Continuaţi să semănaţi sămînţa — Iehova o va face să crească

RELATARE DE FRED METCALFE

LA ÎNCEPUTUL lui 1948, în timpul serviciului meu din casă în casă, am vizitat o mică fermă dintr–o suburbie a oraşului Cork, în sudul Irlandei. Cînd i–am explicat fermierului cine eram, s–a înroşit la faţă. Cuprins de mînie, a urlat că sînt comunist şi a fugit să–şi ia furca. Fără să mai stau mult pe gînduri, am ţîşnit afară din curte, îndreptîndu–mă în salturi spre bicicleta pe care o lăsasem la marginea drumului. Panta era foarte abruptă, dar am pedalat din răsputeri, fără să mă uit înapoi, în timp ce îmi imaginam cum fermierul azvîrlea furca după mine ca pe o lance.

Eram deprins cu asemenea reacţii în cei doi ani de cînd venisem din Anglia în Republica Irlanda ca pionier special, în 1946. Mica grupă de numai circa 24 de proclamatori ai Regatului, de care m–am ataşat, făcuse deja faţă unui baraj de ostilităţi şi denigrări. Aveam însă încrederea că, în cele din urmă, spiritul lui Iehova va produce roade. — Galateni 6:8, 9.

Înainte însă de a vă relata desfăşurarea lucrurilor, permiteţi–mi să vă vorbesc puţin despre copilăria mea şi despre educaţia care mi–a fost de mare folos în asemenea împrejurări dificile.

O bună educaţie şi un bun exemplu din partea părinţilor

Tatăl meu a cunoscut adevărul pe la începutul anului 1914. În timp ce călătorea spre casă de la un meci de fotbal în Sheffield, Anglia, el a citit un tract biblic ce explica starea morţilor. El vizitase deja un număr de biserici, pentru a afla răspunsuri la întrebările sale, dar nu cu prea mare succes. Ceea ce a citit însă acum l–a impresionat. El a comandat cele şase volume intitulate Studii în Scripturi, cărora tractul le făcea reclamă, şi le–a citit cu aviditate, adesea pînă la primele ore ale dimineţii. Tata a înţeles repede adevărul.

Curînd a intrat în legătură cu congregaţia locală a Martorilor lui Iehova, legătură care a durat peste 40 de ani, cea mai mare parte a acestora slujind ca supraveghetor prezident. Spre marea sa bucurie, doi dintre fraţii săi şi toate cele trei surori ale sale au acceptat adevărul. Unul dintre fraţii săi a depus mărturie unei tinere vînzătoare, aşa că atît aceasta, cît şi sora ei au devenit creştine dedicate din clasa celor unşi. Tatăl meu şi fratele său s–au căsătorit cu aceste două tinere.

Eu sînt unul dintre cei patru băieţi din familia noastră, crescuţi cu toţii „în disciplina şi învăţătura Domnului.“ (Efeseni 6:4) Le sînt recunoscător părinţilor mei că nu au precupeţit nici un efort pentru a implanta adevărul în noi. Pe vremea aceea nu exista nici o publicaţie specială care să le ajute părinţilor să–i înveţe pe copii adevărul biblic, dar noi ţineam cu regularitate studii biblice familiale de două ori pe săptămînă, folosind cartea Harpa lui Dumnezeu şi discutînd cu regularitate textul zilnic. — Deuteronom 6:6, 7; 2 Timotei 3:14, 15.

Părinţii mei au constituit, de asemenea, un minunat exemplu în ceea ce priveşte aprecierea lor faţă de întruniri, precum şi în ceea ce priveşte zelul lor faţă de serviciul sacru. În afară de minunatele sale calităţi spirituale, tatăl meu mai avea şi un remarcabil simţ al umorului, pe care l–a transmis şi copiilor săi. Eforturile părinţilor mei au dat rezultate bune. Toţi cei patru fii ai lor, acum în cel de al şaselea deceniu de viaţă, se află fericiţi în serviciul lui Iehova.

În serviciul de pionier

În aprilie 1939, la vîrsta de 16 ani, am terminat şcoala şi am devenit pionier regulat. Tatăl meu mă însoţea în serviciul de pionier, dîndu–mi instruire ca unui începător. Folosindu–ne de biciclete, noi străbăteam întregul teritoriu pe o rază de 11 kilometri de la locuinţa noastră. În fiecare zi luam amîndoi 50 de broşuri şi nu ne reîntorceam acasă pînă ce nu le împărţeam pe toate.

Doi ani mai tîrziu am avut privilegiul de a fi printre primii pionieri speciali numiţi în Marea Britanie. A fost o bucurie să primeşti o asemena binecuvîntare, dar era traumatizant să părăseşti minunata siguranţă oferită de un cămin teocratic. Cu timpul, cu ajutorul lui Iehova, m–am acomodat.

Serviciul meu de pionier a fost întrerupt în timpul celui de al II–lea război mondial cînd, împreună cu alţi Martori tineri, am fost întemniţat din cauza problemei neutralităţii. În închisoarea Durham am fost clasaţi ca YP (Young Prisoner, deţinuţi tineri). Aceasta însemna că trebuia să port pantaloni scurţi —un dezavantaj net pe timp rece. Să ni–i imaginăm puţin pe Wilf Gooch (actualmente coordonator al comitetului filialei din Anglia), pe Peter Ellis (membru al comitetului filialei din Anglia), pe Fred Adams şi pe mine — talia fiecăruia fiind de aproximativ 1,8 m — stînd împreună, îmbrăcaţi cu pantaloni scurţi, ca nişte şcolari!

Teritoriul repartizat — Irlanda

După eliberarea mea din închisoare, am efectuat serviciul de pionier în diferite părţi ale Angliei timp de trei ani. Apoi am primit repartizarea, care s–a dovedit a fi atît o încercare, cît şi o imensă satisfacţie, în Republica Irlanda. Tot ce ştiam despre Irlanda de Sud era că aproape toţi oamenii de acolo erau romano–catolici. Eu însă nu am luat în seamă comentariile negative făcute de unii şi nu am ezitat să accept repartiţia. Acesta era un timp al extinderii închinării adevărate şi eram sigur că Iehova, prin intermediul spiritului său sfînt, avea să mă ajute.

Majoritatea Martorilor din Republica Irlanda se aflau în capitală, în Dublin, şi abia unul sau doi erau în altă parte, astfel că majoritatea oamenilor nici nu văzuseră vreodată un Martor al lui Iehova. Împreună cu alţi trei pionieri speciali, am început să lucrez în oraşul Cork. Nu era deloc uşor să găseşti pe cineva care să te asculte. În predicile lor, preoţii îi avertizau în permanenţă pe oameni cu privire la noi, numindu–ne „Diavoli comunişti“. Ziarele avertizau şi ele împotriva activităţii noastre.

Într–o zi un bărbier îmi aranja părul folosind un brici drept (ca un pumnal). În timpul conversaţiei m–a întrebat ce fac prin Cork. Cînd i–am spus, s–a înfuriat şi m–a înjurat. Mîna îi tremura de mînie, iar eu am avut inspiraţia de a ieşi din prăvălie ocrotindu–mi capul cu mîinile! Ce uşurare cînd m–am văzut ieşit întreg din prăvălie!

Violenţa mitocănimii

Uneori aveam de înfruntat violenţa mitocănimii. De exemplu, într–o zi, în martie 1948, eram ocupaţi în serviciul din casă în casă, cînd o gloată l–a atacat pe Fred Chaffin, partenerul meu. Urmărit de mulţime, Fred a fugit spre capul de linie al autobuzului, cerînd ajutor şoferului şi controlorului. Aceştia însă s–au aliat cu gloata. Fred a fugit mai departe pe drum, reuşind să se ascundă în spatele unui zid înalt ce delimita casa preotului.

Între timp, eu am plecat cu bicicleta. Pentru a mă reîntoarce în centrul oraşului, am luat–o pe o stradă lăturalnică, însă cînd am intrat pe strada principală mulţimea mă aştepta. Doi bărbaţi mi–au smuls servieta azvîrlindu–i conţinutul în aer, apoi au început să mă lovească cu pumnii şi cu picioarele. Dintr–o dată şi–a făcut apariţia un bărbat. Era un poliţist în civil. A oprit atacul şi ne–a dus la postul de poliţie atît pe mine, cît şi pe atacatori.

Acest atac s–a dovedit a fi o bază pentru «apărarea şi stabilirea legală a veştii bune». (Filipeni 1:7, N.W.T.) Cînd cazul a ajuns în faţa tribunalului, poliţistul care mă salvase, el însuşi romano–catolic, a depus mărturie şi şase indivizi au fost acuzaţi de atac. Cazul a demonstrat că noi aveam dreptul să mergem de la uşă la uşă şi a servit totodată şi ca factor descurajator pentru aceia care s–ar mai fi putut gîndi să recurgă la violenţă.

La început s–a considerat a fi periculos să se trimită surori ca pioniere în oraşe asemenea Corkului. Adeseori însă părea că era mai bine ca surorile să viziteze femei interesate. Astfel, chiar înainte de acest atac, Societatea a repartizat două excelente pioniere la Cork. Una dintre ele, Evelyn MacFarlane, a devenit mai tîrziu misionară, efectuînd o excelentă lucrare în Chile. Cealaltă, Caroline Francis, care şi–a vîndut casa din Londra pentru a face pionierat în Irlanda, a devenit soţia mea.

Sămînţa adevărului germinează

Nu ar fi fost deloc greu ca cineva să creadă că, semănînd sămînţa adevărului Regatului în asemenea condiţii, noi nu facem altceva decît să ne irosim timpul. Faptul că vedeam însă adevărul germinînd ici şi colo ne întărea încrederea în puterea lui Iehova de a face ca acesta să crească. De exemplu, odată Societatea ne–a trimis numele şi adresa unui bărbat care ceruse într–o scrisoare un exemplar al cărţii Let God Be True (Dumnezeu să fie găsit adevărat). Adresa era din Fermoy, un mic orăşel la circa 35 km distanţă de Cork. Am plecat astfel cu bicicleta mea într–o duminică dimineaţa să caut persoana respectivă.

Cînd am ajuns la Fermoy, l–am întrebat pe un om cu privire la adresă. „O!“, a exclamat el, „mai ai încă 14 kilometri de drum!“ Am pornit din nou la drum şi, în cele din urmă, am ajuns la o fermă pe un mic drum de ţară. Tînărul care solicitase cartea stătea în poarta fermei. Cînd m–am prezentat, mi–a spus: „Cartea aceasta valorează cît greutatea ei în aur!“ Am avut o excelentă discuţie şi aproape că nu am băgat de seamă cei 50 de kilometri pe care i–am parcurs cu bicicleta la înapoiere. Chiar şi acum, după 40 de ani, îmi face mare plăcere cînd îl întîlnesc anual, la congrese, pe acel „tînăr“, Charles Rinn. Astăzi, în raza Corkului există zece congregaţii.

Pe parcursul anilor 1950, împreună cu Caroline, am răspîndit sămînţa adevărului în partea centrală a Irlandei. Încurajarea de a persevera a sosit în 1951, cînd oameni umili ca „bunicuţa“ Hamilton şi nora ei au reacţionat prompt. „Bunicuţa“ Hamilton a devenit prima vestitoare botezată în County Longford. — 1 Tesaloniceni 2:13.

Locuinţa era o problemă. De îndată ce se exercitau presiuni asupra proprietarului, acesta ne punea în vedere să ne mutăm. După ce, într–o perioadă scurtă, am schimbat trei locuinţe una după alta, ne–am cumpărat un cort cu izolaţie la sol şi saci de dormit, cărînd toate acestea cu noi într–un Ford model Y. Instalam cortul unde puteam, la sfîrşitul fiecărei zile de mărturie. Mai tîrziu am obţinut o rulotă de 4 metri lungime. Aceasta era neîncăpătoare şi cu prea puţin confort modern — trebuia să mergi la o distanţă de o jumătate de kilometru după apă de băut — şi nu avea nici un fel de izolare a caroseriei, dar pentru noi era un lux. Simţul umorului mi–a fost pus la încercare într–o zi cînd am alunecat pe rădăcina umedă a unui pom şi am căzut pe spate într–o rigolă lungă şi îngustă, dar nu prea adîncă. Totuşi, în această rulotă i–am găzduit pe supraveghetorul de circumscripţie şi pe soţia sa, atunci cînd ei ne–au vizitat.

Uneori, oameni cu inimă bună manifestau o amabilitate neaşteptată. De exemplu, în 1958, am mers la Sligo, în vestul Irlandei, la opt ani de la expulzarea din oraş a unui alt cuplu de pionieri. Ne–am rugat la Iehova să ne ajute să găsim un loc pentru rulotă. După mai multe ore de căutare, am dat peste o mare carieră de piatră ce nu se mai afla în exploatare. Un om ce păştea vitele jos, la marginea drumului ce străbătea cariera, ne–a spus că acea carieră era proprietatea familiei sale. „Ne–am putea folosi şi noi de ea?“ l–am întrebat noi, spunîndu–i totodată că sîntem agenţi ai unei societăţi biblice. El ne–a răspuns că ar fi minunat.

Imediat după aceea ne–a întrebat: „Cărei Societăţi biblice îi aparţineţi?“ A urmat un moment de tensiune. I–am spus că sîntem Martori ai lui Iehova. Spre enorma noastră uşurare, el a rămas tot prietenos. Cîteva săptămîni mai tîrziu, el ne–a înmînat o chitanţă cu chiria locului pe o perioadă de un an. „Noi nu dorim nici un ban“, a spus el. “Noi cunoaştem însă opoziţia cu care vă confruntaţi din partea oamenilor. Aşa că, pentru oricine v–ar întreba cu ce drept v–aţi instalat aici, aceasta vă este justificarea.“

În timp ce eram în Sligo, am auzit despre un bărbat, un bine cunoscut comerciant şi fotbalist, care manifestase un oarecare interes pe vremea cînd primul cuplu de pionieri se afla în oraş. Timp de opt ani de zile el nu avusese decît prea puţine legături cu Martorii; totuşi pe noi ne–a impresionat starea sa. Zîmbetul ce radia pe faţa lui Mattie Burn atunci cînd m–am prezentat constituia răspunsul. Sămînţa adevărului sădită cu ani în urmă nu murise. El mai este încă şi acum un membru al micuţei şi activei congregaţii din Sligo.

Schimbări în atitudine

Un loc ce reprezenta în miniatură atitudinea împotrivitoare a multora faţă de noi era oraşul Athlone. Cînd, în anii 1950, a început aici o mărturie intensă, preoţii au aranjat în aşa fel încît toţi cei ce locuiau într–o parte a oraşului să semneze o petiţie prin care arătau că nu doresc să fie vizitaţi de Martorii lui Iehova la uşile lor. Ei au înaintat–o apoi guvernului, făcînd ca lucrarea în Athlone să fie foarte greu de efectuat timp de cîţiva ani. Odată, un grup de tineri m–a recunoscut că sînt Martor şi ei au început să arunce în mine cu pietre. Cînd m–am postat în faţa vitrinei unei prăvălii, proprietarul acesteia m–a invitat în prăvălie — mai mult pentru a–şi salva vitrina decît pe mine — lăsîndu–mă să ies printr–o ieşire din dos.

Recent însă, în august 1989, cînd conduceam un serviciu funerar al unui frate loial la Athlone, n–am putut face altceva decît să rămîn uimit de felul în care a îndreptat Iehova lucrurile aici. În afară de membrii congregaţiei, alţi 50 de localnici au urmărit respectuos serviciul funerar în frumoasa Sală a Regatului, construită de fraţi.

Instruire specială la Şcoala Galaad

În 1961 am fost invitat să urmez un curs de zece luni la Şcoala biblică Galaad a Societăţii Turnul de Veghere. Acest curs special era numai pentru fraţi, astfel că eu şi Caroline i–am dat acestei invitaţii o atenţie specială, însoţită de rugăciuni adresate lui Iehova. Noi nu fusesem despărţiţi timp de 12 ani. În plus, deoarece soţia mea nutrea o dorinţă fierbinte de a urma Şcoala Galaad pentru a deveni misionară, a fost foarte decepţionată că nu fusese invitată. Dar fiind un suflet nobil, a pus interesele Regatului pe primul plan şi a fost de acord cu plecarea mea. Cursul a fost un minunat privilegiu. Am fost însă bucuros cînd m–am reîntors acasă pentru a lucra la filiala Societăţii, încurajîndu–i pe cei mai bine de 200 de Martori care plantau şi udau în Irlanda la începutul anilor 1960.

Cîţiva ani mai tîrziu, în 1979, Caroline a putut şi ea să meargă la sediul mondial al Martorilor lui Iehova în New York, cînd am fost invitat la un curs special Galaad pentru membrii comitetelor de filială. Acesta a fost evenimentul cel mai important din ceea ce s–a dovedit a fi partea finală a vieţii ei. Doi ani mai tîrziu ea a murit. În toţi cei 32 ani în care am slujit împreună cu timp integral, Caroline nu şi–a pierdut niciodată zelul pentru serviciul adus lui Iehova şi nici încrederea că el va face ca lucrurile să progreseze.

I–am simţit mult lipsa. Unul dintre lucrurile care m–au ajutat să fac faţă situaţiei a fost un articol dintr–o revistă Treziţi–vă! de pe vremea aceea, intitulat „Învaţă să trăieşti fără fiinţa pe care ai iubit–o“ (8 februarie 1981, engl.) Ochii mi se umpleau de lacrimi ori de cîte ori mă gîndeam la fosta mea tovarăşă de viaţă, dar am procedat conform sugestiei din articol şi am continuat zelos în serviciul pentru Iehova.

Binecuvîntările din partea lui Iehova continuă

Cu un an înainte de aceasta, în aprilie 1980, eram prezent cînd fratele Lyman Swingle de la Colegiul Central a făcut inaugurarea unei noi clădiri de filială la Dublin. Ce emoţionant a fost să vezi 1854 de vestitori, printre care şi cei din Irlanda de Nord! Iar acum, cu zece ani mai tîrziu, Anuarul pe 1990 raportează un număr record de 3451 de vestitori!

Între timp am avut parte de o binecuvîntare în plus. În timp ce slujeam ca instructor al Şcolii Serviciului Regatului, am cunoscut–o pe Evelyn Halford, o soră atrăgătoare şi zeloasă care se mutase în Irlanda pentru a sluji acolo unde nevoia era mai mare. Ne–am căsătorit în mai 1986, ea dovedindu–se a–mi fi un sprijin real în toată activitatea mea teocratică.

Din cei 51 de ani ai mei de serviciu cu timp integral de cînd am terminat şcoala, 44 i–am petrecut în Irlanda. Îmi este mişcată inima cînd îi văd pe mulţi dintre cei pe care i–am ajutat, slujindu–i încă şi acum lui Iehova, unii dintre ei ca bătrîni şi slujitori auxiliari. Pot spune fără nici o ezitare că una dintre cele mai mari bucurii pe care le–ar putea avea cineva este de a–i ajuta pe alţii să umble pe calea vieţii.

Faptul de a vedea adevărata închinare înflorind dintr–un loc într–altul în Irlanda, în ciuda înverşunatei opoziţii, era un lucru ce îţi întărea credinţa. Acum, circa 3 500 de vestitori sînt asociaţi cu cele peste 90 de congregaţii din întreaga ţară. Într–adevăr, nu există nici o limită în privinţa a ceea ce poate face Iehova. El va da creştere, dacă noi plantăm şi udăm în mod sîrguincios. (1 Corinteni 3:6, 7) Ştiu că lucrul acesta este adevărat. L–am văzut petrecîndu–se în Irlanda.