Recunoscătoare pentru sprijinul permanent al lui Iehova

RELATATĂ DE SHARON GASKINS

ÎN PARADIS pe pămînt! Mă vedeam zburdînd pe pajişti, alergînd după fluturi, jucîndu-mă cu puii de lei. Părea atît de frumos! Dar aveam îndoieli. Şi cît de des am ajuns de la speranţă la desperare!

Încă de cînd pot să-mi aduc aminte, scaunul cu rotile a fost tovarăşul meu dintotdeauna. O paralizie cerebrală survenită la naştere m-a privat de bucuriile copilăriei. Alţi copii se zbenguiau cu patinele şi cu bicicleta, dar eu stăteam singură, neputînd nici măcar să umblu. De aceea, cînd mama mă ducea de la un vindecător prin credinţă la altul, speram cu ardoare să aibă loc un miracol. De fiecare dată însă, plecam tot în scaunul cu rotile. Pentru mine era o dezamăgire, dar cît de dureros era pentru ea!

Tînjind după o speranţă autentică, pe la începutul anului 1964, mama a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. Pe atunci eu aveam aproape şase ani şi jumătate.

A fost un lucru minunat să aflu că pe acest pămînt a existat cîndva un paradis încîntător. Din nefericire, primul om, Adam, l-a pierdut, dar eu doream să mă bucur de acea intimitate cu Dumnezeu, pe care o avusese el cîndva. Cum ar fi fost să mă bucur de o relaţie cu Dumnezeu? Sau să trăiesc pe timpul cînd propriul său Fiu s-a aflat pe pămînt? Visurile mă purtau şi în Paradisul viitor. Chiar la acea vîrstă fragedă, eram convinsă că găsisem adevărul.

Mama a început să-şi ia familia cu ea la Sala Regatului a Martorilor lui Iehova. Întrunirile lor erau atît de diferite de ceea ce văzusem la biserică! Atît persoanele prezente, cît şi atmosfera m-au impresionat profund.

Faptul de a ne duce la Sala Regatului constituia o încercare pentru mama. În afară de mine, mai erau trei copii mai mici, iar noi nu aveam maşină. Cînd îşi putea permite, luam un taxi. Îmi amintesc şi acum cît de mult s-a zbătut într-o duminică. Nu se vedea nici un taxi. Apoi, parcă răsărind din pămînt, a apărut un bărbat cu un camion şi ne-a luat cu el. Am întîrziat la întrunire, dar am ajuns totuşi acolo. Cît de recunoscători i-am fost lui Iehova!

În scurt timp, scumpii noştri fraţi şi surori spirituale care aveau maşini ne luau pe rînd, plini de iubire, cu maşina lor. Încurajările mamei de a nu lipsi niciodată de la întruniri, decît atunci cînd eram realmente bolnavi, au întipărit în mintea mea tînără importanţa faptului de a ‘nu părăsi strîngerea noastră laolaltă’ (Evrei 10:24, 25). Stimulată de ceea ce învăţase, mama şi-a dedicat viaţa lui Iehova şi s-a botezat în 1965.

Pe atunci eram destul de mare pentru a aprecia şi mai mult întrunirile. În congregaţia Cypress Hills din Brooklyn, New York, existau europeni, negri, spanioli şi alţii care se închinau umăr la umăr. Părea foarte corect ca nişte oameni temători de Dumnezeu să trăiască într-o asemenea fraternitate adevărată. — Psalmul 133:1.

Mama mă învăţa cum să mă pregătesc pentru întruniri. Din punct de vedere intelectual nu era nici o problemă, dar din punct de vedere fizic, da. Din cauza paraliziei cerebrale, activităţile cele mai mărunte pentru mine erau considerabile. Îmi era — şi îmi este încă — imposibil să trag o linie dreaptă pentru a marca răspunsurile în literatura noastră biblică. Totuşi, prin exersare, mi-am îmbunătăţit deprinderea de a sublinia.

Mintea îmi era plină de lucrurile pe care trebuia să le spun. Dar pînă să iasă din gură, cuvintele mi se încurcau. Relaxarea era un lucru esenţial pentru ca muşchii mei să nu devină încordaţi. Trebuia totodată să mă concentrez pentru a pronunţa fiecare cuvînt cît mai clar posibil. Mă simţeam decepţionată atunci cînd comentariul meu nu era exprimat aşa cum trebuia sau cînd ştiam că cei prezenţi nu înţelegeau cuvintele mele. Dar, odată ce au ajuns să mă cunoască, fraţii şi surorile din congregaţie au putut să înţeleagă mai bine vorbirea mea. Totuşi, încă şi acum am zile bune şi zile grele în legătură cu această problemă.

Şase luni zguduitoare

La vîrsta de opt ani, am trăit timp de şase luni o experienţă ale cărei efecte le resimt şi acum. În pofida terapiei care mi se aplica deja, care consta în exerciţii fizice, de vorbire şi în diferite activităţi, medicii m-au trimis la o clinică de recuperare din West Haverstraw, New York. Mama şi cu mine aveam inima zdrobită. Cu ani de zile în urmă, cînd medicii îmi stabiliseră în mod greşit diagnosticul de retardare mintală, mama le spusese că nu mă va interna niciodată într-o clinică de psihiatrie. De aceea, pentru ea, chiar şi o separare temporară era greu de suportat. Totuşi, ea înţelegea că pentru mine, faptul de a duce o viaţă productivă, fără a fi dependentă de ea şi de tatăl meu, însemna, pe cît posibil, să fiu capabilă din punct de vedere fizic să mă descurc singură.

Clinica era frumoasă, dar mă simţeam părăsită. Accesele de plîns şi de furie arătau clar ce anume simţeam în legătură cu locul acela. Părinţii mei nu puteau face decît rareori călătoria de trei ore cu autobuzul pentru a mă vizita, îndeosebi de cînd mama rămăsese însărcinată cu al cincilea copil. Cînd trebuiau să plece, acest lucru mă tulbura atît de mult încît medicul a recomandat ca vizitele să fie mai rare. Mi s-a permis să mă duc acasă numai de două ori.

Medicii m-au învăţat cum să umblu cu ajutorul unor aparate de susţinere şi a unor cîrje cu adaos de plumb. Păreau grele de o tonă. Însă greutatea lor mă ajuta să-mi menţin echilibrul şi să nu cad. Acesta a fost primul pas în încercarea de a umbla singură fără ajutorul aparatelor.

Faptul de a tăia alimente, de a mă încheia la nasturi — adică orice lucru care pretinde folosirea degetelor — mi-a fost dificil, dacă nu chiar imposibil, de realizat. Am învăţat însă, într-o oarecare măsură, să mă hrănesc şi să mă îmbrac singură. Acest lucru m-a ajutat mai tîrziu în serviciul meu pentru Dumnezeu.

Odată încheiat tratamentul, m-am întors acasă. Mama m-a pus să lucrez folosindu-mă de noile mele deprinderi. Faptul de a face acest lucru constituia pentru mine o luptă pe plan afectiv, fiindcă, deşi voiam să fac singură unele lucruri, realizarea lor însemna pentru mine ceva frustrant, obositor şi care îmi lua mult timp. Ei bine, ca să mă îmbrac pentru întruniri aveam nevoie de două ore!

Cînd traversam strada în linie dreaptă, ieşind de la Sala Regatului, mergeam efectiv singură. Era o mare realizare!

Cea mai fericită zi din viaţa mea

Mama se îngrijea ca familia să se bucure de o alimentaţie spirituală echilibrată. Ea studia cu mine şi aştepta de la mine să citesc fiecare număr al periodicelor noastre, Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Trebuia totodată să mă pregătesc şi să asist la întruniri. Cu toate că mintea şi inima mea absorbea cu aviditate această cunoştinţă, nu mă gîndeam în mod serios să-mi dedic viaţa lui Iehova şi să simbolizez acest lucru prin botezul în apă. Mama m-a ajutat să înţeleg că, în pofida infirmităţii mele, Dumnezeu mă considera personal răspunzătoare din punct de vedere spiritual pentru faptele mele. Nu mă puteam aştepta să intru în lumea nouă pe baza meritelor mamei, să supravieţuiesc pentru lumea nouă ţinîndu-mă de fusta ei.

Îl iubeam pe Dumnezeu, dar situaţia în care mă aflam mă izola făcîndu-mă să mă simt diferită de ceilalţi, şi cît de dureros este pentru un adolescent lucrul acesta. Îmi era greu să-mi accept limitele. Adesea mă lăsam pradă mîniei, însă înainte de botez trebuia să ţin în frîu mînia (Galateni 5:19, 20). Dar dacă nu-mi puteam respecta dedicarea făcută lui Iehova?

La cererea mamei, a vorbit cu mine un bătrîn din congregaţie. El s-a referit la întrebarea adresată de profetul Ilie israeliţilor: „Pînă cînd vă veţi legăna între două opinii?“ (1 Împăraţi 18:21, nota de subsol). Era evident că lui Iehova nu-i plăcea atitudinea mea nehotărîtă.

M-am trezit din punct de vedere spiritual şi m-am rugat fierbinte lui Iehova pentru ajutor, precum şi referitor la hotărîrea de a-mi dedica lui viaţa. O soră din congregaţie a studiat cu mine. Ea era mai tînără decît mine şi îşi pierduse mama de la o vîrstă fragedă. Cu toate acestea, ea se dedicase lui Dumnezeu pe cînd era foarte tînără.

La vîrsta de 17 ani, m-am decis. Doream să-i slujesc lui Iehova cît mai bine posibil. Ziua în care m-am botezat, 9 august 1974, a fost cea mai fericită zi din viaţa mea.

Bucurie în minister

Pentru a participa în minister trebuia să înfrunt obstacole cît munţii. Cea mai mare problemă era să mă fac înţeleasă. Vorbeam cît mai clar posibil. Apoi, ori de cîte ori era necesar, partenera mea în ministerul de teren îi repeta locatarului cuvintele mele. Unii reacţionau negativ, considerîndu-mă o victimă exploatată de Martori. Dar faptul de a predica este dreptul meu şi dorinţa mea sinceră.

Faptul de a umbla de la uşă la uşă, chiar şi în cazul unei singure clădiri cu mai multe locuinţe, mă poate epuiza. Multe case din teritoriul care ne-a fost repartizat pentru mărturie au scări, motiv pentru care îmi este imposibil să ajung la ele. Iarna, străzile acoperite cu gheaţă fac practic imposibilă participarea mea în lucrarea din casă în casă (Faptele 20:20). Totuşi, fraţii mei spirituali m-au ajutat enorm, iar Iehova m-a binecuvîntat acum cu un scaun cu rotile automat, fapt care îmi uşurează foarte mult ministerul.

Cu timpul, am început să depun mărturie prin corespondenţă. Scrierea scrisorilor cu mîna nu ar fi eficientă, deoarece majoritatea oamenilor nu ar putea descifra scrisul meu. De aceea, maşina de scris electrică a devenit scribul meu. Lucrez foarte încet din cauza unei slabe coordonări a mişcărilor mîinii. Aproape la fiecare a doua literă, în loc să bat o tastă bat alta. Îmi trebuie, poate, o oră sau mai mult ca să bat la maşină o singură pagină.

În pofida forţei slabe de care dispun, din cînd în cînd slujesc ca pionier auxiliar, dedicînd ministerului 60 de ore sau mai mult în fiecare lună. Acest lucru îmi pretinde o bună planificare, eforturi suplimentare şi sprijinul colaboratorilor în credinţă. Spiritul lor de pionier mă încurajează. Mama mi-a oferit, de asemenea, un excelent exemplu slujind ca pionier regular sau ca pionier auxiliar, cu toate că se confruntă cu greutăţi, cu o sănătate precară şi cu dificultatea creşterii a şapte copii în cadrul unui cămin dezbinat din punct de vedere religios.

Mă descurc singură

La vîrsta de 24 de ani, am decis să mă mut pentru a mă descurca singură. Mutarea mea în cartierul Bensonhurst din Brooklyn s-a dovedit a fi o binecuvîntare. Congregaţia Marlboro era asemenea unei familii strîns unite. Cît de mult mi-a întărit credinţa asocierea cu membrii ei! Deşi în congregaţie nu existau decît două sau trei persoane care aveau maşină, fraţii mei spirituali mă luau la toate întrunirile. Nu am locuit însă mult timp acolo.

Cu sentimentul că sînt complet ratată, m-am reîntors în sînul familiei şi m-am cufundat într-o depresie adîncă care a durat trei ani. Au reapărut accesele de mînie. Apoi a apărut gîndul sinuciderii şi, de mai multe ori, am încercat să-l duc la îndeplinire. Moartea era asemenea unui nor negru mereu ameninţător. Dar m-am bizuit puternic pe Dumnezeu şi am promis că voi manifesta apreciere pentru darul vieţii primit de la el. Bătrînii mi-au oferit mîngîiere şi sfaturi. Acestea, împreună cu rugăciunea, studiul individual, răbdarea manifestată de familia mea şi un ajutor medical de specialitate, mi-au redresat modul de gîndire.

Prin intermediul revistei Turnul de veghere, Iehova a furnizat cu tandreţe o înţelegere profundă cu privire la depresia gravă. Da, el se îngrijeşte de poporul său şi ne înţelege simţămintele (1 Petru 5:6, 7). Cu timpul, depresia profundă s-a atenuat. Au trecut zece ani, dar Iehova mă ajută şi acum să înfrunt frustrarea şi depresia. Uneori mă simt aproape copleşită de sentimente de inutilitate. Dar rugăciunea, studiul biblic şi familia mea spirituală sînt ajutoare minunate pentru a supravieţui.

După ce am căutat zadarnic un alt apartament, am hotărît cu regret să locuiesc împreună cu familia mea pentru tot restul vieţii mele. Apoi, Iehova a răspuns rugăciunilor mele. A devenit disponibilă o locuinţă în cartierul Bedford–Stuyvesant din Brooklyn. În 1984, la sfîrşitul verii, m-am mutat, şi de atunci locuiesc acolo.

Membrii congregaţiei Lafayette, o congregaţie foarte iubitoare, m-au transportat cu amabilitate la întruniri. Îmi este încă proaspăt în minte primul meu studiu de carte al congregaţiei la care am asistat acolo. El s-a ţinut într-o locuinţă aflată la etajul patru — şi nu exista lift! Numai cu ajutorul lui Iehova am reuşit să urc şi să cobor scările acelea. Cu timpul, a fost pus la dispoziţie un loc mai convenabil. Iar acum, Iehova m-a binecuvîntat cu privilegiul ca studiul de carte al congregaţiei să se ţină în locuinţa mea.

În această congregaţie domneşte un extraordinar spirit de pionier. Cînd am sosit aici, existau circa 30 de pionieri, iar unii dintre ei mi-au acordat o grijă şi o atenţie specială. Atmosfera aceea plină de zel m-a îndemnat şi pe mine să fac mai des pionierat auxiliar.

În aprilie 1989 congregaţiile Lafayette şi Pratt au construit o nouă Sală a Regatului chiar pe strada pe care locuiesc eu. A fost tocmai la timp, deoarece, din cauza înrăutăţirii continue a sănătăţii mele fizice, mersul pe jos a devenit din nou o problemă. Însă, cu vehiculul meu automat, precum şi cu fraţii şi surorile mele sprirituale alături de mine, călătoriile spre şi de la întruniri sînt plăcute. Cît de mult apreciez acest ajutor plin de iubire!

Recunoscătoare pentru sprijinul lui Dumnezeu

Deşi picioarele îmi sînt nesigure, inima îmi este neclintită. O bună educaţie mi-a făcut viaţa puţin mai uşoară, dar Dumnezeu m-a susţinut. Uneori, nu ştiam cum îmi va fi furnizată hrana zilnică, dar Iehova m-a susţinut şi a fost un Furnizor fidel. Într-adevăr îmi sînt dragi cuvintele lui David: „Am fost tînăr şi am îmbătrînit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pîinea“. — Psalmul 37:23–25.

De mai multe ori, Iehova m-a ajutat să pot să-mi menţin poziţia scripturală, refuzînd să accept sînge în timpul unor intervenţii chirurgicale (Faptele 15:28, 29). De curînd, a murit tatăl meu. Pierderea unei persoane atît de apropiate a fost cu adevărat o grea lovitură. Numai forţa care provine de la Iehova m-a ajutat să ies din această încercare, precum şi din altele.

Starea sănătăţii mele poate va continua să se înrăutăţească, dar încrederea mea în Dumnezeu şi relaţia mea cu el sînt salvarea mea. Cît de fericită sînt că mă aflu în mijlocul poporului lui Iehova şi că mă bucur de sprijinul Său permanent!