Viitorul religiei avînd în vedere trecutul ei

Partea a 13-a: începînd cu 476 e.n. — Ceva „sfînt“, din tenebre

„Păcatele comise în întuneric sînt văzute în cer ca fîşii de foc“. — proverb chinezesc

ÎN APRILIE 1988, Biserica din Uniunea Sovietică a primit cu bucurie afirmaţia publică a secretarului general Mihail Gorbaciov, cum că urma să remedieze greşelile făcute de Stat faţă de Biserică şi de membrii săi.

Un dezacord de alt gen părea, de asemenea, pe cale de restabilire cînd Papa Ioan Paul al II-lea a trimis salutările sale „Bisericii-soră milenară, ca manifestare a dorinţei sale sincere pentru unitatea perfectă pe care o dorea Cristos şi care este fundamentul naturii Bisericii“. Dar cum şi cînd s-a produs o fisură între ‘bisericile surori’?

Pierderea unei unităţi care nu a existat niciodată

La începutul secolului al IV-lea după ce a devenit conducătorul Imperiului Roman, Constantin cel Mare i-a transferat capitala de la Roma la Bizanţ, cetatea grecească de pe malurile Bosforului. Bizanţul a fost numit atunci Constantinopol, iar noi îl cunoaştem astăzi sub numele de Istanbul, în Turcia. Prin aceasta, el urmărea să unească un imperiu ameninţat cu dezmembrarea. De fapt, încă din a doua jumătate a secolului al II-lea, „planul de divizare a imperiului era schiţat deja în linii mari, chiar dacă numai într-un mod nesigur“, afirmă The New Encyclopædia Britannica.

Creştinismul s-a răspîndit în partea orientală a imperiului mai repede şi mai uşor decît în partea occidentală. Aceasta deoarece Constantin întrezărea forţa unificatoare într-o religie universală (catolică). Dar dacă imperiul era divizat din temelii, tot la fel era şi religia sa. Biserica Orientală era mai conservatoare decît cea de la Roma şi refractară la inovaţiile propuse de Roma. „Pînă în secolul al XII-lea au existat multe dispute politice şi teologice între cele două Biserici“, spune The Collins Atlas of World History.

Una dintre aceste dispute teologice a avut legătură cu simbolul de la Nicea, care favoriza elaborarea doctrinei nescripturale a Trinităţii. Fondat la primele trei concilii generale ţinute de Biserică (Nicea în 325 e.n., Constantinopl în 381 e.n., Efes în 431 e.n.), crezul vorbea despre „Spiritul Sfînt (...) care provine din Tatăl“. Dar la un conciliu în secolul al VI-lea, Biserica Occidentală a schimbat această frază, pentru a fi citită „care provine din Tatăl şi Fiul“. Controversa referitoare la filioque (termenul latin pentru „şi fiul“) a fost şi rămîne un pom al discordiei, aşa-zise creştine.

Discordanţa devine şi mai evidentă cînd imperiul de apus decade în 476 e.n., eveniment care marchează începutul Evului Mediu. Din punct de vedere al creştinismului, Evul mediu a fost pur şi simplu o epocă de obscuritate şi ignoranţă intelectuală. Lumina evangheliei creştinismului fusese stinsă, pentru moment, de tenebrele creştinătăţii.

Obscuritatea religiosă nu contribuie la unitate. „Diferitele secţiuni ale lumii creştine erau, în permanenţă, în căutarea unei unităţi pe care nu au realizat-o niciodată“, mărturiseşte un fost preot de Canterbury, Herbert Waddams. „Nu exista nici un caz de armonie perfectă care să nu fie mai tîrziu distrusă“, spune el, adăugînd că „ideea potrivit căreia creştinătatea a fost cîndva o mare Biserică unită, este un simplu produs al imaginaţiei“.

Se naşte un „copil“

„Copilul“ născut în 800 e.n., la Crăciun, a ajuns să fie numit sfînt. Acesta era un imperiu Occidental restabilit, născut după ce Papa Leon al III-lea a rupt relaţiile cu Biserica Orientală şi a încoronat ca rege al francilor pe împăratul Carol cel Mare. După o scurtă întrerupere, Imperiul Occidental a renăscut în 962 e.n. şi mai tîrziu devine cunoscut sub un titlu mai pretenţios, Sfîntul Imperiu Roman.

În realitate, numele de Imperiul Roman nu era potrivit. Cea mai mare parte a teritoriului său, care cuprinde astăzi Germania, Austria, Vestul Cehoslovaciei, Elveţia, Estul Franţei şi Ţările de Jos, se situa în afara Italiei. Ţările germanice şi conducătorii germani predominau, astfel încît mai tîrziu, numele său oficial a fost schimbat în Sfîntul Imperiu Romano-German.

Imperiul amesteca religia cu politica. Collier’s Encyclopedia estimează că ideea era „că ar trebui să fie un singur conducător politic în lume, care să acţioneze în armonie cu Biserica Universală, fiecare obţinîndu-şi de la Dumnezeu domeniul şi autoritatea sa“. Dar linia de demarcaţie nu era întotdeauna clară, ceea ce dădea naştere la controverse. În special, între jumătatea secolului al XIII-lea, Biserica şi Statul s-au luptat pentru conducerea Europei. Unii consideră că implicarea religiei în politică era dezinteresată şi justificată, dar autorul Herbert Waddams recunoaşte: „Nu se prea pune la îndoială faptul că ambiţia papală pentru putere a jucat un rol important în turnura evenimentelor“.

De-a lungul ultimilor săi 150 de ani de existenţă, imperiul a decăzut, devenind doar un ansamblu eterogen de naţiuni supuse autorităţii nesigure a aceluiaşi împărat. Foarte potrivite pentru această epocă din istoria imperiului sînt cuvintele scriitorului francez Voltaire, care a spus că acesta nu era „nici sfînt, nici roman, nici un imperiu“. În final, în 1806, bătrîn de zile şi cu nimic care să-i demonstreze sfinţenia, „copilul sfînt“ a murit. În 1871, el a reapărut prin al II-lea Reich („imperiu“ în Germania), dar se prăbuşeşte în 1918, la mai puţin de 50 de ani. În 1933, al III-lea Reich al lui Adolf Hitler îşi începea invazia prin Europa, dar şi acesta cunoaşte un sfîrşit nu prea glorios în 1945, în ruinele Berlinului.

Influenţe germanice în vest

Lucrarea de referinţă germană Meyers Illustrierte Weltgeschichte (Istoria ilustrată a lumii, de Meyer) identifică „cei trei piloni pe care se sprijinea Europa în Evul mediu (...) /ca fiind/ moştenirea antichităţii clasice în ultima sa fază romană, creştinismul şi, în final, tradiţiile pe care popoarele germanice le-au împrumutat de la strămoşii lor“. Autorul german Emil Nack confirmă această idee în următorii termeni: „Vechile sărbători anuale germanice au supravieţuit uneori sub formă de sărbători creştine, deoarece Biserica, sub sfatul Papei Grigore cel Mare, a transformat mai multe sărbători păgîne în creştine“.

Celebrarea acestor sărbători religioase nu denota un profund sens religios la popoarele germanice. Defunctul Andreas Heusler, o autoritate în materie de culte germanice, a spus despre această religie că „interzicea foarte puţin şi nu pretindea nimic dificil acceptînd orice ortodoxie mitologică. O persoană era considerată pioasă dacă îşi făcea sacrificiile, îşi plătea taxa bisericească, nu dezonora sanctuarul şi nu scria versuri satirice la adresa zeilor“. El concluzionează astfel: „Aceasta nu era deloc fervoare religioasă. (...) Idealismul unui german nu rezida în religia sa“.

Deşi vechile popoare germanice credeau în zei, ele considerau că există o putere şi mai superioară care să fi creat aceşti zei. Aceasta era „puterea destinului“, explică autorul Emil Nack, care, spune el, nu era „influenţată de sacrificii şi rugăciuni“. Totuşi, destinul era privit ca „absolut orb“, deoarece el acţiona în armonie cu legile naturale. Astfel, o persoană era considerată ca „o fiinţă liberă şi nu /ca/ o victimă“.

Religia germană îşi avea rădăcinile în natură. Ei aduceau uneori sacrificii în aer liber, în boschete şi păduri. Un mit germanic vorbeşte despre un arbore imens numit Yggdrasill, unde îşi aveau reşedinţa zeii. The Encyclopedia of Religion îl descrie astfel: „/Atingea/ cerul şi ramurile sale se întindeau peste lumea întreagă. (...) Simbolismul copacului (...) se reflectă în alte tradiţii. În anticul Babilon de exemplu, un arbore gigant, Kiskanu, creştea într-un loc sfînt. (...) În vechea Indie, universul era simbolizat printr-un copac răsturnat. (...) /Dar/ nu exista vreo urmă de element iudeo-creştin în conceptul Yggdrasill“.

Avînd în vedere cele enumerate mai sus, nu este surprinzător că locuitorii din ţările profund marcate de religia germanică sînt adesea fatalişti, nu prea religioşi şi înclină să spună: „Natura este dumnezeul meu!“ Este, de asemenea, de înţeles că multe datini păgîne introduse de religia germanică în creştinătate sînt orientate spre natură. Obiceiurile de Crăciun, cum sînt folosirea lumînărilor şi a vîscului, arderea buşteanului de Crăciun sau împodobirea unui brad, nu sînt decît doar cîteva exemple.

Între timp, în Orient

Aflată întotdeauna în dezacord cu Biserica Occidentală, Biserica Orientală nu era împăcată nici măcar cu ea însăşi, după cum o mărturiseşte controversa iconoclastică. Icoanele sînt imagini sau figuri religioase făcute pe o suprafaţă plană sau uneori lucrate în relief, deosebite prin imagini tridimensionale cum sînt obişnuitele statui în Biserica Occidentală. Ele sînt, în general, reprezentări ale lui Isus, ale Mariei sau ale vreunui „sfînt“. Ele au devenit atît de populare în Orient, deoarece, potrivit opiniei lui John Strong, de la Bates College, s-a ajuns „să fie considerate ca amprentele sau reflectarea directă a figurilor pe care le reprezintă, /şi/ (...) se crede astfel că ele deţin puteri sacre sau chiar miraculoase“. Totuşi, la începutul secolului al VIII-lea, împăratul bizantin Leon al III-lea a interzis folosirea lor. Controversa nu era în mod definitiv stabilită decît în 843 e.n., cînd utilizarea icoanelor era autorizată de Biserica Orientală.

Un alt exemplu care arată dezordinea internă existentă în Biserica Orientală, provine din Egipt. În timp ce nişte catolici egipteni vorbeau greaca, cele două grupuri lingvistice nu erau de acord asupra naturii lui Cristos. Chiar dacă autorităţile bizantine nu au recunoscut-o, aceasta conducea la coexistenţa de facto a două biserici separate. Tot în acelaşi timp, fiecare parte încerca să ridice pe unul din episcopii săi la poziţia de patriarh de Alexandria.

Încă şi astăzi Biserica Orientală este divizată. De exemplu, unele biserici care respectă ritualul oriental, cunoscute sub calificativul de Unite, recunosc autoritatea papei de la Roma, în timp ce Bisericile ortodoxe Orientale şi „micile“ biserici orientale nu o acceptă.

Ca fîşii de foc

Potrivit opiniei anglicanului Waddams, cu mult timp înainte de sfîrşitul acestui imperiu care nu a fost niciodată unul, care nu a avut nimic sfînt şi prea puţin ceva roman, „o moştenire de ură între creştini se implantase adînc în inimile creştinilor din Orient“. Faptul ca un „creştin“ să-l urască pe alt „creştin“ constituie un păcat care, chiar dacă este comis în întuneric, nu este sigur trecut cu vederea în cer, ci dimpotrivă este vizibil ca fîşii de foc.

Nici chiar pe pămînt nu au fost trecute cu vederea păcatele casei dezbinate a creştinătăţii. Astfel un anumit arab eminent din secolul al VII-lea e.n., care „cunoştea o bună parte din creştinătate datorită călătoriilor sale şi asociaţilor săi“, a spus clericul Waddams, nu era impresionat de „disputele pe care le-a observat printre creştini“. Acest om căuta o cale mai bună decît cea pe care o oferea creştinătatea dezbinată. A găsit-o oare? Astăzi, în 1990, cel puţin 17% din populaţia lumii îi susţine cauza. Cine a fost acest om şi ce înţelegea el prin „Supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu“ va fi tratat în articolul nostru următor.

[Harta de la pagina 23]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Cînd Imperiul Roman s-a prăbuşit (476 e.n.), şase episcopi rivali îşi împărţeau creştinătatea: episcopul de Roma, de Constantinopol, de Antiohia, de Alexandria, de Ierusalim şi de Salamina (Cipru)

Roma

Constantinopol

Antiohia

Salamia

Ierusalim

Alexandria

[Legenda fotografiei de la pagina 22]

O icoană (imagine religioasă) reprezentînd pe Isus şi Maria