Recolta creştinătăţii în Africa

VISUL lui Charles Lavigerie de a converti Algeria, pentru a face din ea o „naţiune creştină“, s-a dovedit a fi doar atît — un vis. Astăzi, 99% din populaţia Algeriei este alcătuită din musulmani, iar creştinătatea a pierdut teren în zone întinse din nordul Africii. Dar ce se poate spune despre restul continentului?

„Creştinismul, declară dr. J. H. Kane în A Concise History of the Christian World Mission (O istorie prescurtată a misiunii creştine mondiale), a făcut mai mulţi adepţi pe continentul negru decît în tot restul ţărilor lumii a treia, luate la un loc.“ Dar aceşti adepţi sînt oare cu adevărat creştini? „Un mare pericol existent în biserica africană, recunoaşte dr. Kane, este amestecul ideilor şi practicilor creştine cu cele păgîne.“ Chiar şi expresia sa — „biserica africană“ — este o denumire greşită. Există literalmente mii de biserici africane, fiecare avînd propriul său mod de închinare. De ce?

Semănarea seminţelor dezbinării

Seminţele dezbinării au fost semănate chiar înainte ca misionarii să fi început să navigheze spre Africa. Societatea Misionară din Londra a reunit membri din diferite biserici, iar în timpul călătoriei spre locurile repartizate, între misionari au avut loc dispute doctrinale aprinse. Este sigur că, după ce aceştia s-au stabilit în posturile lor misionare, conflictul s-a înrăutăţit.

„Misionarii, scrie profesorul Robert Rotberg în cartea sa Christian Missionaries and the Creation of Northern Rhodesia 1880-1924 (Misionarii creştini şi crearea Rodeziei de Nord 1880–1924), s-au luptat aprig atît între ei, cît şi cu directorii lor de dincolo de mare, de obicei în detrimentul obiectivelor lor evanghelice . . . Se pare că misionarii au petrecut tot atît de mult timp şi energie pentru a scrie despre aceste certuri, cît au petrecut căutînd să facă convertiri.“

Uneori, certurile dintre misionari au avut drept rezultat formarea unor grupări misionare rivale. Misiunile catolice şi protestante au concurat cu înverşunare pentru a cîştiga adepţi. În mod cert, aceeaşi lipsă de unitate s-a reflectat printre adepţii lor. Cu timpul, milioane de africani indigeni au părăsit bisericile misionare şi şi-au format propriile lor biserici.

„Bisericile independente africane, scrie istoricul misionar dr. J. H. Kane, pot fi găsite în toată Africa . . . În total, există aproximativ şapte mii de grupări separate în această mişcare.“ Concurenţa dintre misionarii care aveau convingeri divergente nu a fost singura cauză a acestui fapt. În cartea sa intitulată The Missionaries (Misionarii), Geoffrey Moorhouse arată că o altă cauză a „sciziunii negre“ a fost „un resentiment împotriva superiorităţii albilor“.

Creştini, sau rasişti europeni?

„Misionarii, recunoaşte dr. Kane, aveau un complex de superioritate.“ Ei „considerau că religia creştină trebuie să fie însoţită de o cultură europeană şi de o conducere europeană“, declară Adrian Hastings în cartea sa African Christianity (Creştinismul african).

Francezul Charles Lavigerie a fost unul dintre liderii misionari care au susţinut acest punct de vedere. Un altul a fost John Philip, director al misiunilor Societăţii Misionare din Londra în sudul Africii. „Misionarii noştri, se lăuda el în 1828, extind . . . interesele britanice, influenţa britanică şi imperiul britanic. Indiferent de locul unde misionarul începe să caute adepţi în mijlocul unui trib necivilizat, prejudecăţile membrilor acestuia împotriva guvernului colonial încetează; dependenţa lor faţă de colonie se amplifică prin crearea unor necesităţi artificiale . . . industria, comerţul şi agricultura înfloresc; şi fiecare adept sincer din rîndurile lor . . . devine aliatul şi prietenul guvernului colonial.“

Nu este deloc surprinzător că guvernele europene i-au considerat pe aceşti misionari drept instrumente utile pentru expansiunea colonială. Cît despre misionari, ei au salutat cucerirea colonială a Africii, aşa cum au declarat la Conferinţa Misionară mondială care a avut loc în 1910 la Edinburgh: „În orice caz, ar fi . . . imposibil să se tragă o linie de demarcaţie între scopul misionarilor şi scopul guvernului“.

Domnind ca regi în Africa

Pentru a-şi impune autoritatea, unii misionari s-au bazat pe puterea militară colonială. Unele localităţi de pe coastă erau uneori distruse în urma atacurilor de artilerie ale navelor de război britanice, din cauză că sătenii refuzaseră să accepte autoritatea misionarilor. În 1898, Dennis Kemp, un misionar metodist stabilit în Africa de Vest, şi-a exprimat „ferma convingere că Armata şi Flota britanică sînt întrebuinţate astăzi de Dumnezeu pentru îndeplinirea scopurilor Sale“.

După ce s-au stabilit, unii misionari au preluat uneori puterea laică a şefilor de trib. „Misionarii Societăţii din Londra, scrie profesorul Rotberg, au folosit în mod frecvent forţa pentru a menţine legea lor teocratică. Un instrument favorit prin care îşi făceau cunoscută dezaprobarea era cikoti, un bici lung confecţionat din piele tăbăcită de hipopotam. Africanii erau biciuiţi cu el fără ezitare, aproape sub orice pretext.“ „Un african convertit, notează David Lamb în cartea sa The Africans (Africanii), îşi aminteşte de un misionar anglican din Uganda cunoscut sub numele de Bwana [Stăpînul] Botri care cobora de multe ori de la amvonul său, în timpul seviciului religios, pentru a-i lovi cu nuiaua pe africanii întîrziaţi.“

Frapat de astfel de fapte, un misionar, James Mackay, a depus o plîngere către directorii Societăţii Misionare din Londra. „În loc să fim priviţi drept nişte albi care le aducem veştile bune ale iubirii lui Dumnezeu, a avertizat el, noi avem o faimă rea şi sîntem de temut.“

Războaiele mondiale

„Timp de un secol şi mai bine, afirmă cartea The Missionaries (Misionarii), [africanilor] li se spusese în mod stăruitor şi vehement că luptele şi toate instinctele sălbatice pe care le descătuşează acestea sînt, şi unele şi altele, neroditoare şi rele.“ Apoi, în 1914, a izbucnit primul război mondial între aşa-numitele naţiuni creştine ale Europei.

„Misionarii aparţinînd aproape fiecărei naţionalităţi au fost îndemnaţi să se implice în Războiul cel Mare“, explică Moorhouse. Spre ruşinea lor, misionarii i-au îndemnat pe adepţii lor africani să ia poziţie alături de ei. Unii misionari chiar au condus trupe africane în bătălie. Efectul războiului este foarte bine exprimat de profesorul Stephen Neill în cartea sa History of Christian Missions (Istoria misiunilor creştine): „Naţiunile europene, cu trîmbiţatele lor pretenţii de a deţine monopolul creştinismului şi civilizaţiei, s-au antrenat orbeşte şi nebuneşte într-un război civil care avea să le lase sărăcite din punct de vedere economic şi lipsite de orice fărîmă de virtute. Cel de-al doilea război mondial, continuă Neill, n-a făcut decît să perfecţioneze ceea ce înfăptuise deja primul. Pretenţiile morale ale Occidentului s-au dovedit a fi o ipocrizie, «creştinătatea» s-a demascat că nu este nimic mai mult decît un mit. Nu se mai putea vorbi despre «Occidentul creştin»“.

Bineînţeles că sciziunea neagră s-a accelerat după primul război mondial. Dar ce se poate spune despre africanii care au aderat la bisericile creştinătăţii? Li s-a predat, drept urmare, adevărul din Biblie?

Credinţe africane străvechi

Misionarii creştinătăţii au condamnat unele practici religioase africane, cum ar fi consultarea unor vrăjitori pentru liniştirea strămoşilor lor decedaţi. În acelaşi timp, misionarii au afirmat cu insistenţă că toţi oamenii posedă un suflet nemuritor. Ei au promovat totodată venerarea Mariei şi a „sfinţilor“. Aceste învăţături au confirmat credinţa africanilor că strămoşii lor morţi erau vii. De asemenea, prin venerarea unor imagini religioase, cum ar fi crucea, misionarii au dat o justificare amuletelor folosite de africani ca mijloc de a se proteja de spiritele rele.

Profesorul C. G. Baëta explică în cartea sa Christianity in Tropical Africa (Creştinismul în Africa tropicală): „Este posibil ca un african să cînte plin de entuziasm imnul «Nu am alt refugiu decît pe Dumnezeu», în timp ce poartă încă undeva, asupra sa, o amuletă, sau este posibil ca, de la biserică, să meargă direct la vrăjitorul său, fără să aibă sentimentul că încalcă vreun principiu“. — Compară cu Deuteronomul 18:10–12 şi 1 Ioan 5:21.

Mulţi misionari le-au spus africanilor că strămoşii lor păgîni erau chinuiţi într-un iad de foc şi că aceeaşi soartă îi aştepta şi pe ei dacă refuzau să accepte învăţăturile misionarilor. Dar doctrina despre chinurile eterne este în contradicţie cu unele afirmaţii clare existente chiar în Biblia pentru care misionarii au depus mari eforturi ca s-o traducă în limbile africane. — Geneza 3:19; Ieremia 19:5; Romani 6:23.

De fapt, Biblia declară că sufletele umane păcătoase mor şi că „cei morţi nu ştiu nimic“ (Eclesiastul 9:5, 10; Ezechiel 18:4). În ce-i priveşte pe africanii care nu au avut ocazia să audă adevărul biblic, pentru ei există perspectiva de a avea parte de apropiata „înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi“ (Faptele 24:15). Astfel de persoane înviate vor fi învăţate despre îngrijirea lui Dumnezeu în vederea salvării. Apoi, dacă vor reacţiona cu recunoştinţă la iubirea lui Dumnezeu, ei vor fi răsplătiţi cu viaţă veşnică pe un pămînt paradiziac. — Psalmul 37:29; Luca 23:43; Ioan 3:16.

În loc să predea aceste minunate adevăruri biblice, creştinătatea i-a indus în eroare pe africani prin învăţături false şi ipocrizie religioasă. Cu siguranţă, rolul pe care l-au avut misionarii creştinătăţii în cucerirea colonială a Africii nu-şi găseşte nici un suport biblic. Dimpotrivă, Isus a spus că Regatul său „nu face parte din această lume“ şi că adevăraţii săi continuatori, la fel, ‘nu vor face parte din lume’ (Ioan 15:19, NW; 18:36, NW). Primii creştini au fost ambasadori ai lui Isus Cristos, nu ai guvernelor lumeşti. — 2 Corinteni 5:20.

Aşadar, în ansamblu, recolta creştinătăţii în Africa este dezastruoasă, fiind caracterizată de dezbinări frapante, neîncredere şi „amestec al ideilor şi practicilor creştine cu cele păgîne“. Violenţa care s-a înregistrat în multe regiuni „creştine“ ale Africii, cu certitudine, nu este în armonie cu învăţăturile ‘Prinţului Păcii’ (Isaia 9:6). Roadele lucrării efectuate de creştinătate în Africa se află într-un contrast izbitor cu cuvintele lui Isus referitoare la adevăraţii săi continuatori. În rugăciunea către Tatăl său ceresc, Isus i-a cerut „ca ei să fie făcuţi perfecţi în unitate, pentru ca lumea să ştie că tu m-ai trimis“. — Ioan 17:20, 23, NW; 1 Corinteni 1:10.

Înseamnă aceasta că toate lucrările misionare din Africa au eşuat? Nicidecum. Despre roadele excelente ale adevăratei lucrări misionare creştine efectuate în Africa şi pretutindeni în lume vom discuta mai pe larg în articolele care încep la pagina 10.

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

Liderii misionari ai secolului trecut, cum ar fi John Philip, credeau că civilizaţia europeană şi creştinismul erau unul şi acelaşi lucru

[Provenienţa fotografiei]

Arhivele M450 din Cape

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Misionarii creştinătăţii au încurajat credinţe africane străvechi prin răspîndirea unor învăţături nebiblice, cum ar fi nemurirea sufletului

[Provenienţa fotografiei]

Cu amabilitatea lui Africana Museum, Johannesburg