Cel mai bun lucru de făcut cu viaţa mea

RELATATĂ DE BOB ANDERSON

Cu aproape zece ani în urmă, câţiva prieteni m-au întrebat: „Bob, de ce ai continuat să faci pionierat atât de mult timp?“ „Ei bine — le-am răspuns eu zâmbind — puteţi să spuneţi că există ceva mai bun de făcut decât pionieratul?“

ÎN 1931, când am intrat în serviciul de pionier, aveam 23 de ani. Acum sunt în al 87-lea an de viaţă şi încă sunt pionier. Ştiu că nu aş fi putut face altceva mai bun cu viaţa mea. Permiteţi-mi să vă explic de ce.

În 1914, la noi acasă a fost lăsat un tract editat de Studenţii Internaţionali ai Bibliei, cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova. Când Martorul s-a întors, mama i-a pus o mulţime de întrebări detaliate despre focul iadului. Ea fusese crescută în disciplina strictă a metodiştilor wesleyeni, însă nu a putut împăca niciodată doctrina chinului veşnic cu un Dumnezeu al iubirii. Când a înţeles adevărul despre această chestiune, ea a spus: „În viaţa mea nu am fost mai fericită!“

Mama a încetat imediat să mai predea la Şcoala Duminicală Metodistă şi s-a alăturat micului grup de Studenţi ai Bibliei. Ea a început să predice în oraşul nostru natal, Birkenhead, situat de cealaltă parte a râului Mersey, în faţa portului Liverpool, şi nu după mult timp mergea cu regularitate cu bicicleta în multe oraşe vecine. Ea a depus mărturie în acest teritoriu vast pentru tot restul vieţii ei şi a ajuns să fie bine cunoscută, lăsându-le un exemplu excelent copiilor ei. A murit în 1971 la înaintata vârstă de 97 de ani, fiind o Martoră activă până la sfârşit.

Sora mea, Kathleen, şi cu mine am fost transferaţi de la Şcoala Duminicală Metodistă ca să o însoţim pe mama la întrunirile ei cu Studenţii Bibliei. Mai târziu, când ni s-a alăturat şi tata, părinţii mei au stabilit să ţinem cu regularitate un studiu biblic familial din cartea Harpa lui Dumnezeu. Pe timpul acela, un astfel de studiu era o inovaţie, însă acea sădire timpurie a adevărurilor biblice fundamentale a dat o recoltă bogată, deoarece, cu timpul, sora mea şi cu mine ne-am angajat amândoi în serviciul de pionier.

Mama susţinea că vizionarea, în 1920, a „Fotodramei Creaţiunii“ la Liverpool a fost pentru noi, copiii, un moment de cotitură din punct de vedere spiritual, şi avea dreptate. Tânăr cum eram, acele imagini mi s-au întipărit adânc în minte. Am încă viu în minte episodul despre viaţa lui Isus, în special pasajul unde el mergea spre moarte. Întreaga experienţă m-a ajutat să mă concentrez asupra celei mai importante lucrări din viaţă — predicarea!

Pe la începutul anilor ’20 am început să distribui tracte împreună cu mama în fiecare duminică după-amiaza. La început am fost instruiţi să le lăsăm la uşi; mai târziu ni s-a spus să li le înmânăm locatarilor şi apoi să revenim pentru a-i vizita pe cei interesaţi. Întotdeauna am considerat că aceasta a fost metoda timpurie care stă la baza lucrării cu vizite ulterioare şi cu studii biblice, care este atât de eficientă astăzi.

În serviciul de pionier

Kathleen şi cu mine am fost botezaţi în 1927. Eu lucram într-un post de chimist analist în Liverpool când, în 1931, am aflat de rezoluţia prin care se adopta numele de Martori ai lui Iehova. Deseori i-am văzut pe colportorii Societăţii (numiţi în prezent pionieri) predicând în zona comercială a oraşului Liverpool, şi exemplul lor m-a impresionat foarte mult. Cât de mult doream să fiu liber de asocierile lumeşti, să-mi folosesc şi eu viaţa în serviciul lui Iehova!

În vara aceluiaşi an, prietenul meu Gerry Garrard mi-a spus că acceptase însărcinarea de a predica în India, însărcinare primită din partea celui de-al doilea preşedinte al Societăţii Watch Tower, Joseph F. Rutherford. Chiar înainte de a se îmbarca a trecut pe la mine şi mi-a vorbit despre privilegiul de a sluji cu timp integral. În timp ce îşi lua rămas bun, el m-a încurajat din nou prin cuvintele: „Sunt sigur, Bob, că în curând vei fi pionier!“ Şi aşa a fost. Am început în luna octombrie a acelui an. Ce bucurie, ce eliberare să parcurgi drumurile de ţară cu bicicleta şi să predici în comunităţile izolate! Ştiam atunci că mă dedicasem celei mai importante lucrări pe care aş fi putut-o face vreodată.

Prima mea repartiţie ca pionier a fost în South Wales, unde m-am alăturat lui Cyril Stentiford. Cyril s-a căsătorit mai târziu cu Kathleen şi au făcut împreună câţiva ani de pionierat. Fiica lor Ruth a intrat şi ea, la timpul ei, în serviciul de pionier. În 1937 mă aflam în Fleetwood, Lancashire, ca partener al lui Eric Cooke. Până atunci, pionierii lucraseră numai în zonele rurale ale Marii Britanii, în afara teritoriului repartizat congregaţiilor. Însă Albert D. Shroeder, care era pe atunci coordonatorul filialei londoneze, a hotărât să ne mute pe amândoi în oraşul Bradford, Yorkshire. Aceasta era prima dată când pionierii britanici erau repartizaţi să ajute o anumită congregaţie.

În 1946, Eric s-a dus la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower şi a fost repartizat în Rhodezia de Sud, actualmente Zimbabwe, iar el şi soţia sa mai slujesc încă în mod fidel ca misionari în Durban, Africa de Sud.

Cât despre mine, anul 1938 m-a găsit într-o altă repartiţie, de data aceasta ca slujitor de zonă (în prezent supraveghetor de circumscripţie) în nord-vestul Lancashire-ului şi a încântătoarei zone Lake District. Acolo am întâlnit-o pe Olive Duckett şi, după ce ne-am căsătorit, ea mi s-a alăturat imediat în lucrarea de circumscripţie.

Irlanda în anii războiului

La puţin timp după ce, în septembrie 1939, Marea Britanie i-a declarat război Germaniei, repartiţia mea a fost schimbată pentru Irlanda. În Marea Britanie începuse recrutarea pentru serviciul militar, dar nu şi în Republica Irlanda din sud, care a rămas o ţară neutră pe toată perioada războiului. Republica Irlanda şi Irlanda de Nord trebuiau să devină o circumscripţie. Se impuseseră însă restricţii şi era necesară obţinerea unor permise de călătorie pentru a putea pleca din Marea Britanie spre orice parte a Irlandei. Autorităţile mi-au spus că puteam merge, însă trebuia să-mi dau acordul că mă voi întoarce imediat în Anglia atunci când se vor face recrutări în cadrul grupei mele de vârstă. Am dat un acord verbal, dar, spre surprinderea mea, atunci când mi s-a eliberat permisul, nu era ataşată nici o altă prevedere.

În acea perioadă, în toată Irlanda nu existau mai mult de o sută şi ceva de Martori. La sosirea noastră în Dublin, în noiembrie 1939, am fost întâmpinaţi de Jack Corr, un frate care făcea pionierat de mult timp. El ne-a spus că mai existau doi pionieri într-un oraş din apropiere şi câteva persoane interesate în Dublin, în total fiind cam 20. Jack a închiriat o cameră în Dublin ca să putem ţine o întrunire, la care toţi căzuserăm de acord să participăm cu regularitate în fiecare duminică. Acest aranjament a continuat până la înfiinţarea congregaţiei în 1940.

Irlanda de Nord, ca parte a Regatului Unit, era în război cu Germania, aşa că, atunci când ne-am mutat în nord, la Belfast, a trebuit să ne luptăm cu cartelele de alimente şi cu camuflajul din timpul nopţii. Deşi avioanele naziste trebuiau să parcurgă mai bine de 1 600 de kilometri ca să ajungă la Belfast şi să se întoarcă la bazele lor din Europa, ele au reuşit să bombardeze bine oraşul. În timpul primului raid, Sala Regatului a fost avariată, iar apartamentul nostru distrus în timp ce noi eram în vizită la nişte fraţi în altă parte a oraşului, scăpând astfel ca prin minune. În aceeaşi noapte, o familie de Martori a fugit spre un adăpost comun împotriva bombelor. Ajunşi acolo, au constatat că acesta era arhiplin şi au trebuit să se întoarcă acasă. Adăpostul a fost lovit în plin şi toţi cei adăpostiţi în el au fost ucişi, însă fraţii noştri au supravieţuit doar cu câteva tăieturi şi contuzii. În timpul acestor ani grei de război, nici unul dintre fraţii noştri nu a fost rănit grav, fapt pentru care i-am mulţumit lui Iehova.

Provizii de hrană spirituală

Pe măsură ce războiul înainta, restricţiile deveneau tot mai severe şi, în cele din urmă, s-a impus cenzurarea poştei. Aceasta însemna că Turnul de veghere avea să fie interceptat, neputând să mai intre în ţară. Deşi ne întrebam ce era de făcut, mâna lui Iehova nu a fost scurtă. Într-o dimineaţă am primit o scrisoare de la un „văr“ din Canada care îmi scria despre unele probleme de familie. N-aveam idee cine era, însă la post scriptum el spunea că îmi pune în plic „un articol interesant pe temă biblică“ pentru a-l citi. Era un exemplar al Turnului de veghere, dar, pentru că nu avea coperta obişnuită, nu a fost reţinut de cenzor.

Soţia mea şi cu mine, ajutaţi de Martorii locali, printre care se afla şi Maggie Cooper care participase la realizarea „Fotodramei creaţiunii“, am început imediat să multiplicăm articolele. Ne-am organizat în scurt timp ca să distribuim 120 de exemplare pe tot cuprinsul ţării, întrucât revistele Turnul de veghere fără copertele obişnuite soseau cu regularitate din partea multor fraţi din Canada, Australia şi Statele Unite. Mulţumită perseverenţei şi amabilităţii lor, nu ne-a lipsit nici un număr pe tot parcursul războiului.

Totodată puteam ţine adunări. Remarcabil a fost congresul din 1941, când a fost lansată publicaţia Copiii. Se pare că cenzorul nu a obiectat la o carte pe care el o considera ca fiind despre copii, astfel încât am reuşit să o primim în ţară fără nici o dificultate! Cu altă ocazie am obţinut broşura Pacea — poate ea dura?, tipărită pe plan local, deoarece era imposibil să importăm exemplare de la Londra. În pofida tuturor restricţiilor care ni s-au impus, am fost bine îngrijiţi din punct de vedere spiritual.

Înfruntând opoziţia

Un cleric dintr-un sanatoriu particular administrat de un Martor al lui Iehova din Belfast i-a trimis soţiei sale din Anglia un exemplar al cărţii Bogăţii. Ea s-a opus adevărului şi, în răspunsul său, i-a explicat clar acest lucru. Ea a afirmat totodată că noi eram „o organizaţie nepatriotică“. Cenzorul poştal a luat notă de aceasta şi a raportat problema la Departamentul poliţiei secrete. Drept urmare, am fost chemat la circa de poliţie ca să dau o explicaţie şi mi s-a cerut să aduc un exemplar al cărţii Bogăţii. Interesant este că, atunci când cartea mi-a fost în final restituită, am observat că toate părţile subliniate erau în legătură cu Biserica Romano-Catolică. Consideram că acest lucru este semnificativ, întrucât ştiam că poliţia era în gardă împotriva activităţii Armatei Republicane Irlandeze (IRA).

Mi s-au cerut detalii despre neutralitatea noastră în timp de război, deoarece poliţiei îi era greu să ne înţeleagă poziţia. Dar autorităţile nu au acţionat niciodată împotriva noastră. Mai târziu, când am cerut permisiunea de a ţine o adunare, poliţia a insistat să trimită doi reporteri poliţişti. Eu am spus: „Vor fi bine primiţi!“ Aşa că au venit şi au asistat la întrunirea de după-amiază, luând notiţe prin stenografiere. La sfârşitul sesiunii, ei au întrebat: „Oare de ce am fost trimişi aici? Ne place foarte mult!“ Ei au venit şi a doua zi şi au acceptat cu bucurie un exemplar gratuit al broşurii noastre Pacea — poate ea dura? În rest, adunarea a decurs fără incidente.

Imediat după terminarea războiului şi după ridicarea restricţiilor de călătorie, la Belfast a sosit Pryce Hughes de la Betelul din Londra. El era însoţit de Harold King, care a fost repartizat mai târziu ca misionar în China. După şase ani de izolare de filiala londoneză, toţi am fost foarte mult încurajaţi de cuvântările ţinute de aceşti fraţi. La puţin timp după aceea, Harold Duerden, un alt pionier fidel, a fost trimis din Anglia pentru a întări lucrarea Regatului în Belfast.

Întoarcerea în Anglia

Ajunseserăm să-i iubim pe fraţii irlandezi şi ne era greu să ne întoarcem în Anglia. Însă, împreună cu soţia mea, am fost repartizaţi din nou în Manchester şi mai târziu ne-am mutat în Newton-le-Willows, un alt oraş din Lancashire, unde nevoia era mai mare. În 1953 s-a născut fiica noastră, Lois, şi a fost foarte încurajator să o vedem intrând în ministerul de pionier la vârsta de 16 ani. După ce s-a căsătorit cu David Parkinson, pionier şi el, au continuat serviciul cu timp integral în Irlanda de Nord, călcând în multe privinţe pe urmele lăsate de Olive şi de mine. În prezent, împreună cu copiii lor, ei sunt din nou în Anglia şi toţi slujim în aceeaşi congregaţie.

În pofida schimbărilor survenite în viaţa noastră, eu nu am întrerupt niciodată pionieratul — Olive nu a dorit deloc acest lucru şi nici eu. Am considerat întotdeauna că raportul meu de pionier trebuie atribuit pe drept cuvânt şi soţiei mele, deoarece fără sprijinul ei constant şi iubitor nu aş fi putut continua nicidecum serviciul cu timp integral. Acum, amândoi obosim mult mai repede, cum este şi firesc, însă mărturia continuă să ne procure bucurie, mai ales când suntem împreună şi conducem studii biblice cu vecinii noştri. De-a lungul anilor am avut privilegiul de a ajuta aproximativ o sută de persoane să devină slujitori dedicaţi şi botezaţi ai lui Iehova. Ce bucurie a fost aceasta! Şi cred că acest număr trebuie să se fi înmulţit până acum de multe ori, deoarece familiile formate în decurs de trei sau patru generaţii au devenit şi ele Martori.

Olive şi cu mine vorbim adesea despre multele privilegii şi experienţe de care ne-am bucurat de-a lungul anilor. Ce ani fericiţi au fost aceştia şi cât de repede s-au scurs! Ştiu că nu puteam găsi nimic mai bun de făcut cu viaţa mea decât să-l slujesc pe Dumnezeul meu, Iehova, în calitate de pionier în toţi aceşti ani. Acum, fie că privesc în urmă cu recunoştinţă, fie că privesc înainte cu însufleţire, constat cât de pline de sens sunt cuvintele lui Ieremia: „Actelor de bunătate iubitoare ale lui Iehova le datorăm faptul că nu ne-am ajuns sfârşitul, căci îndurările lui, în mod sigur, nu vor avea sfârşit. Ele sunt noi în fiecare dimineaţă. . . . «iată de ce voi manifesta o atitudine de aşteptare faţă de el»“. — Plângerile 3:22–24, NW.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Bob şi Olive Anderson