Am răspuns în timp de seceriş
RELATATĂ DE WINIFRED REMMIE
„MARE este secerişul, dar puţini sînt lucrătorii!“ Aceste cuvinte ale lui Isus, Domnul nostru, au izvorît dintr-un sentiment de interes profund faţă de oameni, care erau necăjiţi şi risipiţi ca nişte oi fără păstor. Şi eu am avut acelaşi sentiment şi, în cei patruzeci de ani care au trecut, am căutat întotdeauna să răspund favorabil la chemarea Stăpînului de a participa la seceriş. — Matei 9:36, 37.
M-am născut în Africa de Vest, într-o familie cu şapte copii, toţi fiind fete. Părinţii noştri erau afectuoşi, dar fermi; ei erau şi foarte religioşi. Faptul de a merge în fiecare săptămînă la biserică şi la Şcoala duminicală era un lucru care nu suporta discuţii. Pentru mine nu a fost o problemă, deoarece îmi plăceau lucrurile spirituale. De fapt, la vîrsta de 12 ani am fost desemnată să ţin cursurile la Şcoala duminicală.
Căsătorie şi aventură
În 1941, la vîrsta de 23 de ani, m-am căsătorit cu Lichfield Remmie, contabil la biroul guvernamental. Aveam o situaţie prosperă din punct de vedere material, dar pasiunea după aventură şi dorinţa de a acumula bogăţii materiale ne-au îndreptat paşii, în 1944, spre Liberia. Un moment de cotitură în viaţa soţului meu, şi în cele din urmă şi în a mea, a avut loc în 1950, cînd el l-a întîlnit pe Hoyle Ervin, un misionar, Martor al lui Iehova. După numai trei săptămîni de studiu, soţul meu a început să participe în lucrarea de predicare.
Am fost tulburată cînd soţul meu a încetat să mai meargă la biserică. Trebuie să amintesc că era un protestant devotat care chiar postea în Săptămîna mare a Paştelui. Cînd l-am văzut prima dată ieşind în predicare, cu servieta în mînă, am fost furioasă. „Ce se întîmplă cu tine?“ am întrebat eu. „Un bărbat important ca tine să meargă să predice împreună cu aceşti oameni nesăbuiţi!“ În timpul acestei tirade el a fost calm şi liniştit.
A doua zi, fratele Ervin a venit în vizită la noi pentru a studia cu Lichfield. Ca de obicei, am stat deoparte în timpul studiului. Probabil din această cauză fratele Ervin m-a întrebat dacă nu eram cumva analfabetă. Cum? Eu, analfabetă? Ce insultă! Voiam să-i arăt cît de instruită eram! Voiam să demasc această religie falsă!
Accept adevărul
Nu la mult timp după aceasta am remarcat pe masa din sufragerie cartea Dumnezeu să fie găsit adevărat. ‘Ce titlu ridicol, m-am gîndit eu. Dumnezeu a fost întotdeauna adevărat, nu-i aşa?’ În timp ce răsfoiam cartea am găsit repede un alt motiv de nemulţumire. Ea spunea că omul nu are suflet, ci că este un suflet! Chiar cîinii şi pisicile sînt suflete! Asta chiar m-a contrariat. ‘Ce învăţătură nesăbuită!’ m-am gîndit eu.
Cînd soţul meu a venit acasă, l-am provocat plină de mînie. „Aceşti înşelători spun că omul nu are un suflet. Sînt nişte profeţi falşi!“ Soţul meu nu s-a luat la ceartă cu mine; dimpotrivă, el mi-a răspuns în mod calm: „Winnie, totul se află în Biblie“. Mai tîrziu, cînd fratele Ervin mi-a demonstrat cu răbdare din propria mea Biblie că sîntem suflete şi că sufletul nostru este muritor, am fost uluită (Ezechiel 18:4). Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost textul scriptural din Geneza 2:7, care declară: „Omul [Adam] a devenit un suflet viu“.
Cît de mult greşisem! Mă simţeam înşelată de clerici şi nu m-am mai dus niciodată la biserică. În schimb, am început să asist la întrunirile creştine ale Martorilor lui Iehova. Am fost foarte impresionată cînd am văzut iubirea din mijlocul lor! Aceasta trebuia să fie religia adevărată.
Secerînd în Cape Palmas
Aproximativ trei luni mai tîrziu, soţul meu a avut ocazia să sustragă o mare sumă de bani de la compania sa — dar nu a făcut-o. Colegii lui îl ridiculizau: „Remmie, vei muri sărac“.
Dar, datorită cinstei sale, el a fost avansat şi trimis la Cape Palmas pentru a deschide acolo un nou birou al companiei. Am predicat în mod zelos şi, după numai două luni, aveam un mic grup de persoane sincer interesate de mesajul biblic. Mai tîrziu, cînd a călătorit în capitală, la Monrovia, pentru a obţine unele materiale pentru noul birou, Lichfield a fost botezat. El a cerut totodată ajutor de la Watch Tower Society pentru a le purta de grijă celor din Cape Palmas care manifestau interes pentru adevăr.
Watch Tower Society a răspuns trimiţîndu-i pe fratele şi pe sora Faust la Cape Palmas. Sora Faust mi-a fost de un inestimabil ajutor, iar în decembrie 1951 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botez. Acum, mai mult decît oricînd, eram hotărîtă ‘să strîng roadă pentru viaţa veşnică’ (Ioan 4:35, 36). În aprilie 1952 am intrat în ministerul cu timp integral ca pionieră.
Eforturile mele au fost binecuvîntate imediat de Iehova; în decurs de un an, am ajutat cinci persoane pînă la dedicare şi botez. Una dintre ele, Louissa Macintosh, era verişoară cu preşedintele de atunci al Liberiei, W. V. S. Tubman. Ea a fost botezată, a intrat în serviciul cu timp integral şi a rămas fidelă lui Dumnezeu pînă la moartea sa care a survenit în 1984. În mai multe ocazii ea i-a depus mărturie preşedintelui.
La Lower Buchanan
În 1957, cu ocazia vizitei supraveghetorului de district, eu şi soţul meu am fost invitaţi să devenim pionieri speciali. După ce am dezbătut împreună problema sub rugăciune, am acceptat misiunea. Lichfield avea nevoie de cîteva luni pentru a-şi încheia cu bine serviciul laic din Cape Palmas, astfel că eu am mers înainte la Lower Buchanan, un teritoriu nelucrat, pentru a iniţia lucrarea şi acolo.
La sosire, am fost găzduită de familia Maclean. În ziua următoare, aşa cum era obiceiul, am fost invitată la ajutorul şefului tribului Pele. Şeful şi familia lui m-au primit cu căldură şi am depus mărturie unui mic grup de persoane aflate în locuinţa sa. Nu mai puţin de şase dintre persoanele cărora le-am vorbit în ziua aceea, inclusiv ajutorul şefului şi soţia lui, au devenit în cele din urmă Martori.
În curînd am ajuns să conduc un studiu al revistei Turnul de veghere cu o asistenţă de peste 20 de persoane. A trebuit să mă bizui pe Iehova şi el mi-a dat forţa şi destoinicia necesare pentru a le purta de grijă oilor sale. Cînd mă simţeam obosită sau incompetentă, îmi aminteam de cei fideli din vechime, îndeosebi de femei cum ar fi Debora şi Hulda care s-au dovedit neînfricate în îndeplinirea misiunii încredinţate de Iehova. — Judecătorii 4:4–7, 14–16; 2 Împăraţi 22:14–20.
În martie 1958, după numai trei luni petrecute în Lower Buchanan, am primit o scrisoare care mă informa despre vizita supraveghetorului de circumscripţie, John Charuk. Am închiriat subsolul unei clădiri în care putea să încapă o mare mulţime de oameni. Apoi am călătorit la Upper Buchanan pentru a-l întîlni pe fratele Charuk, dar nu a venit. L-am aşteptat pînă la lăsarea serii, după care m-am întors obosită la Lower Buchanan.
Aproape de miezul nopţii, am auzit o bătaie la uşă. Cînd am deschis-o, l-am văzut nu numai pe supraveghetorul de circumscripţie, ci şi pe soţul meu, a cărui sosire-surpriză a coincis în mod minunat cu cea a fratelui Charuk. Cum m-au găsit? Ei au întîlnit un vînător şi l-au întrebat dacă nu cunoştea o doamnă care le predică oamenilor despre Iehova. „Ba da“, a răspuns el şi apoi i-a îndrumat spre locuinţa mea. Cît am fost de fericită că, în numai trei luni petrecute în Lower Buchanan, lumina mea strălucise atît de puternic! — Matei 5:14–16.
În timpul vizitei fratelui Charuk ne-am bucurat de o asistenţă record de 40 de persoane. Cu timpul a fost formată o congregaţie prosperă şi am putut construi o frumoasă Sală a Regatului. Însă viaţa nu a fost întotdeauna lipsită de probleme. De exemplu, în 1963 s-a declanşat o persecuţie religioasă în Kolahun, iar soţul meu a fost arestat şi întemniţat. El a fost bătut atît de cumplit încît a trebuit să fie spitalizat.
Nu la mult timp după externarea sa, în acelaşi an, am avut un congres la Gbarnga. În ultima zi, soldaţii au înconjurat întreaga asistenţă şi ne-au ordonat să salutăm drapelul. Cînd noi am refuzat, soldaţii ne-au forţat să ţinem mîinile ridicate în sus şi să privim direct la soare. Pe unii dintre noi i-au şi bătut cu paturile puştilor. Ca un ajutor pentru a-mi păstra integritatea faţă de Dumnezeu, cîntam în gînd cîntarea Regatului „Nu vă temeţi de ei!“ După aceasta soldaţii i-au aruncat pe unii dintre noi într-o închisoare murdară. Trei zile mai tîrziu, străinii au fost eliberaţi, iar Lichfield şi cu mine am fost deportaţi în Sierra Leone. Martorii locali au fost eliberaţi în ziua următoare.
Alte privilegii şi răsplătiri
Am fost repartizaţi să lucrăm împreună cu congregaţia Bo din sudul statului Sierra Leone. Am slujit aici timp de opt ani, după care am fost transferaţi la Njala. În timp ce ne aflam la Njala, soţul meu a fost numit să slujească ca locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie, iar eu am avut privilegiul să-l însoţesc în timp ce a activat în acest serviciu. Apoi, în jurul anului 1975 am primit o nouă repartizare în congregaţia East Freetown.
Am cunoscut răsplata de a-i vedea pe mulţi dintre cei cu care am studiat Biblia îmbrăţişînd închinarea adevărată. Am peste 60 de copii şi nepoţi spirituali ca „scrisori de recomandare“ (2 Corinteni 3:1). Unii au trebuit să facă schimbări drastice, ca în cazul Victoriei Dyke, care era profetesă în secta Aladura. După ce am examinat 1 Ioan 5:21, ea a renunţat în final la multele ei fetişuri şi obiecte de veneraţie. Ea şi-a simbolizat dedicarea prin botez şi a devenit în cele din urmă pionier special, ajutîndu-le pe multe dintre rudele ei să accepte adevărul.
În aprilie 1985 a murit soţul meu, la numai cîteva luni înainte de a sărbători a 44-a aniversare a căsătoriei noastre. Dar nu am rămas singură. Am continuat să slujesc ca ministru cu timp integral lui Iehova, Cel care mă ajută. Şi am avut o legătură deosebită cu cei pe care i-am ajutat să-l cunoască. Ei sînt o familie într-un sens deosebit. Eu îi iubesc pe ei şi ei pe mine. Cînd sînt bolnavă, ei aleargă să se intereseze de mine şi, desigur, şi eu îi ajut pe ei.
Nu încape nici o îndoială, dacă ar trebui să iau totul de la început, aş fi bucuroasă să-mi iau secera şi să mă alătur la seceriş în calitate de colaborator al lui Iehova.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Winifred Remmie în prezent