Iehova s-a îngrijit de noi sub interdicţie — Partea a 3-a
ERA 14 martie 1990. În această zi importantă mă aflam printre cei prezenţi cînd o înaltă persoană oficială a înmînat la Ministerul pentru Probleme Religioase din Berlinul Răsăritean documentul prin care se acorda recunoaştere legală Martorilor lui Iehova din fosta Republică Democrată Germană, sau Germanie de Est. În timpul procedurilor juridice din ziua aceea mă gîndeam retrospectiv la clipa cînd am devenit Martor şi reflectam la timpurile grele pe care le-am trăit.
Pe la mijlocul anilor ’50, cînd Margarete, o colegă de serviciu care era Martoră, mi-a vorbit prima dată despre convingerile ei bazate pe Biblie, persecuţia Martorilor lui Iehova din Germania Răsăriteană era aprigă. La scurt timp după aceea, ea a plecat să muncească în altă parte, iar eu am început să studiez Biblia cu un alt Martor. M-am botezat în 1956 şi m-am căsătorit cu Margarete în acelaşi an. Ne-am asociat la Congregaţia Lichtenberg, din Berlin. Ea număra aproximativ 60 de vestitori ai Regatului care participau la lucrarea de predicare.
La doi ani după ce m-am botezat, funcţionari oficiali din guvern au trecut pe la locuinţa unuia dintre cei care erau în fruntea congregaţiei noastre. Intenţionau să-l aresteze, dar el era la muncă în Berlinul Occidental. Familia sa a putut să-l înştiinţeze ca să rămînă acolo, iar cîteva luni mai tîrziu membrii familiei sale au plecat la el, în Vest. Deşi aveam numai 24 de ani, mi s-au repartizat responsabilităţi mari în congregaţie. Îi sînt recunoscător lui Iehova că dă înţelepciunea şi puterea necesare pentru a ne achita de aceste îndatoriri. — 2 Corinteni 4:7.
Furnizînd hrană spirituală
Cînd, în august 1961, a fost ridicat Zidul Berlinului, Martorii lui Iehova din Est au fost brusc izolaţi de fraţii lor din Vest. Astfel a început o perioadă în care am multiplicat literatura noastră, la început la maşina de scris, apoi cu ajutorul unor maşini de multiplicat. Începînd din 1963, am lucrat doi ani pentru a construi o ascunzătoare în locuinţa noastră, în vederea tipăririi. După ce lucram toată ziua ca sculer, petreceam nopţile producînd exemplare ale Turnului de veghere cu ajutorul a încă doi fraţi. Autorităţile urmăreau cu ardoare să descopere sistemul nostru de tipărire, dar Iehova ne-a ajutat, astfel că hrana noastră, cum o numeam noi, apărea la timp.
Pentru a produce exemplare suficiente ale revistelor noastre era nevoie de hîrtie în cantităţi mari, iar obţinerea acestor cantităţi nu era un lucru uşor. Dacă am fi cumpărat cu regularitate hîrtie en gros, aceasta ar fi atras atenţia autorităţilor. De aceea am desemnat diferiţi Martori să cumpere individual hîrtie în cantităţi mici şi să le aducă la grupa studiului de carte de care aparţineam noi. De acolo era dusă la locul unde produceam revistele. După aceea alţi Martori distribuiau revistele tipărite.
Deoarece oficialităţile bănuiau că eram implicat în tipărirea literaturii, mă urmăreau cu atenţie. Spre sfîrşitul lui 1965 am observat că mă urmăreau mai mult ca de obicei şi mi-am dat seama că puneau ceva la cale. Pe neaşteptate, au atacat într-o zi dis-de-dimineaţă.
Am scăpat ca prin urechile acului
În acea dimineaţă de iarnă mă îndreptam spre locul de muncă. Era înainte de revărsatul zorilor şi mi-am adunat puterile ca să înfrunt frigul înţepător. În timp ce mergeam, am observat patru capete deasupra gardului viu. Respectivii au dat colţul şi au înaintat pe cărare, înspre mine. I-am recunoscut cu groază ca fiind înalţi funcţionari ai guvernului. Mă întrebam ce să fac.
Zăpada înaltă fusese dată la o parte, pentru a lăsa liberă o alee îngustă. Continuam să merg. Lăsîndu-mi capul în jos, am grăbit pasul, avînd privirea fixată în pămînt. Am şoptit repede o rugăciune. Persoanele respective se apropiau tot mai mult. Oare m-au recunoscut? În timp ce treceau pe lîngă mine tîrşîindu-şi picioarele pe cărarea îngustă, aproape că nu-mi venea să cred ce se întîmpla. Continuam să merg din ce în ce mai repede. „Măi, ţipă unul dintre ei, ăsta e! Stai!“
Am alergat cît mă ţineau picioarele. Trecînd în viteză colţul, am sărit peste gardul unui vecin şi am intrat în curtea din spatele casei mele. Năpustindu-mă în casă, am încuiat şi zăvorît uşa. „Toată lumea jos din pat! am ţipat eu. Au venit să pună mîna pe mine.“
Cît ai clipi, Margarete a coborît şi s-a postat lîngă uşă. M-am dus într-o clipă în pivniţă şi am început să înfund soba. Am apucat toate dosarele congregaţiei care se aflau la mine şi le-am aruncat în foc.
„Deschideţi! urlau urmăritorii. Deschideţi uşa! Sînt procurorul statului.“
Margarete a rămas de neclintit în timp ce eu ardeam totul ca să nu mai poată fi recunoscut. Apoi am venit lîngă Margarete şi i-am făcut semn cu capul să deschidă. Urmăritorii au dat buzna înăuntru.
„De ce-ai fugit?“ m-au întrebat ei.
Curînd după aceea le-au sosit întărituri şi întreaga casă a fost percheziţionată. Marea mea grijă era ascunzătoarea, unde se aflau maşina noastră de tipărit şi cele 40 000 de coli de hîrtie. Dar intrarea ascunsă nu a fost descoperită. Deşi am fost interogat ore în şir, Iehova m-a ajutat să-mi păstrez calmul. Această întîmplare ne-a apropiat mai mult de Tatăl nostru ceresc iubitor şi ne-a întărit să rezistăm.
În închisoare, dar liberi
Spre sfîrşitul anilor ’60 am fost chemat să mă prezint pentru încorporare. Deoarece nu puteam, datorită conştiinţei, să efectuez serviciul militar, am fost obligat să stau şapte luni la închisoare şi într-un lagăr de muncă. În lagărul de la Cottbus, la sud-est de Berlin, erau 15 Martori. Toţi ne aflam acolo din cauza neutralităţii noastre creştine (Isaia 2:2–4; Ioan 17:16). Zilele de muncă erau lungi, iar munca era grea. Ne sculam la ora 4.15 dimineaţa şi eram duşi în afara lagărului ca să lucrăm la şinele de cale ferată. Cît timp am stat închişi însă, am avut ocazia să le vorbim altora despre Regatul lui Iehova.
De exemplu, la Cottbus erau cu noi doi ghicitori. Într-o zi am auzit că cel mai tînăr dorea nespus să stea de vorbă cu mine. Oare ce voia? Mi-a spus tot ce avea pe suflet. Bunica lui fusese ghicitoare, iar el căpătase puteri asemănătoare după ce citise cărţile ei. Deşi omul acesta dorea foarte mult să se elibereze de puterile care îl stăpîneau, îi era frică de represalii. Nu mai contenea cu plînsul. Dar ce amestec aveam eu în toate astea?
Pe parcursul conversaţiei noastre mi-a explicat că abilitatea sa de a prezice viitorul era slăbită în prezenţa Martorilor lui Iehova. I-am explicat că există atît spirite rele, sau demoni, cît şi spirite bune, sau îngeri drepţi. Folosindu-mă de exemplul celor care au devenit creştini în oraşul antic Efes, am subliniat necesitatea de a arunca toate obiectele legate de ghicire sau de orice alte practici spiritiste (Faptele 19:17–20). „Apoi ia legătura cu Martorii, i-am spus. Martori sînt peste tot.“
Tînărul a părăsit lagărul după trei zile şi n-am mai auzit nimic de el. Dar experienţa cu acest om îngrozit şi inconsolabil care tînjea după libertate mi-a aprofundat iubirea pentru Iehova. Noi, cei 15 Martori, ne aflam în lagăr pentru credinţa noastră, dar eram liberi spiritualiceşte. Acel tînăr fusese eliberat din închisoare, dar era încă sclavul unui „dumnezeu“ care îl îngrozea (2 Corinteni 4:4). Cît de mult trebuie să preţuim noi, Martorii, libertatea noastră spirituală!
Testarea copiilor noştri
Nu numai adulţii trebuie să rămînă fermi de partea convingerilor lor bazate pe Biblie, ci şi tinerii. La şcoală şi la locul de muncă se exercitau presiuni asupra lor ca să facă compromis. Toţi cei patru copii ai noştri au trebuit să ia poziţie în favoarea convingerilor lor.
În fiecare luni, la şcoală se ţinea ceremonia de salut a drapelului. Copiii se aliniau în curtea şcolii, cîntau un cîntec şi dădeau aşa-zisul salut Thälmann în timp ce era ridicat drapelul. Ernst Thälmann a fost un comunist german asasinat de naziştii SS în 1944. După cel de-al doilea război mondial, Thälmann a devenit erou în Germania Răsăriteană. Din cauza convingerilor noastre bazate pe Biblie, potrivit cărora serviciul sacru trebuie să îi fie adus numai lui Iehova Dumnezeu, eu şi soţia mea i-am instruit pe copiii noştri să stea respectuos în timpul acestor ceremonii, fără să participe la ele.
Elevii erau învăţaţi şi cîntece comuniste. Eu şi Margarete ne-am dus la şcoala unde învăţau copiii noştri şi am explicat de ce ei nu vor cînta aceste cîntece politice. Am spus totuşi că ei vor dori să înveţe cîntece de altă natură. Astfel, de la o vîrstă fragedă, copiii noştri au învăţat să fie fermi şi să fie deosebiţi de colegii lor.
Spre sfîrşitul anilor ’70, fiica noastră cea mai mare a vrut să facă practică într-un birou. Însă fiecărui practicant i se cerea să facă 14 zile instruire premilitară. Întrucît conştiinţa nu îi permitea Renatei să participe la această pregătire, ea a luat o poziţie curajoasă şi, în cele din urmă a fost absolvită de obligativitatea instruirii respective.
În timpul practicii sale, Renate frecventa o clasă unde i s-a cerut să participe la trageri. „Renate, vei veni şi tu la trageri“, i-a spus profesorul. Lui nu-i păsa de împotrivirile ei. „Nu trebuie să tragi, i-a promis el. Poţi să ai grijă de răcoritoare.“
În seara aceea am discutat în familie despre aceste lucruri. Ne-am dat seama că prezenţa Renatei la trageri era ceva greşit, chiar dacă ea nu participa direct la ele. Întărită de discuţia cu noi şi de rugăciune, ea nu s-a lăsat intimidată. Ce încurajare a fost pentru noi să o vedem pe tînăra noastră fiică luînd poziţie de partea principiilor drepte!
Extinderea activităţilor noastre publice de predicare
Cînd împotrivirea la lucrarea noastră a slăbit spre sfîrşitul anilor ’70, au început să fie aduse din Occident mari cantităţi de publicaţii creştine. Deşi această muncă era periculoasă, fraţi curajoşi s-au prezentat voluntar să o facă. Noi am apreciat mult aceste cantităţi sporite de literatură şi eforturile celor care au făcut posibil acest lucru. Cînd persecuţia a fost aspră în primii ani de interdicţie, activitatea de predicare de la uşă la uşă a fost o adevărată problemă. De fapt, teama de represalii i-a determinat pe unii să se abţină de la ea. Dar cu timpul, lucrarea noastră de predicare s-a extins spectaculos. În anii ’60 numai 25 la sută din vestitorii Regatului participau cu regularitate la serviciul din casă în casă. Totuşi, spre sfîrşitul anilor ’80 numărul celor care participau cu regularitate la acest aspect al ministerului crescuse la 66 la sută! În timpul acela autorităţile acordau mai puţină atenţie activităţii noastre de predicare publică.
Cu o anumită ocazie, un frate cu care lucram în minister a luat-o cu el pe fiica sa. Încîntată de prezenţa fetei, doamna în vîrstă cu care discutam ne-a poftit în casă. Ea a apreciat prezentarea noastră scripturală şi a fost de acord s-o mai vizităm. Mai tîrziu i-am spus soţiei mele să facă vizita, iar ea a început imediat cu doamna respectivă un studiu biblic la domiciliu. În pofida vîrstei înaintate şi a sănătăţii precare, această doamnă a devenit sora noastră şi continuă să fie activă în serviciul lui Iehova.
Modificări pe măsură ce se apropia libertatea
Iehova ne-a pregătit pentru timpul cînd urma să ne bucurăm de mai multă libertate. Să ilustrăm: Cu puţin timp înainte de ridicarea interdicţiei am fost sfătuiţi să schimbăm modul în care ne adresam unul altuia la întruniri. Din motive de securitate, noi ne adresam unul altuia numai cu numele mic. Mulţi care se cunoşteau reciproc de mulţi ani nu ştiau numele de familie al colaboratorilor lor în credinţă. Însă, pregătindu-ne să primim mult mai multe persoane interesate la întrunirile noastre, am fost îndemnaţi să ne adresăm unul altuia cu numele de familie. Pentru unii lucrul acesta părea ceva impersonal, dar cei care au urmat ulterior sfatul s-au adaptat mai uşor cînd am devenit liberi.
Am fost, de asemenea, îndemnaţi să începem întrunirile cu o cîntare. În felul acesta ne obişnuiam cu metoda practicată de congregaţiile de pretutindeni. A intervenit o schimbare şi în ce priveşte mărimea grupelor de studiu. Ele au crescut de la patru persoane, în 1958, la opt. Mai tîrziu, numărul persoanelor a crescut la 10, iar în final la 12. De asemenea, s-a analizat problema de a se asigura fiecărei congregaţii un loc de întrunire care să fie central pentru majoritatea Martorilor.
Uneori reuşeam să vedem cît de înţeleaptă este sugestia unei modificări numai după ce aceasta era aplicată. Cît de des s-a dovedit Iehova a fi un Tată înţelept şi plin de consideraţie! Treptat, el ne-a adus la acelaşi nivel cu restul organizaţiei sale pămînteşti, iar noi am simţit din ce în ce mai mult că facem parte din fraternitatea mondială a poporului său. Desigur, Iehova Dumnezeu şi-a ocrotit cu iubire poporul de-a lungul celor aproape 40 de ani în care a lucrat sub interdicţie în Germania Răsăriteană. Cît de mult ne bucurăm că avem recunoaştere legală!
Azi, în fosta Germanie Răsăriteană există circa 22 000 de Martori ai lui Iehova. Ei stau mărturie a înţeleptei îndrumări şi griji iubitoare a lui Iehova Dumnezeu. Sprijinul său în timpul anilor în care ne-am aflat sub interdicţie arată că el poate stăpîni orice situaţie. Indiferent de arma care s-ar produce împotriva poporului său, ea nu va avea succes. Iehova acordă o grijă deosebită celor care se încred în el (Isaia 54:17; Ieremia 17:7, 8). — Relatată de Horst Schleussner.
[Legenda fotografiei de la pagina 31]
Horst şi Margarete Schleussner la sediul filialei din Berlinul Răsăritean