Misionarii — Purtători de lumină sau de întuneric? Partea a III-a
Misionarii creştinătăţii se întorc acolo unde a început totul
ASIA este leagănul omenirii. Aici Creatorul a pus bazele închinării pure. Chiar dacă, nu după mult timp, oamenii au înlocuit-o în mod neînţelept cu religia falsă, adevărata închinare a fost reluată în cele din urmă în Asia, în Israelul antic şi apoi în creştinism. Deci, atunci când misionarii europeni ai creştinătăţii şi-au dus mesajul în Asia, ei s-au îndreptat spre continentul unde şi-au avut începutul viaţa umană şi adevărata religie. Aveau ei să se dovedească purtători de lumină sau purtători ai unui întuneric şi mai dens? — Geneza 2:10–17.
Ce contează un zeu în plus sau în minus?
Nu este posibil să stabilim cu certitudine când şi cum a ajuns prima dată credinţa creştină în India. Eusebiu, erudit din secolul al IV-lea în istoria religiilor, spune că apostolul creştin Toma a dus-o acolo în primul secol. Alţii spun că „creştinismul“ a pătruns acolo între secolele al II-lea şi al IV-lea. Când exploratorii portughezi au sosit acolo la sfârşitul secolului al XV-lea, ei i-au găsit pe „creştini formând o clasă acceptată şi respectată în societatea indiană“. — The Encyclopedia of Religion.
Preotul spaniol Francisc Xavier a ajuns pe subcontinentul indian în 1542. El era un asociat al lui Ignaţiu de Loyola, întemeietorul ordinului religios „Societatea lui Isus“, cunoscut în general ca ordinul călugărilor iezuiţi. The New Encyclopedia Britannica vorbeşte despre Xavier ca fiind „cel mai mare misionar romano-catolic din perioada modernă“, considerându-l „o figură marcantă în stabilirea creştinismului în India, în arhipelagul Malaysian şi în Japonia“.
Deşi viaţa lui Xavier a fost relativ scurtă — a murit în 1552, la vârsta de 46 de ani —, cei zece ani petrecuţi în serviciul misionar au fost plini de activitate. Se spune că el i-a încurajat pe misionari să-şi însuşească obiceiurile şi limba poporului în care slujeau.
Primii misionari protestanţi au ajuns în India în 1706, cam cu 85 de ani înainte ca William Carey să publice cartea An Enquiry Into the Obligations of Christians to Use Means for the Conversion of the Heathens (Un studiu pe marginea obligaţiilor creştinilor de a folosi mijloacele disponibile în vederea convertirii păgânilor). Publicarea acestei cărţi a fost numită „o piatră de hotar în istoria creştină“. După scrierea ei, Carey a slujit 40 de ani în India ca misionar.
În decursul timpului, misionarii creştinătăţii au pătruns în toate zonele ţării. Clasele inferioare mai puţin privilegiate, îndeosebi paria, care nu găseau în hinduism speranţa unui viitor mai bun, au început să se îndrepte spre religiile creştinătăţii. The Encyclopedia of Religion notează însă că această convertire „a fost dezaprobată de foarte mulţi misionari şi de majoritatea conducătorilor creştini indieni instruiţi“.
Dezvăluind lipsa de eficienţă a creştinătăţii, istoricul Will Durant scrie: „În prezent, ca şi în trecut, India crede la fel de mult în zeii care privesc de atâta timp cu indiferenţă la sărăcia şi dezolarea ei. . . . Atunci când ereziile sau zeii străini deveneau periculos de populari, ei [brahmanii] îi tolerau, iar apoi îi absorbeau în cavernele încăpătoare ale credinţei hinduse; un zeu în plus sau în minus nu avea prea mare importanţă în India“. În cartea sa The Jezuits, publicată în 1984, Manfred Barthel spune: „În final, indienii au rămas loiali vacilor lor sacre; hinduismul le-a supravieţuit iezuiţilor şi mogulilor şi astăzi se pare că îşi exportă surplusul de divinităţi în lumea creştină apuseană“.
Nu au putut exercita o influenţă durabilă
Creştinătatea timpurie, deja divizată în Biserica Apuseană şi cea Răsăriteană, a suferit o nouă schismă în decursul secolului al V-lea. Nestor, patriarhul Constantinopolului, s-a confruntat cu o dilemă care a dus la formarea unei grupări separate de Biserica Răsăriteană, şi anume Biserica Nestoriană.
Nestorienii au pus accentul pe lucrarea misionară. Unul dintre misionarii lor, Alopen, se pare că a introdus învăţăturile nestoriene în China în 635 e.n. Pe de altă parte, Biserica Apuseană nu a ajuns în China până în 1294, când călugărul franciscan Giovanni da Montecorvino a început o misiune acolo.
Practic însă, activitatea misionară în China nu a început până la sosirea în anii 1580 a lui Matteo Ricci, un iezuit italian. În timp ce protestantismul lupta pentru consolidarea poziţiei sale în Europa post-reformată, catolicismul era într-o căutare febrilă după convertiţi în afara Europei. Campaniile de explorare întreprinse de Portugalia şi Spania, ambele fiind ţări devotate catolicismului, au sprijinit din plin eforturile Bisericii în această privinţă.
Se pare că misionarii din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea au avut un anumit succes deoarece, aşa cum consemnează The Cambridge History of China, „un număr considerabil dintre [ei] (îndeosebi iezuiţi) au cultivat o atitudine de mare toleranţă“. Profesorul de istorie chineză Hans H. A. Bielenstein explică: „[Iezuiţii] au scos în evidenţă asemănările dintre creştinism şi confucianism, punându-l pe Dumnezeul creştin pe aceeaşi treaptă cu Cerul chinez şi neridicând nici o obiecţie la adresa cultului strămoşilor. Aceasta explică de ce iezuiţii au făcut convertiri la unele nivele sociale, dar explică şi de ce nu au exercitat o influenţă durabilă“.
În 1724, împăratul chinez a proscris religiile creştinătăţii şi i-a expulzat pe majoritatea misionarilor străini din ţară. Cu prima ocazie, misionarii catolici s-au întors. Misionarii protestanţi li s-au alăturat, Robert Morrison, de la Societatea Misionară din Londra, fiind printre primii care au sosit, în 1807. El a înfiinţat un colegiu destinat nu numai să facă popularitate convingerilor sale, dar şi să facă o introducere a Chinei în cultura occidentală şi să le prezinte studenţilor din Occident cultura orientală. Până în 1819, cu ajutorul lui William Milne, Morrison terminase o traducere a întregii Biblii.
Unii misionari s-au dedicat răspândirii unui gen diferit de lumină. Dr. Peter Parker a devenit primul misionar medic în China, contribuind la organizarea Societăţii Misionare Medicale înfiinţate la Canton în 1838. Alţi misionari s-au dedicat proiectelor educative, acţiunilor filantropice sau rezolvării problemelor sociale. Potrivit cu The Cambridge History of China, unele lucrări de traducere efectuate de misionari „mai degrabă le facilitau europenilor înţelegerea Chinei decât să edifice receptivitatea chinezilor la creştinism“.
Misionarii creştinătăţii nu au reuşit să le dea chinezilor nici un exemplu de unitate şi de fraternitate creştină. Mai ales protestanţii erau dezbinaţi. În decurs de patru decenii, numărul misionarilor lor a crescut de la 189 la 3 445. Până în 1905, fiecare dintre cele peste 60 de societăţi misionare ajunsese să facă publicitate propriei sale versiuni a învăţăturii creştine. Şi misionarii catolici au prezentat o imagine nefavorabilă a ceea ce trebuia să fie creştinismul. The Cambridge History of China vorbeşte despre „răspândita practică de amestecare în chestiunile politice şi judiciare locale pentru a câştiga potenţiali prozeliţi“.
Căutând prozeliţi şi în alte părţi
În mai puţin de un secol după ce exploratorul portughez Ferdinand Magellan a pus pentru prima dată piciorul pe Insulele Filipine în 1521, misionarii catolici de acolo botezaseră aproximativ două milioane de persoane. În prezent, 84 la sută din populaţie este romano-catolică. În mod sigur, sistemul educaţional instituit de Biserică explică în parte acest succes. Însă un alt factor care nu trebuie trecut cu vederea, spune un autor, este că misionarii „le-au permis prozeliţilor să-şi păstreze multe dintre convingerile şi practicile religioase“.
În alte locuri, biserica a avut mai puţin succes. De exemplu, numărul catolicilor din Japonia este doar de 0,3%, iar în Republica Coreea, acesta se ridică la 6%.
Japonia a avut primul său contact cu europenii în 1542. În 1549, misionarul iezuit Francisc Xavier împreună cu câţiva colaboratori au fost întâmpinaţi cu amabilitate. Nu după mult timp, acest entuziasm iniţial s-a răcit, întrucât conducătorii japonezi „au început să suspecteze activitatea misionară europeană ca fiind un preludiu al unei cuceriri politice din partea împăratului spaniol (după cum ştiau că se întâmplase în Filipine)“, scrie profesorul de istorie J. Mason Gentzler.
În 1614, „misionarii au fost proscrişi ca duşmani ai statului şi împăratul a decretat ca să nu mai fie tolerat creştinismul pe domeniile sale. . . . Prozeliţii care refuzau să-şi abandoneze noua religie erau crucificaţi cu zecile de mii . . ., în timp ce misionarilor li s-au rezervat torturi şi mai sofisticate . . . fiind arşi sau prăjiţi de vii, sfâşiaţi în bucăţi, aruncaţi în gropi pline cu şerpi veninoşi“, ca să menţionăm doar câteva atrocităţi. — The Jesuits.
Catolicismul a pătruns în Coreea în 1784, iar protestantismul la un secol după aceea. Acesta din urmă „s-a dezvoltat mult mai repede, deoarece misionarii americani au adus nu numai Evanghelia, ci şi educaţia, medicina şi tehnologia“, explică revista Time. Această metodă de a face convertiri pe alte căi şi nu prin simpla instruire religioasă mai este, evident, la putere. Profesorul de filozofie Son Bong Ho, de la Universitatea Naţională din Seul, este citat ca spunând: „Bisericile care au pus accentul pe binecuvântarea materială s-au extins mai repede decât confesiunile tradiţionale“.
Ce va dezvălui viitorul
Cum ar trebui să-i considerăm pe misionarii creştinătăţii din trecut? Ceea ce au oferit ei nu a fost forma de închinare pură instituită de Isus. Însă mulţi dintre ei au fost fără îndoială sinceri. În orice caz, ei au tradus Biblia în multe limbi autohtone şi au predat cel puţin câteva dintre conceptele ei.
Ce se poate spune despre misionarii creştinătăţii în Africa, numită şi Continentul Întunecat? Despre acest subiect veţi putea citi în articolul intitulat „Lumină spirituală pentru un «Continent Întunecat», din numărul nostru viitor.
[Chenarul de la pagina 29]
„Iehova“ în Biblia chineză
John W. Davis, misionar şi traducător din secolul al XIX-lea, a ajuns la această concluzie: „Dacă Sfântul Duh spune Iehova în ebraică în orice verset dat, de ce traducătorul să nu spună Iehova în engleză sau în chineză? Ce drept are el să spună: În acest loc voi folosi Iehova şi în altul un substitut al său? . . . Dacă într-un verset anume este greşit să foloseşti numele Iehova în traducere, atunci de ce scriitorul inspirat l-a folosit în original?“