copii se apropia de mine şi mă ruga să-i dau şi lui puţin. Atunci rupeam o bucată şi i-o dădeam.

În pofida acestor probleme şi dificultăţi, majoritatea oamenilor preferau totuşi să aibă familii numeroase. „Un copil, ca şi cum n-ar fi, spun mulţi oameni de aici. Doi copii sînt ca şi unul, patru sînt ca şi doi.“ Şi aceasta pentru că rata mortalităţii infantile este printre cele mai mari din lume. Părinţii ştiu că deşi unii din copiii lor vor muri, alţii vor supravieţui, vor creşte, vor lucra şi vor aduce bani în casă. Apoi ei vor fi în măsură să le poarte de grijă părinţilor lor care au îmbătrînit. Într-o ţară în care nu se acordă ajutor social, acest lucru înseamnă foarte mult. — Relatată de Donald Vincent.