O hotărâre în favoarea dreptului de a alege

NIMENI altul decât cea mai ilustră Persoană din univers susţine dreptul de a alege în cunoştinţă de cauză. Această persoană este Creatorul nostru. Având o cunoştinţă nelimitată despre nevoile omului, el instruieşte, avertizează şi îndrumă plin de generozitate cu privire la calea înţeleaptă pe care oamenii trebuie să o urmeze. Cu toate acestea, el nu ignoră liberul arbitru cu care şi-a înzestrat creaturile inteligente. Moise, un profet al său, a exprimat punctul de vedere al lui Dumnezeu spunând: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege deci viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta“. — Deuteronomul 30:19.

Acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea şi în domeniul medicinei. Conceptul de alegere în cunoştinţă de cauză, sau consimţământul în cunoştinţă de cauză, ajunge treptat să fie acceptat în Japonia şi în alte ţări în care, în trecut, nu a fost atât de răspândit. Dr. Michitaro Nakamura a definit consimţământul în cunoştinţă de cauză în următorii termeni: „Acesta se referă la faptul că medicul îi vorbeşte pacientului, folosind un limbaj simplu şi pe înţelesul său, despre boală, despre evoluţia ulterioară a acesteia, despre metoda de tratare folosită şi despre posibilele efecte secundare, respectând dreptul pacientului de a-şi alege singur tratamentul dorit“. — Japan Medical Journal.

De ani de zile, medicii din Japonia invocă diferite motive pentru care se opun acestei modalităţi de tratare a pacienţilor, iar tribunalele înclină să susţină părerea medicilor. Astfel, emiterea la data de 9 februarie 1998 a unei hotărâri de către Takeo Inaba, preşedintele Înaltei Curţi a oraşului Tokyo, a marcat un punct de cotitură. În ce a constat această hotărâre, şi din ce cauză a fost adus acest caz înaintea instanţelor?

În iulie 1992, Misae, o Martoră a lui Iehova în vârstă de 63 de ani, a fost internată la Institutul de Medicină al Universităţii din Tokyo. Ea a fost diagnosticată cu tumoare malignă la ficat, fiind necesară o intervenţie chirurgicală. În dorinţa ei arzătoare de a asculta de porunca biblică ce interzice folosirea greşită a sângelui, ea le-a făcut cunoscut în mod clar medicilor dorinţa de a primi numai un tratament fără sânge (Geneza 9:3, 4; Faptele 15:29). Medicii au acceptat un formular de scutire de responsabilitate, care îi absolvea atât pe medici, cât şi spitalul de orice responsabilitate ce ar fi rezultat în urma deciziei acestei Martore. Ei au asigurat-o că îi vor respecta dorinţa.

Cu toate acestea, după efectuarea intervenţiei chirurgicale, în timp ce se afla încă sub efectul sedativelor, lui Misae i s-a făcut o transfuzie de sânge, contrar dorinţei sale pe care şi-o exprimase în mod clar. În pofida eforturilor depuse pentru a se muşamaliza efectuarea transfuziei neautorizate de pacientă, această acţiune a ieşit la iveală când un angajat al spitalului i-a dezvăluit după cât se pare unui ziarist această problemă. După cum vă puteţi da seama, această creştină sinceră a fost şocată când a aflat că i s-a făcut transfuzie în mod abuziv. Ea a avut încredere în membrii personalului medical, convinsă fiind că aceştia se vor ţine de cuvânt şi îi vor respecta convingerile religioase. Din cauza suferinţei emoţionale cauzate de această violare flagrantă a relaţiei medic-pacient şi în speranţa că va crea un precedent care îi va scuti pe alţii de un comportament necorespunzător din partea medicilor, ea a adus această problemă înaintea instanţei.

Ordinea publică şi moralitatea

Cazul a fost audiat de trei judecători de la Tribunalul Districtual din Tokyo, care s-au pronunţat în favoarea medicilor şi, astfel, împotriva dreptului la consimţământul în cunoştinţă de cauză. În cadrul hotărârii lor emise la data de 12 martie 1997, ei au susţinut că orice încercare de a încheia o înţelegere în vederea primirii unui tratament în totalitate fără sânge era lipsită de valoare. Ei au considerat că luarea unui angajament special de către un medic de a nu administra sânge nici chiar atunci când se iveşte o situaţie critică ar fi o încălcare a kojo ryozokua, adică a normelor sociale. Potrivit opiniei lor, principala obligaţie a unui medic este aceea de a depune toate eforturile pentru a salva viaţa pacientului, astfel că acest angajament nu are, de la bun început, nici o valoare, indiferent de convingerile religioase ale pacientului. Ei au hotărât că, în ultimă instanţă, părerea medicului specialist ar trebui să aibă prioritate faţă de orice dorinţă de ordin medical a pacientului.

În plus, judecătorii au afirmat că, din aceleaşi motive, un medic „ar putea să nu spună dacă intenţionează sau nu să administreze sânge“, chiar dacă din partea lui se aşteaptă să explice metoda fundamentală de tratare, efectele şi riscurile operaţiei care trebuie să fie efectuată. Hotărârea lor a fost următoarea: „Nu poate fi considerat nici ilegal, nici nepotrivit faptul că medicii, ca Acuzaţi, au înţeles dorinţa Reclamantei de a nu accepta transfuzii de sânge, indiferent de situaţie, şi au lăsat-o să înţeleagă că intenţionează să-i respecte dorinţa, determinând-o astfel să accepte intervenţia respectivă“. Judecătorii au concluzionat că, dacă medicii ar fi procedat altfel, pacienta ar fi putut refuza intervenţia chirurgicală şi ar fi părăsit spitalul.

Această hotărâre judecătorească i-a şocat şi i-a tulburat pe susţinătorii conceptului de consimţământ în cunoştinţă de cauză. Vorbind despre hotărârea emisă în cazul Takeda şi despre implicaţiile pe care această hotărâre le-ar putea avea în Japonia asupra conceptului de consimţământ în cunoştinţă de cauză, profesorul Takao Yamada, un expert eminent în materie de drept civil, a scris: „Dacă raţionamentul care stă la baza acestei hotărâri va rămâne în picioare, atunci refuzul de a primi transfuzii de sânge şi principiul juridic de consimţământ în cunoştinţă de cauză vor deveni o lumânare care pâlpâie în vânt“ (revista pe teme juridice Hogaku Kyoshitsu). El a condamnat cu vehemenţă efectuarea cu forţa a unei transfuzii de sânge, considerând acest lucru „o violare flagrantă a încrederii, asemănătoare unui atac neanunţat“. Profesorul Yamada a spus în continuare că o astfel de acţiune care distruge încrederea pacientului nu trebuie „să fie permisă absolut niciodată“.

Deoarece era o persoană rezervată, lui Misae îi era greu să se vadă în centrul atenţiei publice. Însă, înţelegând că ar putea participa la apărarea numelui lui Iehova şi a normelor sale drepte referitoare la sfinţenia sângelui, ea a luat hotărârea de a face partea ce îi revenea. Ea i-a scris avocatului ei următoarele: „Nu sunt decât ţărână, sau nici măcar ţărână. Mă întreb de ce trebuie să fiu folosită tocmai eu, o persoană atât de incompetentă. Însă, de vreme ce mă străduiesc să fac exact ceea ce spune Iehova — cel care poate face pietrele să vorbească — , el îmi va da putere“ (Matei 10:18; Luca 19:40). În timpul procesului, ea a vorbit din boxa martorilor cu voce tremurândă despre trauma emoţională pe care a suferit-o din cauza acelei trădări. „M-am simţit asemenea unei femei care fusese violată.“ Mulţi dintre cei ce se aflau în acea zi în sala de judecată nu şi-au putut stăpâni lacrimile.

O încurajare neaşteptată

Ca urmare a hotărârii emise de Tribunalul Districtual, cazul a fost imediat înaintat la Înalta Curte. Expunerea preliminară a cazului de către apărare înaintea curţii de apel a avut loc în iulie 1997, iar Misae, acum palidă, însă hotărâtă, se afla acolo într-un scaun cu rotile. Cancerul recidivase, făcând-o să se simtă tot mai slăbită. Misae a fost foarte mult încurajată când preşedintele curţii, printr-o procedură neobişnuită, a explicat poziţia pe care curtea intenţiona să o adopte. El a afirmat în mod clar că curtea de apel nu era de acord cu hotărârea emisă de instanţa inferioară, potrivit căreia un medic are dreptul să ignore dorinţa pacientului, lăsând totuşi să se înţeleagă că intenţionează să respecte acea dorinţă, însă fiind hotărât în sinea lui să procedeze cu totul altfel. Preşedintele curţii a spus că curtea nu va susţine principiul paternalist „Shirashimu bekarazu, yorashimu beshi“b, adică „Ţine-i în ignoranţă şi fă-i dependenţi“ de medici. Misae a spus mai târziu: „Sunt foarte fericită să aud comentariul imparţial al judecătorului, care este complet diferit de hotărârea judecătorească emisă de Tribunalul Districtual“. Ea a adăugat: „Pentru acest lucru m-am rugat lui Iehova“.

Luna următoare, Misae a încetat din viaţă, înconjurată fiind de familia iubitoare şi de membrii personalului medical al unui alt spital, unde convingerile ei sincere au fost înţelese şi respectate. Deşi profund îndureraţi de moartea ei, fiul său Masami şi alţi membri ai familiei s-au hotărât să ducă la bun sfârşit procesul, potrivit dorinţei lui Misae.

Hotărârea

În cele din urmă, la 9 februarie 1998, cei trei judecători ai Înaltei Curţi au făcut cunoscută hotărârea lor judecătorească, anulând hotărârea dată de instanţa inferioară. Mica sală de judecată era plină de reporteri, cadre didactice universitare şi alte persoane care au urmărit cu fidelitate procesul. Ziarele şi principalele posturi de televiziune au făcut cunoscută hotărârea. Câteva titluri principale sunau astfel: „Curtea decide că pacienţii pot să refuze tratamentul“; „Înalta Curte declară că transfuzia este o violare a drepturilor“; „Medicul care a efectuat în mod abuziv transfuzia de sânge pierde procesul“ şi „O Martoră a lui Iehova primeşte despăgubiri în urma unei transfuzii“.

Rapoartele despre hotărârea emisă au fost exacte şi uimitor de favorabile. Ziarul The Daily Yomiuri a consemnat următoarele: „Judecătorul Takeo Inaba a spus că este incorect ca medicii să folosească metode de tratare pe care un pacient le-a refuzat“. În ziar se afirma cu claritate şi că: „Medicii care au efectuat [transfuzia de sânge] au privat-o pe pacientă de posibilitatea de a-şi alege singură tratamentul“.

Ziarul Asahi Shimbun a subliniat faptul că, deşi în acest proces instanţa a fost de părere că nu au fost suficiente dovezi care să ateste existenţa unei înţelegeri în care ambele părţi au fost de acord să nu se folosească sânge nici chiar într-o situaţie ce ar periclita viaţa pacientei, judecătorii nu au fost de acord cu instanţa inferioară în ce priveşte caracterul legal al unei înţelegeri de acest fel şi a afirmat următoarele: „Dacă între părţile implicate există o înţelegere judicioasă cu privire la faptul că indiferent de situaţie nu se va efectua o transfuzie de sânge, această Instanţă nu consideră că înţelegerea contravine ordinii publice şi deci că nu are nici o valoare“. Acest ziar a scos în evidenţă şi punctul de vedere al judecătorilor potrivit căruia „orice fiinţă umană este sortită să moară într-o bună zi, iar fiecare individ poate să decidă cum va decurge procesul care va culmina cu momentul morţii“.

De fapt, Martorii lui Iehova au studiat această problemă şi sunt convinşi că aleg cel mai bun mod de a trăi. Acesta include evitarea cunoscutelor riscuri pe care le prezintă transfuziile de sânge şi acceptarea în schimb a tratamentelor fără sânge, care sunt folosite într-o mare măsură în numeroase ţări şi care sunt în armonie cu legea divină (Faptele 21:25). Un renumit profesor de drept constituţional din Japonia a subliniat următorul lucru: „În realitate, refuzarea tratamentului [constând din transfuzii de sânge] în cauză nu este o chestiune de alegere «a modului în care să mori», ci a modului în care să trăieşti“.

Hotărârea emisă de Înalta Curte ar trebui să-i facă pe medici conştienţi de faptul că drepturile lor discreţionare nu sunt chiar atât de generale pe cât au crezut unii şi, prin urmare, spitalele ar trebui să stabilească cât mai multe norme etice. Deşi hotărârea judecătorească emisă de această instanţă a fost în general acceptată şi constituie o încurajare pentru pacienţi, al căror drept la opinie în ce priveşte tratamentul a fost îngrădit, nu toate părţile implicate au primit-o cu bucurie. Spitalul de stat şi cei trei medici au făcut recurs la Curtea Supremă. Aşadar, trebuie să aşteptăm să vedem dacă cea mai înaltă instanţă din Japonia va susţine drepturile pacientului, asemenea Suveranului universului.

[Note de subsol]