Misionarii — Purtători de lumină sau de întuneric? Partea a II-a

Înspre apus în Europa

DACĂ însărcinarea misionară dată de Isus avea să fie îndeplinită, mesajul creştinismului urma să ajungă la oamenii de pretutindeni (Matei 28:19; Faptele 1:8). Acest lucru a fost subliniat atunci când, în timpul celei de-a doua dintre cele trei călătorii misionare, apostolul Pavel a avut o viziune în care era implorat: „Treci în Macedonia şi ajută-ne!“ — Faptele 16:9, 10.

Pavel a acceptat această invitaţie şi, în jurul anului 50 e.n., el a trecut marea pentru a predica în oraşul european Filipi. Lidia şi casa ei au devenit credincioşi şi s-a format o congregaţie. Aceasta a fost doar prima oprire în marşul triumfător al creştinismului prin Europa. Pavel însuşi a predicat mai târziu în Italia şi posibil chiar în Spania. — Faptele 16:9–15; Romani 15:23, 24.

Dar Pavel nu a fost singurul misionar al creştinismului. Autorul J. Herbert Kane consemnează: „Trebuie să fi existat zeci de alţi misionari, ale căror nume s-au pierdut în istorie. . . . Faptele Apostolilor nu ne relatează întreaga poveste“. — A Global View of Christian Missions From Pentecost to the Present (O imagine globală a misiunilor creştine de la Penticosta până în prezent).

Cu toate acestea, nu cunoaştem măsura în care ceilalţi continuatori ai lui Isus au slujit ca misionari în ţări străine. Părerile tradiţionale conform cărora Toma s-a dus în India şi evanghelistul Marcu în Egipt nu pot fi confirmate. Ceea ce ştim însă este că toţi discipolii adevăraţi ai lui Cristos au avut spirit de misionar şi că toţi au efectuat o lucrare misionară cel puţin în teritoriul lor natal. Kane consemnează: „Acest eveniment istoric [Penticosta] a marcat începutul bisericii creştine şi inaugurarea mişcării misionare, întrucât în acele zile biserica însemna misiune“.

Până în colţurile îndepărtate ale Europei

Evreii credeau într-un singur Dumnezeu adevărat, căruia i se închinau. Ei îşi puseseră speranţa în promisul Mesia. Ei acceptau Scripturile ebraice ca pe Cuvântul adevărului lui Dumnezeu. Ca urmare, este foarte probabil ca locuitorii ţărilor în care se împrăştiaseră iudeii să fi devenit oarecum familiarizaţi cu aceste convingeri. Întrucât închinarea creştinilor şi cea a iudeilor aveau aceste puncte comune, mesajul creştinismului nu a fost complet nou în momentul în care a apărut. După opinia lui Kane, „aceşti factori au fost un ajutor imens pentru misionarii creştini care au călătorit în toată lumea romană predicând evanghelia şi înfiinţând biserici“.

Astfel, dispersia iudeilor a pregătit calea pentru creştinism. Înaintarea rapidă a creştinismului a avut loc deoarece creştinii aveau spiritul de misionar. „Evanghelia era predicată de laici“, afirmă Kane, notând: „Oriunde mergeau, ei le împărtăşeau cu bucurie noua lor credinţă prietenilor, vecinilor şi străinilor“. Istoricul Will Durant explică: „Aproape orice convertit îşi asuma, cu ardoarea unui revoluţionar, responsabilitatea de a propaga ce cunoştea“.

Cam prin anul 300 e.n. s-a răspândit în tot Imperiul Roman o formă alterată de creştinism. Fusese prezisă o astfel de alterare — o îndepărtare de la închinarea pură (2 Tesaloniceni 2:3–10). Şi într-adevăr s-a produs o apostazie. Durant explică: „Creştinismul nu a distrus păgânismul, ci l-a adoptat“.

Pe măsură ce pretinşii creştini s-au îndepărtat tot mai mult de la creştinismul adevărat, cei mai mulţi dintre ei şi-au pierdut spiritul de misionar. Totuşi, o persoană care avea un spirit de misionar a fost Patrick, născut într-o familie de catolici în Marea Britanie spre sfârşitul secolului al IV-lea. El este cunoscut pentru că a dus mesajul lui Cristos până la extrema de apus a Europei — în Irlanda — unde legenda spune că a convertit mii de persoane şi a înfiinţat sute de biserici.

Nu după mult timp, Irlanda a preluat conducerea în lucrarea misionară. Potrivit opiniei lui Kane, „misionarii ei s-au avântat cu un zel înflăcărat în bătălia împotriva păgânismului“. Unul dintre aceşti misionari a fost Columba, care a jucat, după cât se pare, un rol important în convertirea Scoţiei. În jurul anului 563 e.n., el şi 12 colaboratori au înfiinţat o mănăstire în Iona, o insulă situată în largul coastei vestice a Scoţiei, care a devenit un centru de activitate misionară. Columba a murit cu puţin timp înainte de anul 600 e.n., dar în următorii 200 de ani au continuat să fie trimişi misionari din Iona spre toate zonele Insulelor Britanice şi spre Europa.

După ce aşa-zisul creştinism s-a răspândit în Anglia, unii prozeliţi englezi au copiat spiritul de misionar al irlandezilor şi au devenit ei înşişi misionari. De exemplu, în 692 e.n., Willibrord din Northumbria — vechi regat anglo-saxon din nordul Angliei — împreună cu 11 colaboratori au devenit primii misionari englezi pentru Ţările de Jos — Olanda, Belgia şi Luxemburg.

La începutul secolului al VIII-lea, Boniface, un călugăr benedictin englez, şi-a îndreptat atenţia spre Germania. Kane afirmă că „strălucita carieră misionară [a lui Boniface], care s-a extins pe o perioadă de peste patruzeci de ani, i-a atras titlul de Apostolul Germaniei“ şi l-a marcat drept „cel mai mare misionar al evului mediu timpuriu“. Când Boniface avea peste 70 de ani, el şi aproximativ 50 de colaboratori au fost ucişi de frisiani necredincioşi.

The Encyclopedia of Religion descrie o metodă pe care Boniface a folosit-o cu succes pentru a converti la catolicism: „La Geismar [lângă Göttingen, Germania] el a îndrăznit să doboare stejarul sacru al lui Thor. . . . [Când] dumnezeul german local nu s-a răzbunat pe el, a fost clar că Dumnezeul pe care îl predica el era adevăratul Dumnezeu, singurul care merita să i se aducă închinare şi să fie adorat“.

Câţiva misionari au folosit alte metode, considerând, după cât se pare, că scopul scuză mijloacele. După părerea lui Kane, convertirea saxonilor germani „a fost efectuată prin cuceriri militare şi nu prin convingere morală sau religioasă“. El adaugă: „Alianţa nesfântă dintre Biserică şi Stat . . . a îndemnat Biserica să folosească mijloace carnale pentru a atinge obiective spirituale. Această strategie nu a fost niciunde mai distrugătoare decât în cadrul misiunilor creştine, mai ales printre saxoni. . . . S-au comis atrocităţi“. Şi ni se spune că atunci când misionarii s-au îndreptat spre Scandinavia, „tranziţia a fost paşnică în cea mai mare parte; numai în Norvegia s-a făcut uz de forţă“.

Uz de forţă? Comitere de atrocităţi? Folosirea unor mijloace carnale pentru a atinge obiective spirituale? Oare aşa ceva ar trebui să aşteptăm de la misionarii care slujesc în calitate de purtători de lumină?

Misionari într-o casă divizată

Cele două ramuri ale pretinsului creştinism, practicate la Roma şi la Constantinopol, au întreprins campanii misionare separate. Eforturile lor de a „creştina“ Bulgaria au dus la o confuzie caracteristică unei case dezbinate pe plan religios. Conducătorul Bulgariei, Boris I, s-a convertit la greco-ortodoxism. Observând însă că Constantinopolul îngrădea cu severitate independenţa bisericii bulgare, el şi-a îndreptat atenţia spre apus, permiţându-le misionarilor germani, reprezentând Roma, să-şi prezinte propria versiune a creştinismului. Până în 870 e.n. a devenit evident faptul că biserica apuseană era şi mai restrictivă decât cea răsăriteană şi, ca urmare, germanii au fost expulzaţi, iar Bulgaria s-a întors în braţele ortodoxismului răsăritean, unde, vorbind din punct de vedere religios, a rămas până astăzi.

Aproximativ în acelaşi timp, misionarii din apus introduceau „creştinismul“ în Ungaria. Între timp, ambele ramuri ale „creştinismului“ găseau sprijin în Polonia. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, „biserica poloneză se afla, în general, sub controlul apusului, deşi era marcată în acelaşi timp de o influenţă răsăriteană semnificativă“. Lituania, Letonia şi Estonia au fost şi ele „cuprinse în rivalitatea dintre forţele apusului şi cele ale răsăritului, cu toate consecinţele ei ecleziastice“. Şi Finlanda, după ce a adoptat „creştinismul“, la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea, s-a găsit în aceeaşi luptă decisivă dintre Răsărit şi Apus.

În decursul secolului al IX-lea, doi fraţi dintr-o familie greacă proeminentă din Tesalonic au adus „creştinismul“ bizantin în părţile slave ale Europei şi ale Asiei. Chiril, numit şi Constantin, şi Metodiu au devenit cunoscuţi ca „apostolii slavilor“.

Una dintre realizările lui Chiril a fost conceperea unei limbi scrise pentru slavi. Alfabetul acesteia, bazat pe litere ebraice şi greceşti, este cunoscut ca alfabetul chirilic şi mai este folosit în limbi ca rusa, ucraineana, bulgara şi sârba. Aceşti doi fraţi au tradus porţiuni ale Bibliei în noua limbă scrisă şi totodată au introdus liturghia în slavonă. Acest lucru era contrar mentalităţii bisericii apusene, care dorea să păstreze liturghia în latină, greacă şi ebraică. Autorul Kane spune: „Folosirea limbii autohtone în închinare — o practică încurajată de Constantinopol, dar condamnată de Roma — era un nou punct de plecare şi a stabilit un precedent care s-a dezvoltat în mod complet în cadrul proiectelor misionare moderne din secolele al XIX-lea şi al XX-lea“.

Până la sfârşitul secolului al X-lea, creştinismul nominal fusese introdus şi în zona corespunzătoare fostei Uniuni Sovietice. Tradiţia spune că prinţul Vladimir al Kievului, Ucraina, a fost botezat în 988 e.n. Se spune că el a preferat forma bizantină a religiei „creştine“ în locul iudaismului şi al islamismului numai datorită ritualurilor sale impresionante şi nu datorită vreunui mesaj de speranţă şi adevăr.

De fapt, lucrarea Keeping the Faiths​—Religion and Ideology in the Soviet Union (Păstrarea convingerilor — religia şi ideologia în Uniunea Sovietică) afirmă că „momentul convertirii lui Vladimir sugerează faptul că el a adoptat noua religie în folosul intereselor sale politice, iniţiind astfel o tradiţie care a continuat efectiv neschimbată de-a lungul istoriei Bisericii Ortodoxe Ruse“. Cartea adaugă apoi ceva ce dă de gândit: „Biserica a fost, în general, dispusă să slujească intereselor guvernului, chiar şi atunci când guvernul viola interesele Bisericii“.

Vladimir a decretat ca supuşii lui să fie botezaţi în calitate de creştini; ei nu aveau de ales în această privinţă. Odată ce „a adoptat ortodoxismul ca religie de stat — afirmă Paul Steeves —, el a iniţiat un program de dezrădăcinare a practicilor religioase tradiţionale ale triburilor slave indigene“. De exemplu, pe locurile unde înainte oamenii aduceau jertfe idolilor păgâni, el a construit biserici. Steeves adaugă: „Cu toate acestea, reminiscenţe ale păgânismului au supravieţuit timp de câteva secole şi în final acestea au fost nu eliminate, ci mai degrabă asimilate în viaţa religioasă rusă“.

În pofida acestui fundament instabil, Biserica Ortodoxă Rusă a sprijinit cu zel lucrarea misionară. Thomas Hopko, de la Seminarul Teologic Ortodox Sfântul Vladimir, afirmă: „Scripturile şi slujbele Bisericii au fost traduse în multe limbi siberiene şi dialecte alaskane pe măsură ce regiunile orientale ale imperiului au fost colonizate şi evanghelizate“.

Activitate misionară intensificată

Reforma din secolul al XVI-lea a dat un avânt spiritual puternic întregii Europe. Fundamentul lucrării misionare „creştine“ intensificate a fost pus în timp ce conducătorii protestanţi au revitalizat, fiecare în felul său, interesul public faţă de religie. Traducerea Bibliei în germană a lui Luther a fost semnificativă, după cum a fost şi traducerea Bibliei în engleză efectuată de William Tyndale şi Miles Coverdale.

Apoi, în secolul al XVII-lea a apărut în Germania o mişcare cunoscută sub numele de Pietism. Ea punea accentul pe studierea Bibliei şi pe experienţa religioasă personală. The Encyclopedia of Religion explică: „Viziunea sa despre o lume care are nevoie de evanghelia lui Cristos a dus la iniţierea şi extinderea rapidă a unor proiecte misionare în ţară şi în străinătate“.

În prezent se poate observa că misionarii creştinătăţii au eşuat în mod regretabil să le insufle celor convertiţi de ei în Europa o credinţă şi o speranţă creştină suficient de puternice pentru a împiedica naşterea comunismului ateist şi a altor ideologii totalitare în secolul nostru. După căderea comunismului în unele ţări, misionarii şi-au revitalizat activitatea, însă romano-catolicii, catolicii-ortodocşi şi protestanţii nu sunt uniţi în credinţa creştină pe care pretind că o împărtăşesc.

Croaţii romano-catolici şi sârbii ortodocşi fac parte dintre roadele activităţii misionare ale creştinătăţii. Ce altceva ilustrează mai bine divizarea unei case dacă nu stigmatul pe care îl poartă creştinătatea? Ce fel de „fraţi“ creştini îşi ridică armele mai întâi unul împotriva altuia, ca apoi să-şi unească forţele împotriva vecinilor lor necreştini? Numai creştinii falşi s-ar putea face vinovaţi de o asemenea conduită necreştină. — Matei 5:43–45; 1 Ioan 3:10–12.

Oare toţi misionarii creştinătăţii s-au dovedit a fi sub nivelul aşteptărilor? Să ne continuăm investigarea şi să observăm ce au realizat ei în Asia. Citiţi în următorul nostru număr articolul intitulat „Misionarii creştinătăţii se întorc acolo unde a început totul“.

[Ilustraţia de la pagina 21]

Se spune că Boniface a demonstrat că zeii păgâni sunt fără putere.

[Provenienţa ilustraţiei]

Imagine din cartea Die Geschichte der deutschen Kirche und kirchlichen Kunst im Wandel der Jahrhunderte