Indienii goajiro răspund favorabil
AŞEZATĂ la umbra unui copac uriaş şi îmbrăcată într-o rochie neagră lungă ce atingea pămîntul, bătrîna doamnă părea că este dintr-o altă lume. De asemenea, vorbea într-o limbă străină pentru urechile noastre. „Mai treceţi pe aici“, spuse ea entuziasmată. Arătînd cu degetul spre alţi 50 de membri ai rasei sale care şedeau în jurul ei, a adăugat: „Toţi vrem să mai treceţi pe aici. Treceţi în fiecare săptămînă!“
Cine erau aceşti oameni? De ce doreau ei atît de mult să revenim, deşi nu ne mai văzuseră pînă atunci? Permiteţi-ne să vă povestim despre ziua pe care am petrecut-o în mijlocul indienilor goajiro, locuitori ai peninsulei Guajira, situată în nord-estul Columbiei şi alăturată zonei nord-vestice a Venezuelei.
Primele impresii
Pornind din Caracas, capitala Venezuelei, prima noastră oprire a fost Maracaibo. În timp ce intram cu maşina în oraş, am văzut trei tinere mergînd pe drum, în rochii lungi, colorate. Trăsăturile lor se deosebeau de cel ale venezueleanului de rînd: pomeţi proeminenţi, piele măslinie, păr negru şi lins. Observînd mersul lor lejer şi graţios curiozitatea ne-a fost stîrnită de prima noastră imagine a indienilor goajiro.
Ziua în care am plecat în peninsula Guajira s-a arătat senină şi liniştită. Înainte ca soarele dimineţii să înceapă a dogorî, ne-am urcat într-un autobuz 50 de persoane, încîntate că participăm la campania specială pe plan naţional care consta în ducerea mesajului biblic în zonele îndepărtate din Venezuela. Ne-am îndreptat spre oraşul Paraguachón, aflat la graniţa cu Columbia.
Lăsînd în urmă oraşul Maracaibo, am trecut prin multe orăşele şi sătuleţe, în fiecare dintre ele găsindu-se o pieţişoară comercială şi cîteva tarabe unde se vindeau sandale împletite şi rochii lungi, viu-colorate, numite mantale. Fiecare sat avea o piaţă centrală şi o biserică în culori pastelate, care dădeau întregului peisaj un aspect foarte plăcut. Toţi oamenii aveau trăsături de indieni. Deşi ni se păreau foarte deosebiţi ca înfăţişare, trebuia să ne reamintim că aceştia erau cîţiva dintre venezuelenii originari.
În căutarea caselor
În cele din urmă am ajuns la destinaţie. Autobuzul nostru a oprit la marginea drumului şi a parcat lîngă un zid scund, la umbra unui copac cu o coroană imensă. De cealaltă parte a zidului se afla şcoala satului, închisă, deoarece era duminică.
După ce ne-am împărţit în două grupuri, ne-am dus în direcţii opuse, căutînd case. Trebuia să invităm toată lumea la cuvîntarea biblică în limba goajiro ce urma să se ţină în curtea şcolii, la ora trei după–amiaza. Evelinda, o băştinaşă, era ghida noastră. Speram că lucrul acesta ne va face să avem mai multă trecere, deoarece, deşi vorbeam spaniola, nu cunoşteam deloc limba goajiro.
Odată ieşiţi din sat, trebuia să mergem mult pe jos de la o casă la alta. În timp ce mergeam pe un drum lung şi strîmt pe marginile căruia creşteau arbuşti din abundenţă, un băieţel de circa zece ani a început să ţină pasul cu noi, privindu-ne cu ochi mari şi curioşi. Evelinda i-a zîmbit şi i-a explicat în goajiro scopul vizitei noastre în zonă. Băieţelul se numea Omar şi a luat-o la goană după ce l-am invitat la cuvîntare.
Drumul se ramifica, iar noi am luat-o pe o potecă nepavată care era încă umedă de la ploile din ultima vreme. Am aflat că acestea erau poteci pentru contrabandă între Columbia şi Venezuela. Aerul era încărcat de mireasma vegetaţiei luxuriante. Deşi căldura umedă era puţin înăbuşitoare, ea nu ne-a muiat entuziasmul. Oricum, tot disconfortul a dispărut cînd cărarea care străbătea vegetaţia tropicală bogată s-a terminat brusc într-o porţiune defrişată, largă — o gospodărie ţărănească tipic goajiro.
Faţă în faţă cu indienii goajiro
Tolănite la umbră şi rumegînd satisfăcute se aflau circa o duzină de capre cu pete frumoase albe, negre şi cafenii. Lungită într-un hamac atîrnat între doi pomi, o femeie îşi alăpta bebeluşul. Doi ţînci se jucau în preajmă. Femeia se găsea dincolo de un gard din beţe şi sîrmă care înconjura o casă construită din lut şi bambus şi cu acoperiş de paie. Împrejur se aflau cîteva şoproane fără pereţi. Unul era, evident, bucătăria, unde, pe pămînt, în mijlocul unor oale asemănătoare unor cazane, ardea un foc de lemne. În apropiere erau agăţate la uscat piei de capră.
Cînd ne-a văzut apropiindu-ne, un bărbat care stătea la poartă a alergat înaintea noastră şi a pus pentru noi două taburete lîngă femeia din hamac. Evelinda a dat bineţe bărbatului şi femeii în limba lor şi le-a explicat speranţa scripturală de viitor folosindu-se de broşura Bucură-te pentru totdeauna de viaţă pe pămînt! Condiţiile paşnice din această regiune ne-au dat de înţeles că crizele internaţionale sau creşterea atacurilor tîlhăreşti în zonele aglomerate şi sărăcăcioase ale oraşelor nu ar fi teme potrivite aici. O Martoră din grup explicase că, întrucît indienii goajiro sînt din fire mai rezervaţi, este important să îi abordăm cu căldură şi să manifestăm cu sinceritate interes personal. „Deseori noi întrebăm despre sănătatea familiei, seceriş, dacă a plouat recent şi aşa mai departe, a spus ea. Lucrul acesta ne creează posibilitatea de a le spune despre Regatul lui Dumnezeu şi a le arăta că Iehova va înlătura în curînd orice suferinţă şi pe Satan Diavolul, de care ei se tem în mod deosebit.“
În timp ce Evelinda vorbea, cei ce o ascultau şi-au exprimat aprobarea şi, în scurt timp, au mai venit o femeie şi cîţiva copii. Aflasem mai înainte că legea indienilor goajiro permite bărbatului să aibă mai multe soţii. Aşa stăteau lucrurile şi aici? Aceasta ne-a făcut să ne gîndim la Yenny, o tînără goajiro atrăgătoare de 21 de ani, care trăia în Maracaibo. Un goajiro bogat a oferit pentru ea un preţ de mireasă ridicat. Dar părinţii ei, care nu erau Martori ai lui Iehova, erau dezbinaţi. Deşi mama ei era de acord cu căsătoria, tatăl lui Yenny era împotrivă. Peţitorul era deja căsătorit cu sora lui Yenny!
Cînd Evelinda a terminat prezentarea, bărbatul a căpătat o broşură. Femeia care stătea în spatele lui a cerut şi ea una, iar noi am fost fericiţi să-i îndeplinim dorinţa. Prietenii noştri ne depăşiseră deja. Am invitat deci familia aceasta la cuvîntarea de după-amiază şi am plecat fiindcă nu voiam să ne rătăcim în acest colţ de ţară necunoscut.
Un Martor din grup ne-a relatat ce i se întîmplase. Un bărbat în hamac asculta cu atenţie prezentarea lui în timp ce soţia lui a adus nişte răcoritoare — două pahare de bere făcută din porumb măcinat. Politicos, fratele nostru a acceptat şi a băut-o. Mai tîrziu, ghida sa goajiro, Magaly, i-a explicat cum este făcută băutura. De obicei, porumbul este măcinat cu dinţii! Ea nu s-a putut abţine să nu izbucnească în rîs cînd l-a văzut cum păleşte.
Un alt indian goajiro, impresionat vizibil de efortul fratelui nostru de a ajunge cu mesajul Bibliei la locuinţa sa, a sărit jos din hamacul său. Îmbrăcîndu-şi cămaşa, el i-a condus personal la o locuinţă retrasă care fusese trecută cu vederea.
Trecînd printr-o altă porţiune defrişată, unde prietenii noştri discutau cu membrii adulţi ai unei familii, am văzut un grup de copii mici, despuiaţi, cu burţile umflate, stînd liniştiţi sub un copac. Am aflat că această stare se datora unei combinaţii de malnutriţie şi paraziţi. Mulţi dintre aceşti oameni nu au apă potabilă şi electricitate. Aceasta înseamnă, desigur, că nu au frigidere, ventilatoare sau lumină electrică.
O participare neaşteptată
Dimineaţa s-a scurs foarte repede. În timp ce ne întorceam la autobuz ca să mîncăm prînzul, ne întrebam cîţi dintre cei invitaţi vor veni la cuvîntarea biblică de după-amiază.
La ora 2.45 ne întrebam dacă numai cei care am venit cu autobuzul urma să fim auditoriul fratelui nostru goajiro, care pregătise o cuvîntare de 45 de minute în limba localnicilor. Dar nu avea să fie aşa! Prima familie, puţin numeroasă, a intrat timid în curtea şcolii. Cu siguranţă că au fost foarte uimiţi, deoarece fiecare dintre noi i-a făcut să se simtă bineveniţi. În următoarele cîteva minute au sosit mulţi alţii, unii dintre ei trebuind, evident, să străbată un drum lung. Familia care locuia în porţiunea defrişată şi avea o duzină de capre era şi ea acolo! Ce aspect total diferit avea doamna din hamac îmbrăcată în eleganta ei manta neagră. Chiar şi micuţul Omar, cu care vorbisem pe drum, venise acolo, se pare singur-singurel. Pe măsură ce soseau şi alţii, singura treaptă lungă, de beton din curtea şcolii care servea drept bancă s-a umplut. Atunci prietenosul şofer al autobuzului nostru a început să scoată scaunele din autobuz pentru ca oamenii să aibă pe ce să şadă în timpul cuvîntării.
În total, la cuvîntarea biblică ţinută de Eduardo au stat şi au ascultat 55 de indieni goajiro. Ei nu au păstrat totuşi o linişte deplină. Cînd erau de acord cu o problemă menţionată de vorbitor, îşi exprimau aprobarea murmurînd sau mormăind. Cînd el a spus că va veni sfîrşitul răutăţii, doamna în vîrstă menţionată la început a intervenit: „Da, este multă răutate, a spus ea, suficient de tare ca să audă toţi. De fapt, există unii oameni răi care şed chiar aici de faţă. Sper să audă şi ei!” Fratele Eduardo a aprobat cu tact comentariul şi a continuat cuvîntarea.
Cînd expunerea s-a terminat, cineva din grupul nostru a făcut o fotografie. Indienilor goajiro le-a plăcut acest lucru şi au întrebat dacă pentru următoarea fotografie trebuiau să ţină ridicată în mînă broşura Bucură-te. Apoi unii au plecat pe rînd, dar aproximativ jumătate au stat şi au urmărit cum ne urcăm în autobuz. Ne-au făcut să le promitem că vom reveni; apoi au stat şi ne-au făcut semn cu mîna pînă cînd autobuzul nu s-a mai văzut.
În timp ce ne întorceam acasă am simţit cu certitudine că avusesem un privilegiu prin faptul că am dus vestea bună a Regatului lui Dumnezeu la aceşti oameni. În multe cazuri, ei l-au auzit pentru prima dată. Martorii din Maracaibo discutau deja despre următoarea lor vizită. Avea să fie o urmare la această istorisire?
O urmare plină de succes
Fraţii s-au întors după două săptămîni. A fost plasată o mare cantitate de literatură, s-au făcut vizite ulterioare la persoanele interesate şi s-au iniţiat studii biblice la domiciliu. Pe lîngă aceasta, la cea de a doua conferinţă biblică în aer liber au asistat 79 de indieni. Cu ocazia aceea, fraţii au explicat că vor reveni peste trei săptămîni în loc de două, din cauza unei adunări de circumscripţie. Indienii au intrat în panică. „S-ar putea să murim pînă atunci!“ a spus unul dintre ei. Apoi au întrebat despre ce adunare de circumscripţie era vorba. Li s-a părut un lucru atît de bun, încît au hotărît că vor şi ei să meargă acolo! S-au făcut pregătiri astfel că 34 dintre ei au putut să asiste la adunarea din Maracaibo, unde fraţi care vorbeau goajiro i-au ajutat să înţeleagă programul din spaniolă.
Voinţa lui Iehova este ca „orice fel de oameni să . . . ajungă la cunoştinţa exactă a adevărului“ (1 Timotei 2:3, 4, NW). Ce bucurie este să vezi un răspuns atît de favorabil în rîndul acestor indieni din peninsula Guajira care caută adevărul!
[Chenarul de la pagina 26]
Vieţi îmbogăţite de adevărul biblic
Iris şi Margarita, două adolescente goajiro, au fost încîntate la vederea broşurii Bucură-te pentru totdeauna de viaţă pe pămînt! Dar ele aveau o problemă: nu ştiau să citească. Martorele care le-au vizitat s-au oferit să le înveţe prin intermediul cărţii Învăţaţi să scrieţi şi să citiţi (engl.). Curînd după aceea, fetele au fost entuziasmate că puteau să scrie şi să pronunţe corect numele Iehova.
Pe măsură ce progresau, ele se mirau de minunata speranţă oferită în Biblie. Ele au fost mişcate îndeosebi de promisiunea că toată omenirea se va bucura de libertate. „Viaţa este foarte tristă pentru noi, adolescentele, au spus ele. Sîntem date în căsătorie la o vîrstă foarte timpurie, iar violul este un pericol permanent.“
Un moment deosebit pentru Iris şi Margarita a fost faptul că au asistat la adunarea de circumscripţie din Maracaibo. Feţele lor reflectau bucuria pe care o simţeau îndeosebi în timpul cîntărilor. Ele aşteptau întotdeauna cu nerăbdare la uşă cînd trebuiau să vină Martorele pentru studiul biblic şi n-au pierdut nici o cuvîntare biblică ţinută în satul lor. Aceste fete consideră că viaţa lor s-a îmbogăţit efectiv prin cunoaşterea lui Iehova Dumnezeu şi a scopului său.