Iehova s-a îngrijit de noi sub interdicţie — Partea 1

De decenii Martorii lui Iehova îşi pun întrebări privitor la fraţii lor din ţările în care activităţile lor creştine au fost interzise. Sîntem bucuroşi să vă prezentăm primul din trei articole care dezvăluie cîteva lucruri despre ceea ce s-a întîmplat. Acestea sînt relatări personale ale creştinilor fideli din fosta Germanie Răsăriteană.

ÎN 1944 eram prizonier de război german, lucrînd ca ordonanţă medicală în Lagărul de la Cumnock, lîngă Ayr, în Scoţia. Îmi era permis să ies în afara lagărului, deşi fraternizarea cu populaţia locală era interzisă. Mergînd la plimbare într-o duminică, am întîlnit un om care a făcut eforturi serioase ca să-mi explice Biblia. După aceea ne-am plimbat deseori împreună.

După un timp m-a invitat la o adunare într-o casă. Lucrul acesta era riscant pentru el deoarece eu eram membru al unei naţiuni duşmane. Pe moment nu mi-am dat seama că făcea parte dintre Martorii lui Iehova — întrunirea era, evident, a uneia dintre micile lor grupe de studiu biblic. Deşi nu am înţeles prea multe, îmi amintesc clar imaginea unui copil îmbrăcat într-un veşmînt alb şi lung, alături de un leu şi un miel. Această privelişte a lumii noi, aşa cum este ilustrată în cartea biblică a lui Isaia, a produs o impresie puternică asupra mea.

În decembrie 1947 am fost eliberat din lagărul de prizonieri. Întorcîndu-mă acasă, în Germania, m-am căsătorit cu Margit, pe care o cunoscusem înainte de război. Ne-am stabilit domiciliul în Zittau, aproape de graniţa cu Polonia şi Cehoslovacia. Peste cîteva zile la uşa mea a ciocănit un Martor al lui Iehova. „Dacă acesta este acelaşi grup pe care l-am întîlnit în Scoţia, i-am spus soţiei mele, atunci trebuie să ne alăturăm lor.“ În aceeaşi săptămînă am asistat la prima noastră întrunire cu Martorii.

Am învăţat în scurt timp din Biblie despre necesitatea de a frecventa cu regularitate întrunirile creştine şi de a participa la lucrarea de predicare. De fapt, ceea ce Martorii predau din Biblie a devenit cel mai important lucru din viaţa noastră. După un timp am început să conduc un grup de studiu biblic. Apoi, în februarie 1950, doi supraveghetori itineranţi creştini ne-au întrebat: „Nu vreţi să vă botezaţi odată?“ Chiar în după-amiaza aceea eu şi Margit am simbolizat prin botez dedicarea noastră la Dumnezeu.

Începutul necazurilor

Zittau se afla în zona sovietică a Germaniei, iar strădaniile de a-i necăji pe Martorii lui Iehova au început în 1949. Numai după multe greutăţi s-a obţinut spaţiul necesar pentru ţinerea unei mici adunări în Bautzen. Apoi, în timpul verii, trenurile speciale pentru congresul mai mare, de district, de la Berlin au fost brusc anulate. Totuşi, au asistat la el mii de persoane.

Şi întrunirile congregaţiei erau deranjate. Scandalagii asistau numai ca să strige şi să fluiere. Cu o anumită ocazie am fost aproape forţaţi să oprim cuvîntarea unui supraveghetor itinerant. Presa ne numea profeţi ai sfîrşitului lumii. Articolele din ziare chiar afirmau că ne-am adunat pe culmile dealurilor aşteptînd să fim răpiţi în nori. Ziarele mai citau declaraţiile unor fete care spuneau că Martorii au încercat să comită imoralitate cu ele. Explicaţia potrivit căreia ‘cei care se dedică lui Iehova vor primi viaţă veşnică’ a fost denaturată, din ea reieşind că cei care aveau relaţii sexuale cu Martorii vor dobîndi viaţă veşnică.

Mai tîrziu am fost acuzaţi şi că sîntem instigatori la război. Ceea ce spuneam noi despre războiul lui Dumnezeu de la Armaghedon a fost răstălmăcit, afirmîndu-se că încurajam cursa înarmărilor şi războiul. Ce absurditate! Cu toate acestea, în august 1950, cînd am sosit pentru schimbul de noapte la ziarul local, unde lucram ca tipograf, am fost oprit la poartă. „Ai fost concediat, mi-a spus paznicul, care era însoţit de poliţie. Voi susţineţi războiul.“

Întorcîndu-mă acasă, Margit s-a simţit uşurată. „Gata cu munca de noapte“, a spus ea. Nu ne-am îngrijorat. Curînd după aceea am găsit un alt serviciu. Ne-am încrezut în Dumnezeu că se va îngriji, şi el s-a îngrijit.

Lucrarea noastră este interzisă

La 31 august 1950, activităţile Martorilor lui Iehova din Republica Democrată Germană au fost interzise. A urmat un val de arestări. Martorii au fost daţi în judecată, unii fiind condamnaţi la închisoare pe viaţă. Doi Martori din Zittau care suferiseră în lagărele de concentrare naziste au fost întemniţaţi de comunişti.

Cel care era supraveghetor în congregaţia noastră a fost arestat împreună cu soţia sa. Cei care îi arestaseră i-au lăsat pe cei doi copii mici ai lor singuri în casă, ca să se descurce cum vor putea. Bunicii din partea soţiei i-au luat pe copii, iar azi cele două fete sînt zeloase în a le spune altora despre Regatul lui Dumnezeu.

Curierii din congregaţiile din Germania Răsăriteană călătoreau spre şi dinspre Berlin pentru a lua literatura de la punctele de ridicare din sectorul occidental liber. Mulţi dintre aceşti curajoşi curieri au fost arestaţi, aduşi la tribunal şi condamnaţi la închisoare.

Într-o zi, dis-de-dimineaţă, autorităţile au venit să ne percheziţioneze locuinţa. Noi prevăzuserăm venirea lor, astfel că am pus toate registrele congregaţiei, căci eu le ţineam, în hambar, lîngă un cuib de viespi. Insectele acestea nu m-au necăjit niciodată, dar cînd respectivii au început să scormonească primprejur, au fost brusc înconjuraţi de un nor de viespi. Nu au avut altă soluţie decît s-o ia la goană ca să scape!

Iehova ne pregătise pentru interdicţie prin congresele ţinute în 1949. Programul de congres ne îndemna să ne intensificăm studiul personal, prezenţa la întruniri şi activitatea de predicare, precum şi să ne bizuim unul pe celălalt pentru sprijin şi încurajare. Lucrul acesta ne-a ajutat realmente să rămînem loiali. Astfel, chiar dacă oamenii deseori ne criticau şi ne înjurau noi nu le dădeam importanţă.

Ţinerea întrunirilor sub interdicţie

După anunţarea interdicţiei m-am întîlnit cu doi colaboratori Martori pentru a discuta cum să ţinem în continuare întrunirile congregaţiei noastre. Prezenţa la întruniri era periculoasă, deoarece arestarea în timpul prezenţei la întruniri putea însemna condamnare la închisoare. Am trecut pe la Martorii din zona noastră. Unii erau neliniştiţi, însă era încurajator să vezi că fiecare a recunoscut nevoia de a frecventa întrunirile.

Un om interesat care avea un hambar l-a oferit ca loc de întrunire. Deşi se afla pe cîmp, în plină vedere, hambarul avea la spate o uşă care dădea într-o cărare acoperită de boschete. Deci venirea şi plecarea noastră nu era observată. Pe tot timpul iernii hambarul acela a jucat rolul de gazdă pentru întrunirile nostre ţinute la lumina lumînării şi în prezenţa a circa 20 de persoane. Ne întruneam săptămînal pentru studiul revistei Turnul de veghere şi pentru întrunirea de serviciu. Programul era adaptat la condiţiile noastre, subliniindu-se faptul că trebuia să ne menţinem activi spiritualiceşte. Curînd după aceea am exultat cînd i-am urat bun venit omului acela interesat ca frate al nostru nou în adevăr.

La mijlocul anilor ’50, sentinţele tribunalelor au devenit mai blînde, iar unii fraţi au fost eliberaţi din închisoare. Mulţi erau deportaţi în Germania de Vest. Cît despre mine, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată în urma vizitei unui frate din Germania de Vest.

Prima mea repartiţie importantă

Fratele s-a prezentat Hans. În urma conversaţiei noastre, mi s-a cerut să mă duc la o adresă din Berlin. După ce am reperat pe soneria de la uşă numele care servea drept cod secret, am fost invitat înăuntru. Mi s-au alăturat doi bărbaţi care m-au antrenat într-o discuţie plăcută, dar în termeni foarte generali. Apoi am ajuns la punctul urmărit de ei: „Dacă ţi s-ar oferi o repartiţie specială, ai accepta-o?“

„Desigur“, am răspuns eu.

„Bine, au spus ei, asta este tot ce voiam să ştim. Să ajungi cu bine acasă.“

Trei săptămîni mai tîrziu mi s-a cerut să mă întorc la Berlin şi din nou m-am aflat în camera aceea. Înmînîndu-mi o hartă a regiunii din jurul localităţii Zittau, fraţii au abordat scopul întrunirii noastre: „Nu avem nici o legătură cu Martorii din zona aceasta. Ai putea restabili tu legătura pentru noi?“

„Bineînţeles“, am răspuns eu prompt. Zona era vastă, peste 100 de kilometri lungime, de la Riesa la Zittau, şi pînă la 50 de kilometri lăţime. Şi eu nu aveam decît o bicicletă! După ce s-a stabilit legătura cu Martorii pe plan individual, fiecare a fost integrat în congregaţia sa, care trimitea cu regularitate un reprezentant la Berlin pentru a lua literatură şi instrucţiuni. Această metodă de acţiune împiedica punerea în pericol a altor congregaţii cînd autorităţile persecutau orice congregaţie.

Încredere în Iehova

În pofida persecuţiei, dar ascultînd de instrucţiunile Bibliei, nu am încetat niciodată să mergem din casă în casă cu mesajul despre Regatul lui Dumnezeu (Matei 24:14; 28:19, 20; Faptele 20:20). Ne duceam la adrese pe baza recomandărilor făcute de persoane pe care le cunoşteam deja şi ne-am bucurat de cîteva experienţe minunate. Uneori chiar şi greşelile noastre s-au transformat în binecuvîntări, după cum reiese din cele de mai jos:

Mie şi soţiei mele ni s-a dat să vizităm o adresă, dar am greşit casa. Cînd s-a deschis uşa, am observat o uniformă de poliţist în cuier. Margit a albit; inima îmi bătea puternic. Aceasta putea să însemne închisoare. Nu aveam timp decît pentru o scurtă rugăciune.

„Cine sînteţi?“ a întrebat omul scurt. Noi am rămas calmi.

„Sînt sigură că vă cunosc de undeva, a spus Margit, dar nu ştiu de unde. Da, sînteţi poliţist. În mod sigur v-am văzut cînd eraţi de serviciu.“

Lucrul acesta a avut un efect liniştitor, iar el a întrebat pe un ton prietenos: „Sînteţi ai lui Iehova?“

„Da, am intervenit eu, şi trebuie să recunoaşteţi că este nevoie de curaj să ciocăneşti la uşa dumneavoastră. Pe noi ne interesează persoana dumneavoastră.“

El ne-a invitat în casă. I-am făcut cîteva vizite şi am început un studiu biblic. După un timp, omul acesta a devenit fratele nostru creştin. Cît de mult ne-a întărit această experienţă încrederea în Iehova!

Surorile îndeplineau deseori rolul de curieri, fapt care le solicita să se încreadă totalmente în Iehova. Aşa a fost cazul şi cu Margit cînd s-a dus o dată la Berlin ca să ridice literatura. Era acolo mult mai multă decît se aştepta ea. Pentru a lega geamantanul greu, supraîncărcat, a fost folosită o frînghie de rufe. Totul a mers bine pînă cînd Margit s-a suit în tren. Atunci a apărut un funcţionar vamal.

„Al cui este, şi ce e înăuntru?“, a întrebat el, arătînd spre geamantan.

„E lenjeria mea“, a răspuns Margit.

Suspicios, el i-a poruncit să-l deschidă. Încet şi pe îndelete, deznodînd agale fiecare nod, Margit a început să dezlege frînghia de rufe din jurul geamantanului. Întrucît serviciul funcţionarului vamal pretindea ca el să călătorească în tren doar pe o anumită distanţă, apoi să coboare şi să se urce în alt tren pentru călătoria de întoarcere, funcţionarul a devenit tot mai nerăbdător. În cele din urmă, cînd rămăseseră numai trei noduri, a renunţat. „Ieşi afară şi ia-ţi lenjeria cu tine!“, a răcnit el.

Grija manifestată personal de Iehova

Deseori, nu reuşeam să dorm mai mult de patru ore pe noapte, deoarece de obicei mă îngrijeam de problemele congregaţiei la adăpostul întunericului. Într-o dimineaţă, după o noapte de asemenea activitate, persoane oficiale au dat buzna la uşa noastră: veniseră să efectueze o percheziţie. Era prea tîrziu ca să mai ascund ceva.

Persoanele oficiale au petrecut toată dimineaţa răscolind casa, cercetînd chiar şi toaleta, în cazul în care era ceva ascuns acolo. Nimeni nu s-a gîndit să se uite la haina mea, care atîrna în cuier. Eu înghesuisem în grabă documentele în numeroasele ei buzunare. Buzunarele erau umflate chiar de lucrurile pe care le căutau persoanele în cauză, dar au plecat cu mîinile goale.

Cu o altă ocazie, în august 1961, eram la Berlin. S-a întîmplat să fie ultima mea ridicare de literatură înainte de înălţarea Zidului din Berlin. Gara Berlinului mişuna de oameni în timp ce eu mă pregăteam să mă întorc la Zittau. Trenul a tras şi toată lumea a alergat pe peron ca să se urce în tren. Dus de mulţime, m-am trezit că mă aflu într-o parte goală a trenului. Abia mă suisem că paznicul a şi închis uşile pe dinafară. Am rămas singur într-o parte a trenului în timp ce ceilalţi pasageri erau înghesuiţi în grupuri mari în restul trenului.

Am pornit spre Zittau. Un timp am rămas singur în compartiment. Apoi trenul s-a oprit brusc şi uşile dinspre partea mea s-au deschis. Au intrat zeci de soldaţi sovietici. Abia atunci mi-am dat seama că eu călătoream într-o parte rezervată militarilor sovietici. Doream să se deschidă pămîntul de sub picioare şi să mă înghită. Totuşi, pentru soldaţi se părea că totul este în ordine.

Ne-am reluat călătoria spre Zittau, unde, ajunşi, uşile dinspre partea noastră au fost deschise violent, iar soldaţii au sărit jos. Au început să-i percheziţioneze pe toţi călătorii din gară. Eu am fost singurul care am rămas neatins. Mulţi dintre soldaţi chiar m-au salutat, luîndu-mă drept un înalt funcţionar de stat.

Numai după aceea mi-am dat seama cît de valoroasă era această literatură, fiindcă ridicarea Zidului din Berlin a întrerupt temporar ruta noastră de aprovizionare. Totuşi, literatura aceea era suficientă ca să servească nevoilor noastre timp de mai multe luni. Între timp s-au putut face pregătiri pentru a se menţine legătura cu noi.

Ridicarea Zidului din Berlin în 1961 a produs schimbări pentru noi, cei din Germania Răsăriteană. Dar Iehova a fost, ca întotdeauna, înaintea evenimentelor. El a continuat să se îngrijească de noi sub interdicţie. — Relatată de Hermann Laube.

[Hermann şi Margit Laube în fotografie la pagina 26]

[Legenda fotografiei de la pagina 27]

Ne-am bucurat de ţinerea unei mici adunări la Bautzen