La vârsta de o sută de ani şi încă în formă

RELATATĂ DE RALPH MITCHELL

Tatăl meu, un om de statură mjlocie, era predicator metodist. La fiecare doi, trei ani, el era transferat de la o biserică la alta, în principal dintr-un orăşel în altul, printre care şi Asheville, Carolina de Nord, S.U.A., unde m-am născut eu în februarie 1895. Aşadar, mediul în care am crescut m-a familiarizat cu creştinătatea.

ÎMI amintesc că, băiat fiind, eram dus la „banca pocăinţei“ la întrunirile de trezire pentru a fi umplut cu spirit sfânt — sau, cum spuneau ei, pentru a „primi religia“. Mi s-a spus să-mi mărturisesc păcatele, să ţin cele Zece Porunci şi să fiu bun, căci aşa voi merge la cer atunci când voi muri. ‘Bine, mi-am zis, bănuiesc că eu voi merge în iad, pentru că nu pot fi suficient de bun pentru cer.’ Credeam că numai adulţii — în special predicatorii — trăiau la înălţimea normelor Bibliei.

Dar chiar înainte de adolescenţă am început să observ ipocrizia religioasă. De exemplu, tatăl meu sacrifica necesităţile materiale ale familiei sale doar ca să mărească fondurile episcopului cu o mare sumă de bani la întrunirea generală. El spera că, în felul acesta, va fi repartizat la o biserică mai mare. Îmi amintesc de un predicator local care era şi cultivator de bumbac. El râvnea după o poziţie proeminentă, aşa că a vândut o sută de baloţi de bumbac şi s-a dus la conferinţă cu un portmoneu doldora de bani. Când se părea că se strânseseră toţi banii posibili de la cei din auditoriu — alcătuit în principal din predicatori — , acest predicator cultivator de bumbac s-a ridicat deodată în picioare şi a strigat: „Aceasta este tot ce îi oferiţi episcopului vostru? Dacă fiecare predicator vine cu cinci dolari, eu voi acoperi suma fiecăruia cu zece dolari!“ S-au colectat peste o mie de dolari, iar episcopul l-a numit pe acest bărbat în funcţia de bătrân prezident, superior tatălui meu. Nu puteam crede că o astfel de numire venea de la Dumnezeu. De atunci încolo am fost sceptic cu privire la tot ce avea legătură cu religia.

Când Statele Unite au intrat în primul război mondial, am fost recrutat şi eu. Îmi amintesc bine cum îi auzeam pe preoţii militari predicându-ne nouă, soldaţilor, să luptăm cu loialitate pentru ţara noastră, iar acest fapt nu a făcut decât să-mi amplifice dezgustul faţă de religie. Obiectivele mele erau să supravieţuiesc, să-mi termin şcoala şi apoi să mă căsătoresc. Religia nu ocupa nici un loc în planurile mele de viitor.

O schimbare de atitudine

În 1922 m-am îndrăgostit de o tânără pe nume Louise. După cum s-a dovedit, ea era o catolică devotată şi, când ne-am decis să ne căsătorim, ea a dorit să ne cununăm la o biserică catolică. Dar eu nu doream nici un fel de ceremonie religioasă, aşa că ea a consimţit să ne căsătorim la o primărie a oraşului New York.

La început nu am avut conflicte religioase. Pur şi simplu i-am explicat că eu nu aveam deloc încredere în religie şi că vom convieţui bine atâta timp cât nu vom aminti de ea. Apoi, între anii 1924 şi 1937 au apărut copiii — unul după altul, până când am avut cinci băieţi şi cinci fete! Louise dorea ca toţi copiii noştri să urmeze cursurile şcolii catolice. Eu nu doream să aibă o instruire religioasă, aşa că am avut discuţii pe această temă.

La începutul anului 1939 s-a întâmplat ceva care avea să-mi schimbe complet concepţia despre religie. Henry Webber şi Harry Piatt, doi Martori ai lui Iehova, au venit la locuinţa mea din Roselle, New Jersey. Mi-am dat seama imediat că ei doreau să vorbească despre unicul subiect despre care eu nu doream să discut deloc: religia. Credinţa mea era încă înveninată de faptul că preoţii militari spuneau: ‘Luptaţi pentru ţara voastră’, în timp ce clericii de acasă spuneau: ‘Să nu ucizi’. Câtă ipocrizie! Mă gândeam că îi voi pune la punct pe aceşti doi Martori. „Daţi-mi voie să vă spun ceva“, le-am zis eu. „Dacă religia voastră este adevărată, atunci toate celelalte sunt false. Şi dacă doar una dintre celelalte este adevărată, atunci restul, inclusiv a voastră, sunt false. Nu poate exista decât o singură religie adevărată.“ Spre marea mea surprindere, ei au fost de acord cu mine!

Apoi m-au rugat să-mi iau Biblia şi să o deschid la 1 Corinteni 1:10. Acolo am citit: „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să nu aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi deplin uniţi într-un gând şi o simţire“. Acest verset mi-a stârnit curiozitatea. În acelaşi timp îmi era teamă că aceşti doi bărbaţi încercau să mă atragă în vreun fel de cult. Totuşi, învăţasem ceva: că între creştini nu ar trebui să fie dezbinări. Aveam multe alte întrebări care mă frământau. De exemplu, ce se întâmplă cu sufletul la moarte? Ce mult mi-ar fi plăcut să discut această chestiune cu ei! Dar, m-am gândit, aceasta ar crea prea multă controversă de natură religioasă în căminul nostru.

Apoi, unul dintre cei doi bărbaţi a spus: „Ne-ar plăcea să revenim şi să discutăm din nou cu dumneavoastră săptămâna viitoare“. Am încercat să scap de ei cu tact, dar soţia mea a spus clar şi răspicat: „Ralph, ei doresc să ştie când pot reveni“. Acest fapt m-a surprins, întrucât ea era o catolică înfocată! Dar m-am gândit: ‘Poate că, la urma urmelor, vom găsi câteva puncte comune în materie de religie’. Aşa că am consimţit să fim vizitaţi de Henry Webber şi Harry Piatt în vinerea următoare.

În felul acesta am început să studiez Biblia cu Martorii lui Iehova. La scurt timp după aceea am fost invitat să asist la un congres ţinut în Madison Square Garden din New York City. Îmi amintesc încă bine cuvântarea lui Joseph F. Rutherford, „Guvernare şi pace“, ţinută pe 25 iunie 1939. Eu eram unul dintre cei 18 000 de asistenţi. De fapt, cuvântarea a fost auzită de 75 000 de persoane, dacă îi socotim şi pe cei care erau conectaţi printr-o reţea radiofonică internaţională.

Totuşi, lucrurile nu au decurs în linişte. Adepţii preotului catolic Charles Coughlin ameninţaseră că vor întrerupe adunarea şi, efectiv, pe la jumătatea cuvântării fratelui Rutherford, sute de oameni înfuriaţi au început să huiduiască şi să strige slogane de genul: „Heil Hitler!“ şi „Viva Franco!“ A fost atât de multă agitaţie, încât gălăgia s-a putut auzi şi prin liniile telefonice! Paznicilor le-au trebuit 15 minute pentru a-i potoli pe agitatori. În tot acest timp, fratele Rutherford, neînfricat, a continuat să vorbească, în timp ce aplauzele repetate ale auditoriului îl sprijineau.

Acum eram cu adevărat curios. De ce un preot catolic a instigat atât de multă ură împotriva Martorilor lui Iehova? M-am gândit că în ceea ce predica Rutherford trebuia să fie un sâmbure de adevăr, pe care clerul nu dorea să-l audă oameni ca mine. Aşadar, am continuat să studiez Biblia şi să progresez. În final, în octombrie 1939 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. Câţiva dintre copiii mei s-au botezat în anul următor, iar soţia mea, Louise, s-a botezat în 1941.

Înfruntând încercările

La puţin timp după ce am acceptat adevărul, mama mea a decedat, şi eu a trebuit să mă întorc în Carolina de Nord pentru funeraliile ei. Am considerat că nu puteam asista, cu o conştiinţă curată, la slujba de înmormântare care avea să fie ţinută în biserica metodistă. Prin urmare, i-am telefonat tatălui meu înainte de a face călătoria şi l-am rugat să păstreze sicriul la capela serviciului de pompe funebre. A fost de acord, dar, când am ajuns eu acolo, ei erau în drum spre biserică, unde credeau că voi merge, fără îndoială, şi eu.

Dar nu m-am dus, şi acest fapt a provocat multă tulburare în familia mea. Deşi eu şi sora mea mai mică, Edna, am fost întotdeauna prieteni apropiaţi, după înmormântarea mamei ea nu a mai vorbit cu mine. I-am trimis scrisori, dar nu mi-a răspuns. În fiecare vară când Edna venea la New York ca să asiste la cursurile pentru profesori de la City College, am încercat să o întâlnesc. Dar ea refuza, spunând că era ocupată. În cele din urmă am renunţat, întrucât se părea că doar o agasam. Aveau să treacă mulţi ani până la reîntâlnirea noastră.

Din cauza refuzului lor de a saluta drapelul, şase dintre copiii mei au fost exmatriculaţi în 1941, la fel ca mulţi alţi copii din Statele Unite şi Canada. Pentru a satisface învăţământul obligatoriu legal, Martorii au înfiinţat şcoli particulare denumite Şcolile Regatului. Clădirea şcolii în care învăţau copiii mei era un fost hotel din Lakewood, New Jersey. La primul etaj era Sala Regatului, precum şi sala de cursuri, o bucătărie şi o încăpere folosită ca sală de mese. Dormitoarele fetelor erau la etajul doi, iar ale băieţilor la etajul trei. Era o şcoală excelentă. Majoritatea copiilor din internat mergeau acasă doar la sfârşit de săptămână. Cei care locuiau departe mergeau acasă la fiecare două săptămâni.

Din primii mei ani în adevăr am avut o dorinţă arzătoare să devin pionier, cum sunt numiţi evanghelizatorii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. La congresul din St. Louis, Missouri, ţinut în 1941, un frate care avea o parte în program a relatat cum a reuşit să facă pionierat în timp ce crescuse 12 copii. Eu m-am gândit: ‘Dacă el a putut face pionierat cu 12, şi eu pot face cu 10’. Totuşi, împrejurările nu mi-au permis să încep pionieratul decât 19 ani mai târziu. În cele din urmă, la 1 octombrie 1960 am fost în măsură să încep să-l slujesc pe Iehova ca pionier regular.

O vizită surpriză

În 1975 am primit un telefon de la sora mea Edna. Acum aveam 80 de ani şi nu o mai văzusem, nici nu îi mai auzisem glasul de aproape 20 de ani. Telefona de la aeroport şi mă ruga să vin să îi iau cu maşina pe ea şi pe soţul ei. Era plăcut să o revăd pe Edna, dar marea surpriză încă nu sosise. În drum spre casă, soţul ei a spus: „Aveţi un convertit“. N-am înţeles ce voia să spună. Când am ajuns acasă, el a spus din nou: „Aici aveţi un convertit“. Soţia mea a înţeles imediat. Întorcându-se spre sora mea, ea a întrebat: „Edna, eşti Martoră?“ „Da, sunt!“, a răspuns Edna.

Cum a ajuns Edna să accepte adevărul? Ei bine, în 1972, în încercarea de a îndulci relaţia noastră care se răcise, i-am trimis cadou un abonament la Turnul de veghere. După aproximativ un an, Edna s-a îmbolnăvit şi a trebuit să stea în casă. Revistele erau încă pe biroul ei, în plicurile lor. Din curiozitate, Edna a deschis una şi a început să citească. Terminând de citit revista, ea şi-a spus: ‘Acesta este adevărul!’ Până când au venit Martorii lui Iehova la locuinţa ei, ea citise tot mormanul de reviste Turnul de veghere. A acceptat un studiu biblic şi, în cele din urmă, a devenit o Martoră a lui Iehova.

Înfruntând pierderea

Soţia mea, Louise, s-a îmbolnăvit în final de diabet, iar starea sănătăţii ei s-a înrăutăţit atât de mult, încât, în 1979, a murit, la vârsta de 82 de ani. Când a murit Louise, a murit o parte din mine. Întregul meu univers s-a blocat. Nu ştiam ce să fac. Nu aveam planuri de viitor şi simţeam o nevoie disperată de încurajare. Un supraveghetor itinerant, Richard Smith, m-a încurajat să-mi continuu pionieratul. Am constatat că cea mai mare mângâiere a mea provenea din faptul de a-i mângâia pe alţii care îşi pierduseră în moarte persoane dragi.

În 1979, Societatea Watch Tower a organizat o excursie în Israel şi m-am înscris şi eu. Această călătorie a constituit un mare stimulent pentru mine şi, când m-am întors acasă, am reînceput imediat serviciul de pionier. De atunci încoace, în fiecare an mi-am făcut un obicei din a da ajutor în alte părţi ale ţării, în teritoriul nerepartizat sau în cel lucrat rareori. În pofida vârstei mele înaintate, sunt încă în stare să mă pun la dispoziţie pentru acest privilegiu.

Dacă ar fi să-mi evaluez activitatea efectuată de-a lungul anilor, pot spune că am avut bucuria să ajut aproximativ 50 de persoane să umble pe calea care duce la viaţă. Majoritatea copiilor mei sunt în adevăr. Două dintre fiicele mele slujesc ca pioniere regulare. O altă fiică, Louise Blanton, slujeşte la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York, împreună cu soţul ei, George, iar unul dintre fiii mei slujeşte de mulţi ani ca bătrân.

Bineînţeles, din cauza imperfecţiunii moştenite de la primii noştri părinţi umani, toţi suntem supuşi bolii şi morţii (Romani 5:12). Viaţa mea nu a fost, desigur, lipsită de suferinţe şi dureri. În prezent sufăr de artrită la piciorul stâng. Uneori, aceasta mă deranjează mult, dar nu m-a oprit din activitate. Şi mă rog să nu o facă. Vreau să merg înainte. Cea mai mare dorinţă a mea este să continuu serviciul de pionier până la sfârşit, făcând tot ce pot pentru a declara numele şi scopurile lui Iehova.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Cu fiica mea Rita