‘Trântit jos, dar nu distrus’

RELATATĂ DE ULF HELGESSON

În iulie 1983, medicii aplecaţi deasupra mea au exclamat: „S-a trezit!“ Îmi fusese extrasă o tumoare de 12 centimetri din şira spinării printr-o intervenţie chirurgicală complicată care a durat 15 ore. Am rămas complet paralizat.

CÂTEVA zile mai târziu am fost mutat la un spital situat la o distanţă de aproape 60 de kilometri de oraşul meu Hälsingborg, din sudul Suediei. Acolo am intrat într-un program de recuperare. Fizioterapistul a spus că programul avea să mă solicite la maximum, însă eu eram nerăbdător să-l încep. Doream cu adevărat să umblu din nou. Urmând cu sârguinţă un program de exerciţii de cinci ore pe zi, am făcut progrese rapide.

O lună mai târziu, când supraveghetorul itinerant a slujit în congregaţia noastră, el şi ceilalţi bătrâni creştini au făcut o călătorie lungă pentru a ţine întrunirea cu bătrânii de congregaţie în salonul meu de la spital. Cât de mult s-a bucurat inima mea văzând această dovadă de iubire frăţească! După întrunire, infirmierele din secţie au servit întregul grup cu ceai şi sandvişuri.

La început, medicii au fost uluiţi de progresul pe care îl făceam. După trei luni puteam să stau aşezat în scaunul meu cu rotile şi chiar să stau în picioare câteva momente. Eram fericit şi pe deplin hotărât să umblu din nou. Familia mea şi colaboratorii creştini m-au încurajat foarte mult în timpul vizitelor lor. Mi s-a permis chiar să merg acasă pentru perioade scurte de timp.

Un adevărat regres

După aceea însă, nu am mai făcut nici un progres. În curând, fizioterapistul mi-a dat dureroasa veste: „Nu vă veţi întrema mai mult!“ Obiectivul era acum să mă întărească pentru a mă deplasa singur cu un scaun cu rotile. Mă întrebam ce avea să se întâmple cu mine. Cum avea să se descurce soţia mea? Şi ea suferise o intervenţie chirurgicală serioasă şi avusese nevoie de ajutorul meu. Voi avea mereu nevoie de îngrijire într-o instituţie medicală?

Am căzut într-o deprimare adâncă. Tăria, curajul şi puterea mea s-au diminuat treptat. Zilele treceau şi eu rămâneam nemişcat. Nu numai că eram paralizat fiziceşte, dar eram amorţit şi din punct de vedere emoţional şi spiritual. Eram ‘trântit jos’. Întotdeauna mă considerasem puternic spiritualiceşte. Am avut o credinţă ferm ancorată în Regatul lui Dumnezeu (Daniel 2:44; Matei 6:10). Eram convins de promisiunea biblică potrivit căreia toate bolile şi infirmităţile vor fi vindecate în lumea nouă şi dreaptă a lui Dumnezeu şi că, atunci, toată omenirea va fi restabilită la o viaţă perfectă (Isaia 25:8; 33:24; 2 Petru 3:13). Acum mă simţeam paralizat nu numai din punct de vedere fizic, dar şi spiritual. Mă simţeam ‘distrus’. — 2 Corinteni 4:9.

Înainte de a merge mai departe, permiteţi-mi să vă povestesc ceva despre trecutul meu.

O familie fericită

M-am născut în 1934, şi sănătatea mea a fost întotdeauna bună. La începutul anilor ’50 am cunoscut-o pe Ingrid şi ne-am căsătorit în 1958, stabilindu-ne în oraşul Östersund, în centrul Suediei. În 1963 am început să studiem Biblia cu Martorii lui Iehova, ceea ce a constituit un punct de cotitură în viaţa noastră. Până atunci ni se născuseră cei trei copilaşi — Ewa, Björn şi Lena. Nu peste mult timp, întreaga noastră familie studia şi progresa frumos în cunoaşterea adevărurilor biblice.

La puţin timp după ce am început să studiem, ne-am mutat în Hälsingborg. Acolo, soţia mea şi cu mine ne-am dedicat lui Iehova şi am fost botezaţi în 1964. Bucuria noastră a crescut atunci când fiica noastră cea mai mare, Ewa, s-a botezat în 1968. Şapte ani mai târziu, în 1975, Björn şi Lena s-au botezat şi ei, iar în anul următor eu am fost numit bătrân în congregaţia creştină.

Serviciul meu laic îmi permitea să mă îngrijesc bine de necesităţile materiale ale familiei mele. Iar fericirea noastră a crescut atunci când Björn şi Ewa au îmbrăţişat ministerul cu timp integral. Björn a fost invitat, nu după mult timp, să slujească la biroul filialei Martorilor lui Iehova situat în Arboga. Viaţa ne surâdea, ca să spunem aşa. Apoi, la începutul anului 1980, am început să simt efectele fizice ale tumorii care mi-a fost îndepărtată în cele din urmă prin intervenţia chirurgicală serioasă din 1983.

Depăşirea paraliziei spirituale

Când mi s-a spus că nu voi mai putea să merg, am avut impresia că totul se prăbuşeşte în jurul meu. Cum mi-am redobândit tăria spirituală? A fost mai uşor decât credeam. Pur şi simplu mi-am luat Biblia şi am început să citesc. Cu cât citeam mai mult, cu atât primeam mai multă tărie spirituală. Mai mult decât orice, am ajuns să apreciez Predica de pe munte a lui Isus. Am citit-o de repetate ori şi am meditat asupra ei.

Punctul meu de vedere optimist despre viaţă s-a restabilit. Prin citire şi meditare, în loc de obstacole, am început să văd perspective noi. Mi-am redobândit dorinţa de a le împărtăşi altora adevărurile biblice şi mi-am satisfăcut această dorinţă depunând mărturie personalului din spital şi celor pe care îi întâlneam. Familia m-a susţinut din plin şi a fost instruită cum să se îngrijească de mine. În cele din urmă am putut părăsi spitalul.

În sfârşit eram acasă. Ce zi fericită a fost aceea pentru noi toţi! Familia mea a făcut un program care să includă îngrijirea mea. Fiul meu, Björn, a decis să părăsească serviciul la biroul filialei Martorilor lui Iehova şi a venit acasă ca să ajute la îngrijirea mea. Era cât se poate de mângâietor să fiu obiectul unei iubiri şi atenţii atât de mari din partea familiei mele.

Înfruntând un alt regres

Însă, pe măsură ce timpul trecea, starea sănătăţii mele se înrăutăţea şi îmi era greu să mă mişc. În cele din urmă, în pofida eforturilor devotate ale familiei mele, nu se mai putea să fiu îngrijit acasă. Aşa că m-am gândit că cel mai bine pentru mine ar fi să merg la un sanatoriu. Era nevoie iarăşi de schimbări şi de un nou program. Dar nu am permis ca aceasta să constituie un regres spiritual.

Nu am încetat niciodată să citesc Biblia şi să o examinez cu atenţie. Mă gândeam încontinuu la ceea ce puteam face, nu la ceea ce nu puteam. Am meditat asupra binecuvântărilor spirituale de care se bucură toţi Martorii lui Iehova. Am stat aproape de Iehova în rugăciune şi m-am folosit de orice ocazie pentru a le predica altora.

Acum îmi petrec nopţile şi o parte din zile în sanatoriu. După-amiezele şi serile le petrec fie acasă, fie la întrunirile noastre creştine. Un serviciu social îmi asigură transportul cu regularitate până la întruniri şi înapoi, spre casă şi de acasă. Familia mea devotată, fraţii din congregaţie şi personalul de la sanatoriu se îngrijesc de mine într-un mod minunat.

Făcând ceea ce pot

Nu mă consider un invalid, şi nici nu sunt tratat astfel de familia mea sau de fraţii creştini. Mi se poartă de grijă cu iubire, ceea ce îmi permite să continuu să slujesc în mod eficient ca bătrân. În fiecare săptămână conduc o grupă de Studiu de Carte al Congregaţiei, precum şi studiul săptămânal al congregaţiei din Turnul de veghere, la Sala Regatului. Îmi este dificil să întorc filele Bibliei, aşa că, la întruniri, cineva este însărcinat să mă ajute în privinţa aceasta. Conduc întruniri şi ţin cuvântări din scaunul meu cu rotile.

În felul acesta pot face încă multe dintre lucrurile de care mă bucuram înainte, printre care vizitele de păstorire (1 Petru 5:2). Fac aceasta atunci când vin la mine fraţi sau surori ca să-mi ceară ajutor sau sfaturi. Totodată mă folosesc de telefon, sunându-i din proprie iniţiativă pe alţii. Încurajarea ce rezultă de aici este reciprocă (Romani 1:11, 12). Un prieten mi-a spus recent: „Chiar atunci când mă simt deprimat, tu îmi telefonezi ca să-mi insufli curaj“. Dar şi eu sunt încurajat, ştiind că Iehova îmi binecuvântează eforturile.

Înainte şi după întruniri mă bucur de o asociere excelentă cu copiii din congregaţie. Întrucât eu stau în scaunul meu cu rotile, ne vorbim unul altuia de la acelaşi nivel. Apreciez sinceritatea şi francheţea lor. Un băieţel mi-a spus odată: „Tu eşti un invalid extraordinar de drăguţ!“

Concentrându-mă asupra a ceea ce pot face, în loc să mă supăr pentru ceea ce nu pot face, mă bucur să-i slujesc lui Iehova. Am învăţat multe din cele ce mi s-au întâmplat. Am înţeles că, prin încercările prin care trecem, suntem educaţi şi întăriţi. — 1 Petru 5:10.

Am observat că mulţi oameni sănătoşi nu înţeleg că trebuie să luăm întotdeauna în serios închinarea la Tatăl nostru ceresc. Dacă nu o facem, programul nostru pentru studiu, întrunirile şi ministerul de teren pot deveni o simplă rutină. Eu consider că aceste îngrijiri sunt vitale pentru a supravieţui sfârşitului acestui sistem şi pentru a ajunge în paradisul pământesc promis de Dumnezeu. — Psalmul 37:9–11, 29; 1 Ioan 2:17.

Trebuie să păstrăm întotdeauna vie în inimile noastre speranţa vieţii în viitoarea lume nouă a lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 5:8). Totodată am învăţat să nu mă dau bătut în lupta împotriva oricărei tendinţe de a mă descuraja. Am învăţat să-l consider pe Iehova Tatăl meu şi organizaţia sa mama mea. Am ajuns să înţeleg că, dacă depunem eforturi, Iehova ne poate folosi pe fiecare dintre noi ca slujitor eficient al său.

Chiar dacă uneori m-am simţit, ca să spun aşa, ‘trântit jos’, nu am fost ‘distrus’. Niciodată nu am fost abandonat de Iehova şi de organizaţia lui, nici de familie sau de fraţii mei creştini. Graţie faptului că am apelat la Biblie şi am început să o citesc, mi-am redobândit tăria spirituală. Îi sunt recunoscător lui Iehova Dumnezeu, care ne dă „puterea care depăşeşte normalul“ atunci când ne încredem în el. — 2 Corinteni 4:7.

Cu siguranţă deplină şi încredere completă în Iehova, aştept cu nerăbdare viitorul. Sunt convins că Iehova Dumnezeu îşi va îndeplini în curând promisiunea cu privire la un paradis restabilit aici pe pământ, însoţit de toate binecuvântările ce decurg din aceasta. — Apocalipsa 21:3, 4.