Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei

Partea a 14-a: începînd cu 622 e.n. — Supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu

„Noi am ridicat pe unii mesageri deasupra altora“. — Al-Baqarah (sūrah 2), versetul 254 din Qurʼāna

CEI care cred într-un Dumnezeu atotputernic şi iubitor recunosc că este înţelept să se supună voinţei sale. Ei sînt recunoscători pentru îndrumarea pe care le-o furnizează prin intermediul mesagerilor înzestraţi cu cunoştinţă divină. Unii dintre aceşti mesageri sînt recunoscuţi de mai multe religii principale ale lumii. De exemplu, peste 800 de milioane de adepţi ai islamului consideră personalităţile iudeo-creştine Adam, Noe, Avraam, Moise, David şi Isus ca mari profeţi ai lui Dumnezeu. Ei cred, totuşi, că un al şaptelea profet a fost înălţat deasupra tuturor celorlalţi, profetul Muḥammad sau Mahomed.

Numele islam este semnificativ deoarece el denotă supunere sau predare — în acest context — faţă de legea şi dorinţa lui Allah. Cel care se supune astfel este numit „moslem“ (musulman) termen care este participiul activ al termenului islam. Musulmanii trebuie să fie supuşi lui Allah. Considerat ca nume propriu, Allah este o prescurtare a cuvîntului arab A-Ilah, însemnînd „Dumnezeul“. Numele apare de aproximativ 2.700 de ori în Coran.

Profetul principal al islamului

Muḥammad bin Abdullah (fiul lui Abdullah), fondatorul islamului, s-a născut la Mecca (în Arabia Saudită) în jurul anului 570 e.n. El nu aproba ritualurile şi convingerile politeiste locale. Şi după cîte se pare, el nu simţea atracţie pentru iudaism sau creştinism. H. M. Baagil, un autor musulman, oferă cîteva detalii: „Deoarece creştinismul a deviat considerabil de la învăţăturile lui Isus, Allah, conform planului său iniţial, l-a trimis pe ultimul său profet, Muhammad, cu scopul de a revitaliza învăţăturile şi să corijeze aceste erori“.

Mahomed a dat un caracter arab ritualurilor existente. Ierusalimul şi templul său a fost înlocuit de Mecca şi locul său sfînt, Kaaba. Sîmbăta evreilor şi duminica creştinilor a fost înlocuită cu ziua de vineri pentru rugăciune publică. În plus, musulmanii se pare că îl consideră pe Mahomed ca pe cel mai mare profet al lui Dumnezeu, plasîndu-l înaintea lui Moise şi Isus.

La vîrsta de 40 de ani, Mahomed declara că fusese numit să fie profetul lui Dumnezeu. La început, el şi-a împărtăşit convingerile familiei şi prietenilor săi, formîndu-şi în mod progresiv un grup de discipoli. Însă, debutul real al erei islamice a fost în 622 e.n., cînd Mahomed emigrează de la Mecca la Medina, eveniment numit hijra („emigrare“ în arabă). Aşadar, datarea islamică începe cu A.H. (Anul Hegirai, anul fugii).

Mahomed a încercat să-i unească pe evreii din Medina în noua sa religie şi să-i convingă de rolul său de profet. Dar zadarnic. Ei i s-au opus şi s-au unit într-un complot cu duşmanii lui, atît la Mecca, cît şi la Medina. În mod succesiv, principalele grupuri de evrei au fost izgonite şi tribul Quraiţilor a fost distrus prin executarea bărbaţilor şi prin vinderea în sclavie a femeilor şi a copiilor.

În cele din urmă, în anul 8 A.H. (630 e.n.), Mecca a fost cucerită în mod paşnic, la fel ca şi cea mai mare parte din Peninsula Arabică. La cîteva decenii după moartea lui Mahomed, s-a iscat o controversă cu privire la succesiunea sa. Aceasta a condus la un război civil în urma căruia comunitatea musulmană a adoptat o atitudine aproape acomodantă faţă de grupurile şi ideile neislamice.

Mai mult decît o simplă religie

Islamul este un întreg mod de viaţă, care include Statul, legile sale, instituţiile sociale şi cultura. El nu este deci o simplă religie. În acest context înţelegem de ce cartea Early Islam spune că timp de mai bine de 600 de ani „Islamul a fost religia cea mai provocatoare din lume, forţa politică cea mai puternică şi cultura cea mai strălucitoare“.

La un secol după moartea lui Mahomed, un imperiu arab, mai vast decît Imperiul Roman la apogeul său, se întindea efectiv din India pînă în Spania, înglobînd şi Africa de Nord. Imensitatea acestui imperiu favoriza răspîndirea invenţiilor care îmbogăţeau civilizaţia Occidentală. Islamul acorda astfel o contribuţie remarcabilă dreptului, matematicilor, astronomiei, dar şi istoriei, literaturii, geografiei, filozofiei, arhitecturii, medicinei, muzicii şi ştiinţelor sociale.

Ca un meteor care se stinge repede

„Cuceririle arabe au fost rezultatul direct al predicării lui Mahomed“, spune The Collins Atlas of World History. Bineînţeles, că şi alţi factori au contribuit la expansiunea islamică. De exemplu, conflictele religioase dintre creştinii din Bizanţ şi zoroastrienii din Persia i-au împiedicat şi pe unii şi pe alţii să observe înaintarea arabă.

Nu era prima dată cînd se încerca asigurarea coeziunii unui imperiu vast prin intermediul religiei. Dar după cum explică autorul Desmond Stewart, „musulmanii sînt convinşi că declaraţia ultimă şi sigură a adevărului este Coranul“. Ei devin autosatisfăcuţi „considerînd că tot ce merita să fie cunoscut, lor le era deja /cunoscut/, şi că ideile celor care nu sînt musulmani, nu au nici o valoare“. Ei „se opuneau cu încăpăţînare“ schimbărilor.

În consecinţă, declinul imperiului a început din secolul al XI-lea. Desmond Stewart compară aceasta cu „un meteor ce traversează cerul nopţii /şi a cărui/ (...) vitalitate se stinge de la sine“. Această religie, care a creat un sentiment de fraternitate şi a produs o cale relativ uşoară de apropiere individuală de Dumnezeu, a contribuit, de fapt, la prăbuşirea aceluiaşi imperiu pentru care a fost unul dintre stîlpii de susţinere. Pe cît de rapidă i-a fost ascensiunea, pe atît de neaşteptat sfîrşitul. Totuşi, religia islamică i-a supravieţuit.b

Adevărata supunere include ascultarea de Dumnezeu, de legile sale şi de cei care îl reprezintă. Mahomed a reuşit să unească triburile arabe din Arabia şi să formeze astfel o comunitate islamică (Umma) axată în jurul lui şi al Coranului. Era un Stat religios în care supunerea favoriza fraternitatea sub îndrumarea unui singur conducător. Islamul permitea triburilor arabe să folosească sabia în lupta împotriva duşmanilor lor. Armele ajutau la extinderea imperiului şi la propagarea religiei lor. Cînd Mahomed a murit, s-au iscat neînţelegeri violente. Acestea erau în primul rînd de ordin politic, ridicate la alegerea unui khalifa, un conducător. Mulţi erau îndemnaţi atunci să scoată sabia împotriva fraţilor lor. Amestecul religiei în politică, a slujit la divizarea comunităţii. „Supunerea“ se dovedea ineficace pentru a-i uni pe musulmani sub un singur şef.

Tradiţia spune că însuşi Mahomed ar fi prevăzut că din islam vor lua naştere 72 de secte eretice. Dar unele autorităţi în materie vorbesc azi de cîteva sute.

Islamul este divizat în două grupuri principale: şiiţii şi suniţii. Fiecare are, totuşi, multiple subramuri. 83% dintre musulmani sînt suniţi şi aproximativ 15% şiiţi. Alţii aparţin unor grupuri sectare atît de diferite ca druzii, musulmanii negri şi abanganii de Indonezia care fuzionează islamul cu buddismul, hinduismul şi cu religiile locale.

O caracteristică a minorităţii şiite este convingerea sa că religia şi Coranul au o semnificaţie ezoterică sau ascunsă. Totuşi, în realitate, problema succesiunii a provocat dezbinarea şiită. Şiiţii (termen care înseamnă „partizani“ şi se referă la „partizanii lui Ali“) rămîn ataşaţi unei doctrine numită legitimism, afirmînd că dreptul de suveranitate îi revine numai lui Ali, vărul şi ginerele lui Mahomed, şi descendenţilor lui Ali.

Ali şi descendenţii săi erau imami adică şefi cu autoritate spirituală absolută. În legătură cu numărul imamilor care au existat, opiniile diferă, dar un grup majoritar şiit, numit cei 12 şia, cred că au existat 12. În 878 e.n., al 12-lea imam devine „ascuns“, adică dispare după ce a promis că se va întoarce la sfîrşitul lumii pentru a stabili un guvern islamic drept.

Musulmanii şiiţi comemorează anual martiriul lui Husayn, nepotul lui Mahomed. Scriitorul Rahman face acest comentariu: „Hrănit din copilărie cu reprezentaţiile figurative şi mintale ale acestui eveniment, un şiit va dezvolta probabil un profund simţ al tragicului şi injustiţiei, făcînd din martiriu un ideal“.

Dovezi de dezbinare?

„Introducerea filozofiei şi logicii greceşti în secolul al IX-lea“, observă The Columbia History of the World, „dă naştere unei filozofii islamice distincte (falsafa), care a avut un impact puternic asupra concepţiilor teologice şi raţionaliste ale islamului. (...) o dată cu trecerea timpului, însuşi islamul, ca religie şi mod de viaţă, a suferit profunde schimbări care au avut consecinţe asupra unităţii comunităţii“.

Astfel, sufismul (termen occidental desemnînd misticismul islamic) apare în secolul al VIII-lea şi al IX-lea şi se dezvoltă rapid într-o mişcare religioasă de masă. Prin secolul al XII-lea clerul sufit sau confraternitatea erau răspîndite. Mănăstirile sufite au început să eclipseze în importanţă moscheele. Practicile întîlnite în sufism includ autohipnotismul, pe care îl provoacă prin intermediul dansurilor frenetice sau al tehnicilor de concentrare. Ei recită formule, cred în miracole şi adoră sfinţii.

Sufiştii au amestecat cultul lor cu convingerile şi obiceiurile locale. Astfel, turcii nu au renunţat la practicile lor şamaniste, africanii la tămăduitorii lor, indienii sufişti şi-au păstrat sfinţii şi zeităţile lor (hinduse sau anterioare hinduismului). Cît despre indonezieni, după cum explică The New Encyclopaedia Britannica, „în spatele unei faţade de islamism /a reapărut/ punctul de vedere faţă de lume, anterior convertirii la islamism“.

Bahaismul a apărut ulterior. Această sectă binecunoscută, provenită din islamul şiit, s-a dezvoltat în Iran către jumătatea secolului al XIX-lea. Secta sunnită Ahmadiya a luat naştere în India spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, cînd Mirza Ghulam Ahmad, care se autoproclama profet, afirmă că este, în acelaşi timp, o manifestare a lui Mahomed, Isus şi o încarnare a divinităţii hinduse Krishna. El învăţa că Isus, după ce scăpase de moarte la Golgota s-ar fi refugiat în India, unde a rămas activ pînă la moartea sa survenită la 120 de ani.

În comentariul său referitor la Coran, Abul A‛la Maududi, scriitor musulman, spune: „În timpul revelaţiei lui Al-Baqara /în capitolul menţionat la începutul articolului/ au apărut ipocriţi de toate felurile“, în numărul cărora figurau „‘musulmani’, munafig (ipocriţi) (...) care erau convinşi în spiritul lor de adevărul islamului, dar care nu aveau suficientă forţă morală pentru a renunţa la tradiţiile lor“.

Aşadar, se pare că încă de la început, mulţi adepţi nu se supun lui Allah în modul în care dorea Mahomed. Dar alţii o fac. Pentru a respinge sfidarea pe care o arătau aceştia, creştinătatea nu dispreţuia „recurgerea la sabie“, după cum va explica articolul nostru viitor.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 25]

Pentru a vă ajuta să înţelegeţi mai bine islamul

Iată cei „cinci stîlpi de susţinere“ sau exigenţe ale islamului, cărora musulmanii trebuie să li se conformeze: să proclame, cel puţin o dată în public, profesiunea de credinţă cunoscută ca Shahada: „Nu există alt dumnezeu decît Dumnezeu; Mahomed este profetul său“; să rostească rugăciuni de cinci ori pe zi; să plătească zakat-ul, impozit obligatoriu perceput astăzi, în general, sub formă de dări voluntare; să postească de la răsăritul pînă la apusul soarelui pe parcursul lunii a noua, Ramadan; şi dacă situaţia financiară le permite să facă, cel puţin o dată în viaţă, hagialîcul (pelerinajul) la Mecca.

Secta karigiţilor, spre deosebire de majoritatea musulmanilor, consideră „gihad“-ul („război sfînt“) sau „luptă sfîntă“ ca fiind un al şaselea stîlp de susţinere a islamismului. Scopul său, după cum consideră The New Encyclopaedia Britannica, „nu este convertirea indivizilor la islam, ci mai mult cîştigarea controlului politic asupra unui ansamblu de activităţi sociale dintr-o societate, pentru a o aduce în armonie cu principiile islamului“. Coranul admite un astfel de „război sfînt“ cînd spune: „Nu ucide vreun om pe care Allah îţi interzice să-l ucizi, exceptînd o cauză dreaptă“. — Capitolul 17:35.

Principalele surse ale doctrinei şi legii islamice sînt: Coranul, redactat într-o perioadă de 25 de ani; Sunna (tradiţiile); Ijma (consensul comunităţii) şi Qiyas (gîndirea individuală). Codul de legi islamic, Sharia, are legătură cu toate aspectele vieţii religioase, politice, sociale, familiale şi particulare a musulmanilor. El a fost sistematizat de-a lungul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea e.n.

Mecca, Medina şi Ierusalimul, în această ordine, sînt trei dintre cele mai sfinte locuri: Mecca, deoarece în ea este sanctuarul Kaaba, care, potrivit tradiţiei, a fost construit de Avraam; Medina, unde se află moscheea lui Mahomed; Ierusalimul, deoarece, conform tradiţiei, de acolo s-a suit Mahomed la cer.