‘Vai! Vai! Cetatea cea mare’

DINTRE toate oraşele lumii care pretind că sunt mari, s-ar părea că nici unul nu este mai îndreptăţit să spună aceasta decât cele considerate sfinte din punct de vedere religios. Dar cuvintele „Vai! Vai!“ indică faptul că oraşului religios numit „mare“ în Apocalipsa 18:10 îi lipseşte în mod evident aprobarea divină, aşa cum vom vedea mai târziu.

Traversarea spre nemurire?

Oraşele hinduse sfinte din India sunt numite tīrthas, însemnând „traversări“ sau „vaduri“. Multe oraşe, cum ar fi Banaras (numit şi Benares, Kasi sau Varanasi), sunt situate pe malurile fluviilor. Dar se subînţelege că nu este vorba de traversări literale, ci mai degrabă de vaduri spirituale care, chipurile, le permit oamenilor să traverseze în siguranţă apele vieţii spre o viaţă de dincolo mai bună.

O enciclopedie spune: „Varanasi este unul dintre cele mai vechi oraşe din lume locuite în permanenţă . . ., prima aşezare ariană în mijlocul văii Gangelui“. El era un centru religios din mileniul al II-lea î.e.n. Deşi oraş hindus, el apare şi în analele budismului şi islamismului. În secolul al VI-lea î.e.n., când Banaras era capitala Regatului Kasi, Buddha îşi ţinea în apropiere prima sa predică. Islamul a intrat în scenă în 1194, când musulmanii au preluat controlul asupra oraşului.

Situat în nordul Indiei, pe fluviul Gange, Banaras este unul dintre cele şapte oraşe hinduse considerate cele mai sfinte. În interiorul graniţelor sale a fost stabilit un loc simbolic pentru fiecare zeu hindus şi pentru fiecare dintre celelalte mari tīrthas. Astfel, The Encyclopedia of Religion numeşte acest oraş „un microcosm al geografiei sacre a Indiei“. Ea adaugă: „Intensitatea puterii care provine de la adunarea simbolică a zeilor, tīrthas, şi a înţelepţilor în acest loc unic a făcut din Banaras locul cel mai preferat pentru pelerinaj din India“.

Hinduşii consideră Banarasul cel mai de dorit loc în care să mori. Zicala Kāśyām maranam muktih înseamnă „Moartea în Kasi este eliberare“. Potrivit tradiţiei, oricine moare acolo va fi instruit de însuşi Siva, ceea ce echivalează cu faptul de a fi „traversat fluviul samsāra spre «îndepărtatul ţărm» al nemuririi“.a

Asemenea râurilor de pretutindeni, Gangele şerpuieşte prin oraşe prospere, colectând în calea sa ape menajere şi substanţe chimice. În acelaşi timp, hinduşii devotaţi, conform tradiţiei lor religioase, aruncă zilnic în fluviu, după cum se estimează, 10 000 de cadavre. Iar pelerinii, ignorând pericolul sigur al îmbolnăvirii, coboară malurile pentru a se supune unei îmbăieri religioase. Este aceasta cu adevărat calea spre nemurire?

Cât de etern este „oraşul etern“?

Un alt râu, cândva numit probabil Albula — o aluzie la limpezimea apelor sale — îşi croieşte drum printr-un oraş religios din Europa, „oraşul etern“ al celor şapte coline. Râul — a cărui limpezime a dispărut demult, este cunoscut acum ca Tibru. Iar oraşul s-a extins cu mult dincolo de cele şapte coline ale sale. Cu toate acestea, „patrimoniul istoric prezent încă în Roma, notează The New Encyclopædia Britannica, nu este egalat de cel al vreunui oraş din Occident“.

Zeci de monumente şi clădiri istorice sunt o dovadă a acestei moşteniri. Supravieţuirea lor este un miracol, având în vedere multele ocazii când oraşul a fost cucerit şi jefuit — la începutul secolului al IV-lea î.e.n. de gali şi, în era noastră, de vizigoţi în 410, de vandali în 455, de normanzi în 1084, de trupele imperiale de mercenari în 1527, de armata lui Napoleon în 1798 şi de germani şi de aliaţi în timpul celui de-al doilea război mondial.

Deşi vechiul oraş fortificat Roma reprezintă doar 4% din suprafaţa totală a oraşului modern, el este acea Romă spre care se îndreaptă milioanele de turişti, deoarece aici sunt adăpostite majoritatea monumentelor. Un alt punct de atracţie turistică, cel puţin la începutul anului 1993, a fost expoziţia „Sixtus V şi Roma“. În calitate de papă, din 1585 până în 1590, Sixtus a lăsat o amprentă atât de puternică asupra Romei, încât a fost numit „tatăl urbanisticii moderne“. Explicând motivul pentru care a remodelat Roma, The European a scris: „În primul rând, pentru a furniza o bază arhitecturală solidă în vederea confirmării Vaticanului ca putere împotriva ameninţării protestante. . . . În al doilea rând, pentru a face din Roma — care sub multe aspecte era încă un oraş de provincie — locaşul demn al Noului Ierusalim“.

Oraşul Vatican — o enclavă mică din Roma — pretinde a fi „locaşul Noului Ierusalim“. În 1929, guvernul italian fascist a semnat Acordurile de la Lateran, recunoscând prin aceasta suveranitatea oraşului Vatican. De atunci, papa a guvernat acest oraş, deţinând putere executivă, legislativă şi juridică absolută. Vaticanul are propriul său serviciu poştal şi telefonic şi propria sa armată, incluzând gărzile elveţiene înarmate răspunzătoare de protejarea papei. Dar ceea ce doresc turiştii să vadă în mod deosebit este bazilica San Pietro care, timp de secole, a fost cea mai mare biserică a creştinătăţii. Această faimă a fost pierdută în 1989 odată cu terminarea bazilicii din Yamoussoukro, Côte d’Ivoire.

The New Encyclopædia Britannica spune că „timp de 1 000 de ani, faptul de a fi cetăţean al Romei însemna a deţine cheile lumii, a trăi în siguranţă, cu un sentiment de mândrie şi într-un anume confort“. Dar în prezent lucrurile s-au schimbat! Corupţia politică din Roma şi stagnarea religioasă din Vatican sunt o dovadă că aşa-zisele glorii de ieri nu sunt câtuşi de puţin eterne.

Locul cel mai sfânt al islamului

Circa un miliard de musulmani din lumea întreagă consideră oraşul Mecca drept „locaşul divin, angelic, profetic şi favorabil activităţii umane din momentul primordial al creaţiei“.b Potrivit islamismului, acesta este locul unde a început crearea, unde Avraam a construit primul locaş de închinare şi unde a luat-o pe concubina sa, Agar, şi pe fiul ei, Ismael.

Mai recent, probabil prin 570 e.n., Mecca, Arabia Saudită, a fost locul unde s-a născut profetul Mohammed. La început, învăţăturile sale au avut un slab ecou. Mecca era o oază pe drumul comercial cu caravane dintre India şi Europa, iar negustorii săi influenţi se temeau că reformele sale religioase ar putea duce la stagnare economică. Nereuşind să obţină sprijin acolo, profetul s-a îndreptat spre Iatrib, care a devenit cunoscut sub numele de Al-Madīnah (Medina), oraş situat la peste 300 de kilometri spre nord-est. Dar în 630 e.n., el s-a reîntors la Mecca, a cucerit-o şi a făcut din ea centrul spiritual al islamismului.

Astăzi Mecca este un oraş prosper şi cosmopolit, chiar dacă este populat probabil numai de musulmani. Pe parcursul lunii Dhuʼl-Hijja, luna sfântă de pelerinaj, milioane de pelerini vin aici pentru a-şi îndeplini datoria lor religioasă — hagialâcul, sau pelerinajul. La Mecca pelerinii vizitează Moscheea sfântă, unde înconjură de şapte ori un mic sanctuar situat în mijlocul curţii neacoperite a moscheii.

Acest sanctuar este Kaaba, o construcţie în formă de cub acoperită de obicei cu o perdea mare din brocart negru şi care conţine Piatra Neagră sfântă. Această piatră, despre care musulmanii cred că i-a fost dată lui Adam pentru iertarea păcatelor la expulzarea sa din Eden, era, după cum se presupune, albă pe atunci. În tradiţia musulmană, sanctuarul original Kaaba a fost distrus în potopul lui Noe, dar Piatra Neagră a fost păstrată şi dată ulterior lui Avraam prin îngerul Gabriel, după care Avraam a reconstruit Kaaba şi a pus din nou Piatra Neagră la locul cuvenit. Spre Kaaba — care, potrivit islamismului, este locul cel mai sfânt de pe pământ — se îndreaptă musulmanii când se roagă de cinci ori pe zi.

Douăzeci şi patru de porţi duc spre curtea Moscheii Sfinte, dar intrarea tradiţională pentru pelerini este Poarta Păcii, aflată înspre nord. Totuşi, atmosfera nu este întotdeauna paşnică în timpul hagialâcului. În 1987, disidenţii islamici au încercat să obţină controlul asupra moscheii. Ordinea a fost imediat restabilită, nu însă înainte ca 400 de musulmani să fie ucişi şi aproximativ 650 răniţi. O astfel de evidentă lipsă de pace în locul cel mai sfânt dintre toate sanctuarele islamice este regretabilă, dar musulmanii găsesc consolare în învăţătura islamică, potrivit căreia oricine moare în timpul hagialâcului obţine intrare imediată în cer.

În posesia unei duble păci?

Ierusalimul, considerat de evrei şi de aşa-zişii creştini drept Oraşul Sfănt şi de musulmani drept al treilea din locurile cele mai sfinte de pe pământ (după Mecca şi Medina), înseamnă „posesiune a unei duble păci“. Din 1070 î.e.n., el a fost capitala vechiului Israel, deşi exista deja cu aproape 900 de ani în urmă sub numele de Salem (Geneza 14:18). Ca centru administrativ al naţiunii, el era aşezat în mod strategic, cuibărit printre dealuri la o altitudine de circa 750 de metri deasupra nivelului mării, fiind la data aceea una dintre capitalele situate la cea mai mare altitudine.

În secolul al IV-lea î.e.n., Ierusalimul a ajuns sub controlul Greciei. În secolul al II-lea î.e.n., el era tot mai influenţat de puterea romană în expansiune. În timpul domniei lui Irod cel Mare, Ierusalimul a prosperat. După cât se pare încă există o parte din zidul curţii templului pe care îl construise el, cunoscut în prezent sub numele de Zidul occidental, sau Zidul plângerii. Deoarece evreii au încercat să se elibereze de sub jugul roman, armatele romane au atacat Ierusalimul în aprilie 70 e.n. După mai puţin de cinci luni, oraşul şi templul său zăceau în ruine.

Potrivit unei estimări, Ierusalimul a fost cucerit de 37 de ori. În multe cazuri, lucrul acesta a avut drept rezultat distrugerea sa fie parţială, fie totală. Dar un nou Ierusalim a fost ridicat de fiecare dată peste cel vechi. Astfel, cam prin 130 e.n., împăratul Adrian a ordonat construirea unui oraş nou numit Aelia Capitolina. Timp de aproape două secole nici unui evreu nu i s-a permis să intre în el. Apoi, în prima jumătate a secolului al VII-lea e.n., musulmanii au cucerit oraşul şi ulterior au construit Domul stâncii pe sau în apropiere de locul fostului templu.

Statul modern Israel a fost fondat în 1948, iar în 1949 Ierusalimul a fost împărţit între Israel şi Iordania. Dar în 1967, în timpul Războiului de şase zile, israeliţii au cucerit jumătatea sa de est. De atunci ei au modernizat oraşul, încercând totodată să-i păstreze integritatea istorică. În 1993, populaţia sa depăşea o jumătate de milion.

Cu trei religii mondiale importante, toate considerând Ierusalimul ca fiind sfânt, uneori tensiunile religioase se intensifică. „Din toate conflictele dintre evrei şi arabi, cel care a implicat Ierusalimul este cel mai complex şi mai insolvabil“, notează Time. Actualmente există slabe dovezi ale păcii duble care emană din numele Ierusalimului.

„Cetăţile tale vor deveni o ruină“

Oraşul menţionat în Apocalipsa 18:10 simbolizează toate religiile care îi displac lui Dumnezeu. „Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-un ceas ţi-a venit judecata!“ În mod clar, aceasta înseamnă că religia care este în opoziţie cu Iehova Dumnezeu este condamnată. În pofida templelor lor, a ceremoniilor şi accesoriilor lor religioase, oraşele religioase ‘mari’ de astăzi nu vor oferi o protecţie de durată în ziua de judecată a lui Dumnezeu.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Moscheea sfântă de la Mecca şi Kaaba

[Provenienţa fotografiei]

Camerapix

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Zidul plângerii din Ierusalim şi Domul stâncii musulman (stânga)

[Provenienţa fotografiei]

Garo Nalbandian