Iehova m-a instruit încă din tinerețe

Dar să încep cu începutul. M-am născut în timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial în Calgary, Canada. Pe la sfârșitul anilor ’40, un pionier tânăr pe nume Donald Fraser a bătut la ușa noastră, iar mama a acceptat un studiu biblic. Ea iubea adevărurile pe care le învăța, însă, din cauza problemelor serioase de sănătate, nu se putea implica prea mult în activitățile congregației. Cu toate acestea, a făcut progrese și s-a botezat în 1950. Din nefericire, a încetat din viață la mai puțin de doi ani după botez. Tata nu era Martor la vremea aceea, însă a fost de acord ca un frate să țină cuvântarea de înmormântare a mamei.

La câteva zile după înmormântare, o soră în vârstă cu speranță cerească, pe nume Alice, m-a invitat să particip la o întrunire a congregației. Mă cunoștea deoarece obișnuiam să o însoțesc pe mama la întrunirile de la sfârșitul săptămânii atunci când se simțea suficient de bine încât să asiste. L-am întrebat pe tatăl meu dacă pot merge la întrunire. El a fost de acord și a hotărât să participe și el „doar o dată” pentru a-i mulțumi fratelui care ținuse cuvântarea de înmormântare. În acea seară se țineau Școala de Serviciu Teocratic și întrunirea de serviciu. Tata nu ar fi putut alege o zi mai potrivită pentru prima lui întrunire. El urmase un curs de oratorie și a fost fascinat de ceea ce a auzit în seara aceea. De atunci încolo a decis să participe în fiecare săptămână la acea întrunire. Încetul cu încetul, a început să asiste și la alte întruniri.

Pe atunci, servul Școlii de Serviciu Teocratic începea întrunirea citind numele fraților care erau înscriși, iar fiecare spunea cu voce tare: „Prezent!”. Într-o seară, l-am rugat să-mi citească și mie numele la următoarea întrunire. Fratele m-a felicitat cu căldură pentru decizia mea, dar nu m-a întrebat dacă înțelegeam ce presupunea ea.

Eu voiam pur și simplu să-mi aud numele citit de la pupitru. Nu știam că, de fapt, mă înscriam să țin teme la școală. Săptămâna următoare am fost strigat și am răspuns cu mândrie: „Prezent!”. După întrunire, frații și surorile m-au lăudat cu căldură. Câteva săptămâni mai târziu însă, am primit prima temă, despre care am vorbit la început.

Eram în încurcătură! Pe atunci, cursanții trebuiau să țină cuvântări de șase până la opt minute. Nu exista o temă care să presupună doar citirea din Biblie. Tata m-a ajutat să pregătesc cuvântarea și m-a pus s-o repet de 20 de ori înainte s-o prezint. La sfârșitul întrunirii, am primit sfaturi valoroase. De-a lungul anilor, Iehova m-a instruit prin tata, prin surori și frați capabili și prin organizația sa.

PRIMESC MAI MULTĂ INSTRUIRE

Alice, despre care am vorbit puțin mai devreme, m-a instruit atunci când am început să predic. În acel timp, eram încurajați să-i citim trei versete locatarului și să-i oferim o carte. Când îmi venea rândul să vorbesc la ușă, Alice se prezenta, începea conversația și apoi mă invita să citesc primul verset. După aceea, continuam eu prezentarea, citeam al doilea și al treilea verset și ofeream publicația. Mai târziu, am învățat să încep eu o conversație. După ce s-a botezat, la finalul anului 1954, tatăl meu a preluat sarcina de a mă instrui în lucrare. Fiind un părinte singur, el a făcut tot ce a putut ca să mă crească în adevăr. În privința activităților teocratice, era o persoană foarte disciplinată. Știam tot timpul ce aveam de făcut în serile cu întruniri și în diminețile de weekend.

La școală nu eram printre cei mai buni elevi. Totuși, multe dintre lucrurile pe care le-am învățat în cei 12 ani de școală mi-au fost de folos de-a lungul vieții. De exemplu, mi-am însușit noțiuni de gramatică a limbii engleze și de matematică. La orele de engleză și la cele de scriere creativă am dobândit aptitudini care îmi sunt de folos în repartiția mea actuală din cadrul Departamentului de redactare.

Mulți mă întreabă de unde vine pasiunea mea pentru muzică. Ambii părinți iubeau muzica. La vârsta de șapte ani, am luat lecții de pian pentru o vreme, dar profesoara mea nu era foarte impresionată de aptitudinile pe care le aveam. Ea i-a spus tatălui meu că ar fi bine să renunț la pian. Acum pot înțelege de ce i-a spus asta: nu-mi dădeam foarte mult interesul la ore.

După câteva luni însă, tata mi-a găsit altă profesoară. De data aceasta, am luat lecții de pian și de canto și am făcut progrese rapide. În copilărie, aveam o voce înaltă și plăcută și am câștigat câteva concursuri. Obiectivul meu era să devin profesor de muzică și să predau, astfel încât să mă întrețin în serviciul cu timp integral. Dar, pe măsură ce mă apropiam de obținerea diplomei, mi-am dat seama că trebuia să dedic mult timp pregătirii pentru examene la materii precum armonia, istoria muzicală și compoziția. De aceea, am decis să renunț la studii și am început pionieratul regular. Era anul 1963.

PIONIERATUL ADUCE BUCURII

După un an de pionierat, am fost repartizat ca pionier special în Kapuskasing, Ontario. Partenerul meu de pionierat, Daniel Skinner, era cu peste 20 de ani mai în vârstă decât mine. El m-a învățat multe despre cum funcționează o congregație. Am fost numit să slujesc în comitetul de serviciu al congregației la vârsta de 20 de ani, așa că aveam multe de învățat. Sunt foarte bucuros că organizația pune din nou accentul pe instruirea fraților tineri. Dacă ei se implică din toată inima, îi pot fi utili lui Iehova chiar și de la o vârstă foarte tânără!

Repartiția în Kapuskasing a avut și unele provocări. Iarna, temperaturile puteau ajunge până la -44°C. Iar uneori se putea „încălzi” până la -33°C. Dan și cu mine făceam aproape toate drumurile pe jos. Totuși, una dintre multele bucurii pe care le-am avut în această repartiție a fost să întâlnesc o soră pe nume Linda Cole, care mai târziu a devenit Linda Splane.

Linda era o vestitoare zeloasă, care avea multe vizite ulterioare frumoase. Ea era generoasă, caldă și sociabilă. Mama ei, Goldie, era o soră fidelă. Tatăl ei, Allen, a fost inițial împotrivitor. Cu toate acestea, Goldie îi lua cu regularitate pe Linda și pe frații ei, John și Gordon, la sala Regatului și îi instruia în lucrarea de predicare. Goldie, Linda, John și Gordon au făcut cu toții pionierat la un moment dat. Ani mai târziu, Allen a acceptat adevărul și s-a implicat din plin în activitățile congregației.

În 1965, am fost invitat la Betelul din Canada, la Școala pentru Serviciul Regatului. Acolo urma să primesc mai multă instruire timp de o lună. Cu această ocazie, am primit o cerere pentru Galaad și am fost îndemnat să o completez. Recunosc că nu mă gândisem la serviciul misionar – nu consideram că aveam calitățile necesare. Totuși, am completat cererea. Am fost invitat la cea de-a 42-a clasă a Școlii Galaad. Instructorii ne dădeau cu regularitate rapoarte despre progresul pe care îl făceam în cadrul școlii. În primul raport am fost încurajat să învăț tot ce se putea despre organizație în timp ce eram la Galaad. Pentru un tânăr de 21 de ani, a fost cu siguranță un sfat excelent.

La unul dintre cursurile școlii am fost instruiți cum să comunicăm cu reprezentanții mass-media din radio, televiziune și presă. Mi s-a părut fascinant. Nici nu bănuiam cât de mult avea să mă ajute acel curs, așa cum voi explica mai târziu.

SUNT REPARTIZAT ÎN SENEGAL

La câteva zile după absolvire, eu și Michael Höhle, partenerul meu în lucrarea de misionar, am plecat către repartiția noastră: Senegal, Africa. Pe atunci, în țară erau aproximativ 100 de vestitori.

La câteva luni după ce am ajuns în repartiție, am fost invitat să lucrez o zi pe săptămână la biroul filialei. „Biroul filialei” nu era decât o cameră într-o casă de misionari. Deși activitatea desfășurată acolo era modestă, Emmanuel Paterakis, servul filialei, nu mă lăsa niciodată să uit că filiala reprezenta organizația lui Iehova în acea țară. Într-o zi, fratele Paterakis a decis că ar trebui să le scriem o scrisoare de încurajare misionarilor. Pe atunci, nu exista o metodă simplă sau ieftină de a multiplica scrisorile. Prin urmare, scriam fiecare scrisoare în parte la mașina de scris. Era mult de muncă, în special pentru că nu era permisă nicio corectură – niciodată!

Seara târziu, când mă pregăteam să mă întorc la casa de misionari în care locuiam, fratele Paterakis mi-a dat un plic. El a spus: „David, ai primit o scrisoare din partea Societății”. Mai târziu, când am deschis plicul, am găsit una dintre scrisorile pe care chiar eu le bătusem la mașină. Acea întâmplare m-a învățat să respect organizația indiferent de mărimea filialei locale.

M-am împrietenit cu mai mulți vestitori din congregație și sâmbătă seara petreceam, de obicei, timp cu ei. Mă gândesc cu drag la acea perioadă fericită. Încă mai păstrez legătura cu prietenii pe care mi i-am făcut acolo. În plus, a fost util că în Senegal am vorbit franceza, deoarece apoi am putut să folosesc această limbă când am vizitat filiale din întreaga lume.

În 1968, eu și Linda ne-am logodit. Apoi, timp de câteva luni, am încercat să găsesc un loc de muncă cu jumătate de normă, astfel încât să putem face pionierat împreună în Senegal. Însă în acea zonă, angajatorii le ofereau locuri de muncă doar localnicilor, nu străinilor. În cele din urmă, m-am întors în Canada și m-am căsătorit cu Linda. Apoi am primit o repartiție ca pionieri speciali în Edmundston, New Brunswick, un oraș mic situat aproape de granița cu provincia Quebec.

SLUJIM CA PIONIERI ÎN NEW BRUNSWICK ȘI ÎN QUEBEC

În Edmundston nu exista niciun vestitor local și aveam puține studii biblice. Religia catolică controla fiecare aspect al vieții oamenilor. La majoritatea caselor găseai un semn pe care scria: „Nu primim Martori ai lui Iehova”. Pe atunci, nu se punea accent pe respectarea unei astfel de interdicții, ca în prezent. Prin urmare, mergeam la fiecare casă, indiferent că avea sau nu acel semn. Săptămânal, o organizație catolică publica în ziarul local următorul anunț: „Să înceapă vânătoarea de vrăjitoare! Să-i prindem pe Martorii lui Iehova!”. Având în vedere că în oraș nu erau decât patru „vrăjitoare”, Victor și Velda Norberg și Linda cu mine, nu exista riscul să fim confundați.

Nu voi uita niciodată prima vizită a supraveghetorului de circumscripție. La sfârșitul săptămânii, ne-a spus: „Cred că singura așteptare pe care o puteți avea cât timp sunteți aici este să înlăturați unele prejudecăți”. De atunci, acesta a devenit obiectivul nostru. Și am reușit. Încetul cu încetul, oamenii au început să vadă diferența dintre Martorii lui Iehova – niște oameni umili – și clerul catolic – o clasă privilegiată. Acum, în Edmundston există o mică congregație.

După ce am petrecut aproape un an în acel teritoriu izolat, am fost invitați să ajutăm o congregație mare din orașul Quebec. Ne-am bucurat să-i cunoaștem pe acei frați ospitalieri. Șase luni mai târziu, am primit o nouă repartiție: lucrarea itinerantă.

În următorii 14 ani am slujit în diferite circumscripții din provincia Quebec. Au fost vremuri de neuitat. Lucrarea în Quebec începuse să capete un avânt extraordinar și era ceva obișnuit să vezi în aceeași congregație mai multe familii care studiau.

ÎI APRECIEM PE CEI CARE AU MUNCIT DIN GREU

Frații și surorile din provinciile Canadei în care se vorbește franceza au calități frumoase, care te fac să îi îndrăgești. Ei sunt direcți, plini de bucurie și entuziaști. Totuși, nu le este mereu ușor să vină la adevăr. Mulți întâmpină o opoziție înverșunată din partea familiei. Unii frați și surori foarte tineri au primit un ultimatum din partea părinților lor: „Fie încetezi să studiezi cu Martorii, fie pleci de acasă!”. Aproape niciunul nu a cedat în fața acestor presiuni. Cât de mândru trebuie să fie Iehova de ei!

În acest punct, ar fi nedrept din partea mea să nu menționez un grup deosebit de frați și surori: pionierii regulari și speciali care au slujit în Quebec în acea perioadă. Majoritatea dintre ei au venit din alte părți ale Canadei. Pe lângă eforturile de a învăța bine limba franceză, ei au trebuit să se familiarizeze cu modul de gândire și cultura locale, puternic influențate de religia catolică.

Pionierii speciali erau deseori repartizați în teritorii izolate, unde nu existau vestitori. Din cauza prejudecăților localnicilor, le era greu să găsească locuințe și chiar mai greu să găsească un loc de muncă cu jumătate de normă. Chiar și cuplurile proaspăt căsătorite trebuiau să locuiască cu alți patru, șase sau opt Martori pentru a împărți cheltuielile. Pur si simplu nu își permiteau să locuiască singuri. Acești pionieri devotați erau neobosiți. Când începeau să studieze Biblia cu cineva, îi acordau întreaga lor atenție. În prezent, în Quebec nu mai este nevoie de ajutor din exterior. De aceea, mulți dintre acești pionieri s-au mutat în alte zone, unde este nevoie de vestitori.

Când slujeam în circumscripție, sâmbătă dimineața încercam să ieșim în predicare cu adolescenții. Astfel, puteam să aflăm chiar de la ei cu ce provocări se confruntau. Unii dintre acei adolescenți slujesc acum în străinătate ca misionari sau în alte poziții de răspundere.

Pe atunci, unele congregații nu ne puteau acoperi cheltuielile de călătorie, așa că, uneori, până la finalul lunii rămâneam fără bani. În acele ocazii, trebuia să ne bazăm întru totul pe Iehova, deoarece el era singurul care ne cunoștea situația. Dar Tatăl nostru nu ne-a dezamăgit niciodată. Într-un fel sau altul, reușeam întotdeauna să ajungem la următoarea congregație pe care trebuia să o vizităm.

LECȚII PE CARE LE-AM ÎNVĂȚAT DE LA FRAȚI FIDELI

Mai devreme, am amintit că la Galaad am urmat un curs în care am învățat mai multe despre relațiile publice. În Quebec aveam numeroase ocazii de a depune mărturie prin intermediul radioului, al televiziunii și al presei scrise. Deseori eram repartizat să colaborez cu Léonce Crépeault, un supraveghetor de circumscripție care știa cum să trateze cu cei din mass-media. De regulă, când aborda pe cineva aflat într-o poziție de conducere în industria media, în loc să afișeze un aer de superioritate, el spunea: „Domnule, eu și colaboratorul meu suntem doar slujitori religioși. Nu știm foarte multe despre ce înseamnă promovarea la radio sau la televizor. Însă am primit sarcina de a-i anunța pe oameni că Martorii lui Iehova vor ține un congres de proporții. Orice ajutor pe care ni-l puteți oferi va fi foarte apreciat”. Această abordare umilă ne-a deschis multe uși, care altfel ar fi putut rămâne închise.

Mai târziu, filiala m-a repartizat să colaborez cu fratele Glen How, unul dintre avocații organizației. Aveam să lucrăm la cazuri delicate care puteau atrage atenția mass-mediei. Instruirea pe care am primit-o la Galaad, precum și experiența pe care am dobândit-o cât timp am lucrat cu Léonce m-au ajutat foarte mult. A fost un adevărat privilegiu să slujesc alături de fratele How. El era neînfricat când trebuia să apere organizația în instanță. Dar, mai presus de toate, era un om cu o spiritualitate puternică și cu o iubire profundă față de Iehova.

În 1985, am fost repartizați într-o circumscripție din vestul Canadei, aproape de zona în care locuia tatăl meu. Astfel, am putut să-i acordăm ajutorul de care avea nevoie. Trei luni mai târziu, el a încetat din viață. Am continuat să slujim în circumscripții din vestul Canadei până în 1989, când am primit o invitație care ne-a surprins: aceea de a ne alătura familiei Betel din Statele Unite. După aproape 19 ani, urma să întrerupem lucrarea itinerantă. În tot acest timp, am fost găzduiți în sute de case și am luat masa cu mii de surori și frați ospitalieri. Le suntem profund recunoscători tuturor celor care ne-au primit cu căldură în casa lor și ne-au oferit atâtea mese gustoase!

NE MUTĂM ÎN STATELE UNITE

Când am ajuns în Brooklyn, am fost repartizat la Departamentul pentru serviciu. Voi fi întotdeauna recunoscător pentru instruirea pe care am primit-o acolo. Una dintre lecțiile pe care le-am învățat a fost că e important să aflu toate datele unei probleme și să nu fac nicio presupunere. Apoi, în 1998, am fost repartizat la Departamentul de redactare, unde încă învăț lucruri noi despre acest domeniu. Timp de mai mulți ani am avut privilegiul de a colabora îndeaproape cu fratele John Barr, care a fost coordonatorul Comitetului de redactare. Voi prețui mereu instruirea pe care am primit-o și timpul petrecut cu el. Fratele Barr avea o personalitate creștină foarte frumoasă.

Este o adevărată binecuvântare să lucrez umăr la umăr cu surorile și frații umili din Departamentul de redactare. Ei se roagă pentru succesul proiectelor la care lucrează și sunt pe deplin conștienți că orice realizare se datorează acțiunii spiritului lui Iehova, nu abilităților lor înnăscute.

Eu și Linda am avut privilegiul de a vizita 110 țări, unde am cunoscut nenumărați frați fideli. Am văzut cu ochii noștri iubirea misionarilor, a membrilor comitetelor de filială și a altor slujitori cu timp integral. Ce binecuvântare a fost să remarcăm zelul vestitorilor locali și perseverența lor! Ei pun Regatul pe primul loc în pofida războiului, a dificultăților financiare și a persecuției. Cu siguranță, Iehova îi iubește foarte mult!

De-a lungul anilor, ajutorul oferit de Linda a contat enorm în toate repartițiile pe care le-am avut. Ea iubește oamenii și caută întotdeauna modalități de a-i ajuta. De asemenea, inițiază cu ușurință conversații. Linda a ajutat mulți oameni să cunoască adevărul și chiar a sprijinit unele persoane inactive pentru a se întoarce în congregație. Linda este un adevărat cadou de la Iehova. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, eu și soția mea le suntem deosebit de recunoscători fraților și surorilor mai tineri care ne ajută din punct de vedere practic, de exemplu, la organizarea călătoriilor. (Mar. 10:29, 30)

Când mă gândesc la tot ce s-a întâmplat pe parcursul celor 80 de ani care au trecut, sunt profund recunoscător. Am aceleași sentimente ca psalmistul care a scris: „O, Dumnezeule, tu m-ai învățat din tinerețe și vestesc și acum lucrările tale minunate”. (Ps. 71:17) Doresc să continui să fac acest lucru pentru tot restul vieții mele!