După Buchenwald am găsit adevărul

AM CRESCUT în Grenoble, Franţa, în anii ’30. Profesorul meu de limba germană, deşi francez, era un nazist fanatic. La şcoală el accentua tot timpul că germana va „deveni utilă“ într-o zi. Însă majoritatea profesorilor noştri, veterani din primul război mondial, erau înspăimîntaţi de ridicarea nazismului în Germania. Şi eu mă simţeam neliniştit pe măsură ce devenea tot mai evident că războiul se apropia.

În 1940, la începutul celui de-al doilea război mondial, am pierdut un unchi iubit în cumplita bătălie de pe rîul Somme. Aceasta m-a întristat foarte mult, dar eram prea tînăr ca să mă înrolez în armata franceză. Trei ani mai tîrziu însă, în timp ce Franţa se afla sub ocupaţie germană, am avut posibilitatea să-mi utilizez aptitudinile ca desenator pentru Rezistenţa franceză. Excelam în falsificarea de semnături şi am lucrat, de asemenea, la falsificarea de ştampile germane. Simţeam o satisfacţie atît de mare să lupt în felul acesta împotriva forţelor de ocupaţie duşmane, încît opiniile comuniste ale asociaţilor mei aveau la acea dată o mică importanţă pentru mine.

Arestat

La 11 noiembrie 1943, Rezistenţa locală a organizat o demonstraţie pentru comemorarea armistiţiului primului război mondial. Dar gărzile franceze dotate cu vehicule au blocat accesul spre podul care ducea la monumentul celor căzuţi în război şi ne-au îndemnat să ne întoarcem acasă. Procesiunea noastră a decis însă să mărşăluiască spre un alt monument al eroilor aflat în centrul oraşului. Dar am scăpat din vedere un lucru. Monumentul se afla la o mică distanţă de birourile Gestapoului.

Grupul nostru a fost înconjurat rapid de către soldaţi înarmaţi, care ne-au aliniat lîngă un zid. Cînd soldaţii ne-au pus în mişcare, au găsit pe caldarîm mai multe revolvere. Întrucît nimeni nu voia să mărturisească ale cui sînt, soldaţii au eliberat numai femeile şi tinerii de la 16 ani în jos. Astfel, la vîrsta de 18 ani, am fost întemniţat împreună cu alţi 450 de prizonieri. Cîteva zile mai tîrziu am fost transferaţi într-un lagăr de tranzit din apropiere de Compiègne, în nordul Franţei.

În drum spre Germania

La 17 ianuarie 1944, am avut primul — dar, din nefericire, nu şi ultimul — contact cu soldaţii germani ale căror căşti erau decorate cu zvastica în stînga şi cu iniţialele SS (Schutzstaffel) în dreapta. Ei adunaseră sute de prizonieri, şi a trebuit să mergem pe jos pînă la gara Compiègne. Am fost literalmente împinşi cu picioarele în nişte vagoane de tren. Numai în vagonul meu erau 125 de prizonieri. Trei zile şi două nopţi nu primiserăm nimic de mîncat sau de băut. În decurs de cîteva ore, cei care erau mai slabi s-au prăbuşit deja şi au fost călcaţi în picioare. Două zile mai tîrziu am ajuns la Buchenwald, în apropiere de Weimar, adînc în interiorul Germaniei.

După ce am fost dezinfectat şi am fost tuns complet, mi s-a dat numărul de înregistrare 41 101 şi am fost clasificat drept „terorist comunist“. În perioada de carantină l-am cunoscut pe preotul dominican Michel Riquet, care avea să devină celebru după război pentru predicile sale de la catedrala Notre Dame din Paris. Împreună cu alţi tineri de vîrsta mea l-am întrebat de ce permitea Dumnezeu asemenea orori. El a răspuns: „Trebuie să treceţi prin multe suferinţe pentru a merita să mergeţi la cer“.

Viaţa de fiecare zi

Ocupanţii celor 61 de barăci trebuiau să se scoale aproximativ la ora patru şi jumătate dimineaţa. Ieşeam afară pe jumătate dezbrăcaţi şi deseori trebuia să spargem gheaţa formată deasupra apei, pentru a ne spăla. Indiferent că starea sănătăţii noastre era bună sau rea, fiecare trebuia să se conformeze. Apoi urma distribuirea pîinii — circa 200–300 de grame de pîine fără gust pe zi, cu o feliuţă de margarină şi ceva ce semăna în mod vag a fi gem. La 5,30 dimineaţa eram aliniaţi toţi pentru apel. Ce îngrozitoare experienţă era să-i purtăm în spate pe cei care muriseră în timpul nopţii! Mirosul pătrunzător al fumului ce se ridica în timp ce erau arse cadavrele ne aducea aminte de camarazii noştri. Eram cuprinşi de sentimente de repulsie, de disperare şi de ură deoarece ştiam că şi noi puteam sfîrşi în acelaşi mod.

Lucrul meu la BAU II Kommando (detaşamentul II construcţii) consta în a săpa nişte gropi care nu aveau nici un rost. Numai după ce groapa avea o adîncime de 2 metri, trebuia să o umplem la loc cu tot atîta grijă. Lucrul începea la ora 6 dimineaţa, cu o pauză de o jumătate de oră la prînz, după care continuam să lucrăm pînă la ora 7 seara. Deseori, ni se părea că apelul de seară nu se mai sfîrşea. Ori de cîte ori existau pierderi grele pentru Germania pe frontul din Rusia, acesta putea dura pînă la miezul nopţii.

Un grup deosebit

Oricine ar fi încercat să scape din lagăr putea fi uşor recunoscut deoarece fiecare dintre noi avea o tunsură neregulată a părului. Părul ne era tăiat în aşa fel încît o fîşie era tunsă foarte scurt sau rasă pe mijlocul capului sau pe părţile laterale. Unii prizonieri aveau însă o tunsură obişnuită. Cine erau aceştia? Şeful barăcii noastre ne-a satisfăcut curiozitatea. „Sînt Bibelforscher (Studenţi ai Bibliei)“, a spus el. ‘Dar ce caută nişte Studenţi ai Bibliei într-un lagăr de concentrare?’ m-am mirat eu. „Ei sînt aici pentru că îi aduc închinare lui Iehova“, am fost informat. Iehova! Era pentru prima dată cînd auzeam numele lui Dumnezeu.

În cele din urmă am ajuns să aflu puţin mai mult despre Studenţii Bibliei. Majoritatea erau germani. Unii dintre ei se aflau în lagăre de concentrare începînd din 1935 pentru că refuzaseră să se supună lui Hitler. Ei ar fi putut pleca liberi, dar refuzau să capituleze. Ofiţerii SS îi utilizau ca bărbieri personali ai lor şi li se încredinţau unele sarcini speciale care pretindeau un personal de încredere, de pildă, să lucreze în posturi administrative. Ceea ce ne-a stîrnit cel mai mult curiozitatea era seninătatea lor, o lipsă totală de ură sau de spirit de protest şi răzbunare. Nu puteam înţelege lucrul acesta. Din nefericire, nu ştiam suficient de bine limba germană pentru a conversa atunci cu ei.

Trenul morţii

Pe măsură ce Aliaţii înaintau, prizonierii erau trimişi în lagăre aflate şi mai adînc în interiorul ţării, dar acestea ajunseseră să fie îngrozitor de supraaglomerate. În dimineaţa zilei de 6 aprilie 1945, soldaţii SS au luat 5 000 dintre noi şi ne-au supus unui marş forţat pe drumul spre Weimar, pe o distanţă de 9 kilometri. Cei care n-au putut ţine pasul au fost împuşcaţi cu sînge rece în ceafă. Cînd am ajuns în cele din urmă în gara Weimar, am urcat în nişte vagoane de marfă deschise şi trenul a plecat. Timp de 20 de zile garnitura a rătăcit de la o gară la alta de-a lungul Germaniei şi apoi a intrat în Cehoslovacia.

Într-o dimineaţă, o parte din trenul nostru a fost tras pe o linie de manevră. Soldaţii au pregătit mitralierele, au deschis uşile unui vagon de marfă şi i-au masacrat pe toţii prizonierii ruşi aflaţi în el. Motivul? În timpul nopţii, un grup de zece prizonieri îi uciseseră pe gardieni şi fugiseră. Parcă văd şi acum sîngele care picura prin podeaua vagonului pe calea ferată.

În sfîrşit, trenul a ajuns la Dachau, unde, două zile mai tîrziu, am fost eliberaţi de armata americană. Pe tot parcursul celor 20 de zile, singurele mijloace de subzistenţă au fost cîţiva cartofi cruzi şi puţină apă. La plecare eram 5 000, dar nu am supravieţuit decît 800. Mulţi alţii au murit cîteva zile mai tîrziu. Cît despre mine, am petrecut majoritatea drumului stînd pe un cadavru.

Un nou pas

După eliberarea mea, nu mi se părea nimic mai firesc decît să sprijin în mod activ Partidul Comunist Francez, dat fiind că fusesem în strînsă asociere cu mulţi dintre membrii săi — inclusiv cei proeminenţi — în Buchenwald. Am devenit ajutor al secretarului biroului de partid din Grenoble şi eram încurajat să urmez un curs de calificare pentru activişti la Paris.

Dar, în curînd am fost decepţionat. La 11 noiembrie 1945, am fost invitaţi să luăm parte la o paradă la Paris. Tovarăşul căruia i se încredinţase grupul nostru a primit o anumită sumă de bani pentru cazarea noastră; dar el nu părea dispus să-i folosească în folosul nostru. Am fost obligaţi să-i amintim de principiul cinstei şi prieteniei despre care se presupunea că ne uneşte. De asemenea, am ajuns să-mi dau seama că mulţi oameni proeminenţi pe care-i cunoscusem, pur şi simplu nu deţineau soluţia pentru problemele mondiale. În plus, în marea lor majoritate, ei erau atei, pe cînd eu credeam în Dumnezeu.

Mai tîrziu m-am mutat la Lyon, unde am continuat să lucrez ca desenator. În 1954, am fost vizitat de două Martore ale lui Iehova şi am făcut un abonament la revista Treziţi-vă! Două zile mai tîrziu, a venit să mă viziteze un bărbat împreună cu una dintre femeile care bătuseră la uşa mea. Soţia mea şi cu mine ne-am dat seama dintr-odată că eram amîndoi interesaţi de lucrurile spirituale.

În cursul discuţiilor care au urmat mi-am amintit de acei Bibelforscher din Buchenwald care erau atît de fideli credinţei lor. Abia atunci am înţeles că acei Bibelforscher şi Martorii lui Iehova sînt unii şi aceeaşi. Graţie unui studiu biblic, soţia mea şi cu mine am luat poziţie de partea lui Iehova şi am fost botezaţi în aprilie 1955.

Amintirile îmi sînt la fel de vii ca şi cum totul s-ar fi întîmplat ieri. Nu regret încercările mele din trecut. Ele m-au întărit şi m-au ajutat să înţeleg că guvernele acestei lumi au puţin de oferit. Cu toate că experienţele unei persoane pot să-i ajute pe alţii doar într-o anumită măsură, aş fi fericit dacă experienţele mele i-ar putea efectiv ajuta pe tinerii de astăzi să privească dincolo de ipocrizia acestei lumi şi să caute în consecinţă binele, valorile autentice din adevăratul creştinism, aşa cum le-a predat Isus.

Astăzi, suferinţa şi nedreptatea fac parte din viaţa de fiecare zi. La fel ca acei Bibelforscher din lagărele de concentrare, şi eu privesc spre o lume viitoare mai bună, în care iubirea frăţească şi dreptatea vor domni în locul violenţei şi al idealismului fanatic. Între timp, încerc să-i slujesc lui Dumnezeu şi lui Cristos cît mai bine cu putinţă în calitate de bătrîn în congregaţia creştină, împreună cu soţia, copiii şi nepoţii mei (Psalmul 112:7, 8). — Relatată de René Séglat

[Legenda fotografiilor de la pagina 28]

Sus: Apel în lagăr

Stînga: Poarta de la intrarea în Buchenwald. Pe inscripţie este scris: „Pentru fiecare ceea ce merită“

[Legenda fotografiilor de la pagina 29]

Sus: Crematoriul din Buchenwald

Stînga: Şaisprezece prizonieri pe fiecare nivel