Iehova — Un cunoscut sau un prieten al tău?
„IOAN, pot să ţi-l prezint pe prietenul meu? El este — scuză-mă, nu vrei să-mi aminteşti care-ţi este numele?“
Aţi auzit vreodată acest gen stîngaci de conversaţie? El constituie un exemplu al modului greşit în care utilizează unii oameni cuvîntul „prieten“. În realitate ei se referă doar la un „cunoscut“ sau uneori nici măcar la atît. Faptul de fi un cunoscut al domnului Popescu care locuieşte la capătul străzii este una; a fi prietenul său este cu totul altceva.
Un dicţionar defineşte substantivul „cunoscut“ drept „o persoană cu care cineva are un oarecare contact pe plan social, dar fără să aibă pentru el un puternic ataşament personal“. Termenul indică „mai puţină familiaritate, intimitate, camaraderie şi admiraţie decît în cazul unui PRIETEN“.
Această lipsă a unui puternic ataşament personal explică de ce uneori acordăm puţină atenţie la ceea ce i se întîmplă unui cunoscut, dar sîntem implicaţi în mod intim în viaţa prietenilor noştri. Luăm parte la bucuriile şi întristările lor, permiţînd ca acestea să ne mişte profund. Desigur, trebuie să avem grijă ca participarea noastră afectivă să nu ne determine să ne amestecăm în problemele lor personale. — 1 Petru 4:15.
Faptul de a avea un puternic ataşament personal faţă de prietenii noştri explică totodată de ce încercăm, de obicei, să le plăcem. Dacă un cunoscut consideră comportamentul nostru dezagreabil sau nepotrivit, nu este atît de sigur că nemulţumirea sa ne va determina să ne schimbăm. Dar un prieten poate exercita cu adevărat o influenţă puternică fie în materie de îmbrăcăminte, fie de conduită sau de atitudine.
În ceea ce priveşte încrederea, afecţiunea, respectul şi loialitatea, prietenia pretinde un grad mai înalt de responsabilitate decît relaţia cu un cunoscut. Cel care doreşte să fie prieten cu cineva, dar, ca să zicem aşa, fără să fie implicată vreo responsabilitate, în realitate doreşte să aibă numai un cunoscut, nu un prieten. Prietenii apropiaţi sînt fericiţi să îndeplinească responsabilităţile pe care le comportă un puternic ataşament personal, dîndu-şi seama că acestea le dau posibilitatea să-şi dovedească prietenia.
Prietenia cu Dumnezeu
În calitate de Creator, Iehova este Tatăl ceresc al omenirii şi merită să fie iubit, ascultat şi respectat. Dar el doreşte ca oamenii să facă aceasta dintr-un puternic ataşament personal faţă de el, nu doar dintr-un sentiment al datoriei (Matei 22:37). El doreşte totodată ca ei să-l iubească ca pe un Prieten (Psalmul 18:1). Întrucît „El ne-a iubit întîi“, el însuşi a stabilit o bază perfectă pentru o astfel de prietenie. — 1 Ioan 4:19.
Primii noştri părinţi, Adam şi Eva, îl cunoşteau pe Iehova. Întrebarea era: Aveau ei să accepte oferta de a fi prieteni ai săi? Cu tristeţe trebuie să spunem că nu au făcut-o. Faptul că au căutat în mod egoist independenţa de Dumnezeu a sugerat că ei nu aveau un sentiment de puternic ataşament personal faţă de el. Ei au fost dispuşi să accepte binecuvîntările prieteniei care le era oferită, dar nu au fost dispuşi să îndeplinească responsabilităţile acesteia. Este ca şi cum ar fi dorit să se bucure de plăcerile confortabilei lor locuinţe paradiziace, dar fără să fie dispuşi să-şi plătească chiria.
Noi toţi, unii într-o măsură mai mare decît alţii, am moştenit acest spirit de nerecunoştinţă şi independenţă (Geneza 8:21). Unii tineri au permis, de exemplu, ca dorinţa lor naturală de independenţă să-i facă nerecunoscători faţă de părinţii lor. Aceasta a dus la destrămarea celei mai preţioase prietenii care trebuia să existe între ei şi părinţii lor pe parcursul vieţii. Cu toate că şi acest lucru este trist, totuşi o destrămare a prieteniei noastre cu Tatăl nostru ceresc este ceva mult mai grav. De fapt, ea poate fi fatală!
Cerinţele prieteniei
Fără încredere, nici o relaţie, fie cu oameni, fie cu Dumnezeu, nu poate dura mult timp. Patriarhul Avraam a înţeles lucrul acesta şi, de aceea, el a manifestat de repetate ori o încredere absolută în Dumnezeu. Citiţi Geneza 12:1–5 şi 22:1–18 şi veţi observa două exemple remarcabile ale încrederii sale în Iehova. Da, „Avraam a avut credinţă în Iehova, şi faptul acesta i-a fost considerat ca dreptate“. Iată de ce „el a fost numit «prietenul lui Iehova»“. — Iacov 2:23, NW.
O altă cerinţă în vederea prieteniei cu Dumnezeu constă în satisfacerea obligaţiilor pe care le comportă această prietenie. Datorită poziţiei noastre umile în comparaţie cu Iehova, aceste obligaţii sînt, în mod logic, mult mai mari decît ar fi într-o prietenie între oameni. Ele înseamnă mult mai mult decît faptul de a dori să-i plăcem în unele lucruri — aşa cum se întîmplă într-o prietenie între oameni. Ele pretind din partea noastră să avem dorinţa de a-i plăcea în toate lucrurile. Isus, Fiul lui Dumnezeu şi cel mai intim prieten al său, a arătat aceasta atunci cînd a spus despre Iehova: „[Eu] fac totdeauna ce-I este plăcut“. — Ioan 8:29.
Aşadar, prietenia cu Iehova, sau cu Fiul său, nu este posibilă fără să fie implicată o responsabilitate; ea este dependentă de faptul că noi trăim în armonie cu cerinţele prealabile referitoare la prietenie, pe care le-au stabilit ei (vezi Psalmul 15:1–5). Isus a indicat cu claritate acest lucru într-o discuţie cu discipolii săi, spunînd: „Voi sînteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu“. — Ioan 15:14.
O altă cerinţă a prieteniei este comunicarea deschisă şi sinceră. În ziua morţii sale, Isus le-a spus apostolilor săi fideli: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpînul său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu“ (Ioan 15:15). Împărtăşindu-şi gîndurile prietenilor săi, Isus urma exemplul Tatălui său ceresc, despre care Amos 3:7 spune: „Domnul Suveran Iehova nu va face nimic fără să-şi reveleze lucrul său confidenţial slujitorilor săi, profeţii“ (NW).
Nu este acesta un lucru normal între prieteni? Poate că nu vom simţi nici un îndemn să-i relatăm experienţele noastre domnului Popescu de la capătul străzii. Şi mai mult ca sigur că nu vom dori să-i împărtăşim cele mai intime gînduri şi sentimente ale noastre. La urma urmei, el este doar un cunoscut. Dar în cazul prietenilor noştri, uneori de-abia aşteptăm să le spunem aceste lucruri!
La fel stau lucrurile în cazul prieteniei noastre cu Dumnezeu. Poate că abia aşteptăm să ne apropiem de el în rugăciune, dezvăluindu-i necesităţile, dorinţele şi cele mai intime sentimente ale noastre. Desigur, dacă comunicarea se face dintr-o singură parte, prietenia se va stinge în scurt timp. De aceea, trebuie să fim gata să-i permitem şi lui Dumnezeu să ne vorbească. Lucrul acesta îl facem ascultînd cu atenţie ceea ce spune Cuvîntul său scris, meditînd la sfaturile sale şi apoi aplicîndu-le cît putem mai bine.
Cît de importantă este pentru tine prietenia cu Iehova?
Pentru a te ajuta să răspunzi la această întrebare, să examinăm un gen deosebit de prietenie între oameni. Dacă eşti o persoană tînără, poate că te interesează o prietenie care să conducă la căsătorie. Desigur, tu îţi dai seama că este greu să consideri drept un fundament potrivit pentru căsătorie simplul fapt de a-l cunoaşte pe viitorul partener. Trebuie ca, mai întîi, cunoaşterea să se transforme în prietenie. Această prietenie poate fi apoi dezvoltată şi modelată într-o relaţie mai intimă care va constitui în cele din urmă un fundament potrivit pentru o căsătorie fericită.
Acum, gîndeşte-te. Cîte eforturi depun cei mai mulţi oameni pentru a dezvolta acest gen de prietenie? Cît timp şi cîţi bani cheltuiesc ei pentru a o întemeia şi a o păstra? Cît timp este petrecut pentru a gîndi la lucrul acesta? În ce măsură îşi fac planuri — sau sînt dispuşi să-şi schimbe planurile — cu scopul de a îmbunătăţi sau întreţine această relaţie?
Apoi întreabă-te: ‘Cum pot compara acest lucru cu eforturile mele în scopul de a-mi dezvolta prietenia cu Creatorul meu sau de a o îmbunătăţi şi întări? Cît timp petrec pentru a realiza acest lucru? În ce măsură sînt gîndurile mele preocupate de prietenia cu Iehova? În ce măsură fac planuri — sau sînt dispus să-mi schimb planurile — cu scopul de a îmbunătăţi şi apoi de a întreţine această relaţie?’
Tinerii creştini trebuie să fie foarte conştienţi de faptul că orice prietenie între oameni, inclusiv cea care conduce în cele din urmă la căsătorie, este de importanţă secundară faţă de prietenia pe care trebuie să o aibă cu Creatorul lor. Iată de ce ei sînt îndemnaţi la Eclesiastul 12:1: „Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale“. Mulţi fac lucrul acesta slujind în mod public ca miniştri ai lui Dumnezeu, iar un număr tot mai mare din rîndurile lor, în calitate de predicatori cu timp integral, sau pionieri.
În pofida lipsei de scrupule şi a lipsei de religiozitate care iau amploare în jurul lor, aceştia îl apără cu îndrăzneală pe Iehova atunci cînd aud rostindu-se injurii şi acuzaţii false la adresa lui. Oare nu la aceasta s-ar putea aştepta în mod legitim Iehova din partea prietenilor săi? Nu la aceasta ne-am aştepta şi noi din partea prietenilor noştri? Şi nu s-ar bucura inima noastră cînd am descoperi că prietenii noştri fac aceasta cu zel şi cu convingere? — Compară cu Proverbele 27:11.
Da, prietenia cu Dumnezeu — întocmai ca şi cea dintre oameni — implică responsabilităţi care trebuie îndeplinite dacă vrem ca prietenia să dureze. O persoană care nu este dispusă să accepte aceste responsabilităţi sau nu este gata să efectueze o dedicare faţă de Dumnezeu pe care apoi să o îndeplinească, ar putea, ce-i drept, să fie un cunoscut al lui Iehova. Însă el mai trebuie să guste şi bucuriile care rezultă din faptul de a-l avea pe Iehova ca Prieten.
[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]
Avraam s-a încrezut în Dumnezeu şi ca urmare a acestui fapt a fost numit prietenul lui Iehova