Perseverenţă în ciuda unei pierderi tragice

Relatare a Elisei Harms

CU 42 de ani în urmă, la 8 ianuarie 1941, soţul meu Johannes Harms a fost executat de nazişti. De ce? Deoarece conştiinţa sa nu-i permisese să ia parte la război, nici să-i ucidă pe semenii săi care se aflau de celaltă parte a frontului de luptă nazist. El refuzase categoric să adreseze salutul „Heil Hitler“. Johannes nu s-a temut să-şi menţină neutralitatea sa creştină chiar şi cu preţul propriei sale vieţi.

Nu voi uita niciodată emoţionanta scrisoare pe care a trimis-o el tatălui său Martin cu puţin înainte de a fi executat. Soţul meu scria:

„Acum mi s-a dat şi mie ocazia să-mi dovedesc fidelitatea faţă de Domnul pîna la moarte şi nu numai pînă la moarte ci chiar prin moarte. Condamnarea mea la moarte a fost deja pronunţată şi sînt ţinut în lanţuri ziua şi noaptea. Semnele de pe hîrtie sînt de la cătuşe, dar încă nu am învins pînă la capăt. A rămîne fidel nu este un lucru uşor pentru un martor al lui Iehova. Mai am încă posibilitatea să-mi salvez viaţa pămîntească, dar numai pierzînd astfel adevărata viaţă. Da, chiar pînă lîngă laţul spînzurătorii, unui martor al lui Iehova i se dă ocazia să-şi încalce legămîntul său. Aşadar sînt încă în mijlocul luptei şi mai am încă multe victorii de repurtat înainte de a putea spune: „Am luptat lupta bună a credinţei, mi-am păstrat credinţa; de-acum îmi este rezervată coroana dreptăţii pe care mi-o va da Dumnezeu, dreptul Judecător.“ Lupta este fără îndoială dificilă, dar mulţumesc din toată inima Domnului, căci el nu numai că mi-a dat puterea necesară ca să rămîn în picioare pînă în prezent, în faţa morţii, dar mi-a dat şi o bucurie pe care mi-ar place să o împărtăşesc cu toţi cei iubiţi.

Dragă tată, şi tu eşti încă deţinut şi nu ştiu dacă vei citi vreodată această scrisoare. Dacă vei ajunge însă liber, rămîi tot aşa de fidel ca acum, căci tu ştii că oricine a pus mîna pe plug şi se uită înapoi nu este vrednic de regatul lui Dumnezeu. . . .

Dragă tată, cînd te vei întoarce acasă caută să te îngrijeşti în mod deosebit de draga mea Lieschen, căci pentru ea va fi nespus de greu să ştie că scumpul ei soţ nu se va mai întoarce. Ştiu că tu vei face aceasta şi îţi mulţumesc anticipat. Dragă tată, te rog, în spirit, rămîi fidel şi atunci ne vom revedea iarăşi. Mă voi gîndi la tine pînă în ultimul moment.“

Poate vă întrebaţi ce s-a întîmplat cu tatăl lui Johannes şi cu mine după execuţia lui. Oare am perseverat noi şi am rămas fideli lui Iehova aşa cum ne încurajase Johannes?

Ei bine, pe vremea cînd Johannes a fost executat, tatăl său era deţinut în lagărul de la Sachsenhausen, unde el a rămas pînă la sfîrşitul războiului. Apoi el s-a întors acasă la Wilhelmshaven şi a ajutat la reorganizarea adunării locale a Martorilor lui Iehova. El a servit în mod loial lui Iehova Dumnezeu pînă la moartea sa, în 1976, avînd respectabila vîrstă de 90 de ani.

În ceea ce mă priveşte, eu trăiesc în prezent într-un mic apartament în Wilhelmshaven, oraşul în care am crescut şi unde m-am căsătorit cu Johannes în 1936. Deşi nu mă bucur de o prea bună stare a sănătăţii, totuşi sînt încă activă ca martoră a lui Iehova.

Poate vă întrebaţi dacă m-am recăsătorit? Nu. Desigur, din punct de vedere scriptural eram liberă să mă recăsătoresc. Dar gîndul că aş putea găsi fericirea în braţele unui alt bărbat, după ce Johannes dusese o luptă atît de încleştată ca să rămînă fidel — nu, cu gîndul acesta eu, personal, nu m-am putut obişnui.

Înainte de a vă explica ce anume m-a ajutat să rezist la diferitele încercări din cursul acestor 42 de ani, permiteţi-mi să vă povestesc împrejurările care au dus la execuţia lui Johannes.

ARESTAREA ŞI EXECUTAREA

Johannes a fost arestat la 3 septembrie 1940. Aceasta era deja a doua arestare a lui de la căsătoria noastră. Împreună cu sora mea, am avut posibilitatea să-l vizitez la fiecare trei sau patru săptămîni. La a doua noastră vizită am auzit că el fusese condamnat la moarte. De aceea, pentru mine n-a fost chiar o surpriză totală cînd am fost înştiinţată că a fost decapitat, la 8 ianuarie 1941, deşi acesta a fost, bineînţeles, un şoc puternic care m-a lovit în plin.

Dar eu ştiam că Johannes nu a murit ca un criminal. Ştiam, de asemenea, că autorităţile încercaseră prin diferite mijloace să-l determine să facă vreun compromis. Ştiam prin ce momente grele a trecut, iar eu n-am putut să-i dau vreun ajutor prea mare. Cînd am aflat că a fost executat, m-am simţit uşurată la gîndul că încercarea s-a terminat. Pentru moment am uitat de mine, preocupată doar de gîndul acesta: „Acum nimeni nu-l mai poate determina să facă vreun compromis. Nu mai există de-acum nici un pericol că ar putea deveni infidel. El a rezistat în mod loial pînă la moarte.“

Eram căsătoriţi de numai patru ani şi opt luni. Întrucît logodna noastră durase vreme de trei ani, ne-am fi putut căsători mai devreme, dar amînasem mereu. Ştiam ce probleme ar fi putut să ne stea în faţă, căci, încă de pe atunci, erau vremuri critice în Germania. De fapt activitatea Martorilor lui Iehova fusese deja interzisă în ţară.

Cînd tatăl lui Johannes (care ispăşea deja a doua pedeapsă cu închisoarea) a fost eliberat pe neaşteptate, am folosit ocazia şi ne-am căsătorit. Încă–mi mai aduc aminte că a fost o minunată zi de primăvară, din luna mai 1936. Am fost fericiţi împreună, în căsnicia noastră, pînă cînd naziştii l-au arestat pe Johannes.

ÎMPOTRIVIRE CONSTANTĂ PENTRU A NU DEVENI ACRU

Unii oameni permit ca din pricina greutăţilor să se face acru. Ei încep să se îndoiască de iubirea lui Dumnezeu. Îi fac reproşuri şi merg chiar atît de departe încît se îndoiesc de existenţa sa. Cînd Johannes a fost executat ştiam ce motiv avea acest fapt: el murise pentru a-şi menţine integritatea faţă de Dumnezeu. Dar exact la şase luni după ce l-am pierdut pe Johannes, moartea a lovit din nou: mi-a murit mama! Trebuie să recunosc că acest eveniment m-a făcut cel mai mult să cedez în faţa durerii, ca un reproş la adresa lui Dumnezeu. Eu mă întrebam: „De ce a trebuit să moară ea, singura persoană pe care mă puteam sprijini cel mai mult, în timpul durerii mele?“

Dar puţin timp după aceasta, am început să trecem prin adevăratele orori ale războiului, ca de pildă prin groaznicele raiduri aeriene, care au distrus aproape complet unele oraşe germane. Întrucît trebuia să muncesc pentru cîştigarea existenţei mele, am început să mă gîndesc: „Oare cine s-ar fi îngrijit de mama în aceste timpuri atît de grele, dacă ea ar fi fost în viaţă? Cine ar fi avut timp pentru ea, s-o ducă în adăpost în timpul raidurilor aeriene, căci era oarbă?“ Ce situaţie cumplită ar fi fost pentru ea! Încetul cu încetul mi-am dat seama că Iehova permite lucruri pe care noi poate nu le înţelegem dar care dovedesc în realitate că el „este foarte delicat în afecţiunea şi mila sa“ (Iacob 5:11). Am ajuns să fiu convinsă că atîta timp cît voi menţine o atitudine corectă şi mă voi încrede în el pe deplin, lucrurile se vor întoarce totdeauna spre binele meu.

Mai am să vă spun un exemplu. Noi aveam un apartament cu patru camere. Dar cînd soţul meu a fost executat, am pierdut dreptul de a rămîne în el. Mi s-a dat ordin să-l părăsesc. Dar unde să mă duc? Ca printr-o minune, soţia unui ofiţer, care a trebuit să se mute împreună cu soţul ei într-o altă localitate, a aranjat să-mi lase mie cele trei camere ale apartamentului pe care ei îl părăseau. Totuşi, îmi era inima grea atunci cînd am plecat din locul unde eu şi Johannes traisem împreună. Dar ce credeţi că s-a întîmplat cu şase luni mai tîrziu? Imobilul acela din care plecasem a fost complet distrus în timpul unui raid aerian.

MÎNGÎIEREA CARE VINE NU DE LA OAMENI CI DE LA DUMNEZEU

Pe vremea cînd Johannes a fost executat, eu lucram într-un birou. Cînd colegii mei au auzit despre ce întîmplate, ei au încercat în felul lor să mă consoleze. Ei au dorit să mă invite la reuniunile lor. Deşi am apreciat strădaniile lor bine intenţionate, totuşi eu am găsit o veritabilă mîngîiere în altă parte — la Iehova Dumnezeu şi în Cuvîntul său, Biblia. Se întîmpla uneori, din nefericire, că ceea ce-mi spuneau alţii nu era întotdeauna încurajator. Îmi amintesc că o dată (la scurt timp după ce a fost ucis Johannes), o femeie mi-a spus: „Voi sinteţi de vină; aşa ceva putea să nu se întîmple. Asta este vina lui Johannes!“

Erau oare pline de cruzime aceste cuvinte? Într-un anume sens, da, deşi, aşa cum i-am şi spus femeii, ea avea dreptate. Totul era ‘din vina noastă.’ Johannes ar fi putut să evite acest sfîrşit, iar dacă aş fi încercat să-l conving să accepte un compromis, poate că aş fi putut face să evităm moartea lui. Dar cît sînt de fericită că am rămas amîndoi tari din punct de vedere spiritual şi am rezistat! Eram fericită să şi eu am fost răspunzătoare în parte.

Desigur că am trecut şi prin momente grele. Dar Iehova este „foarte delicat în afecţiune“ şi el m-a mîngîiat întotdeauna. Uneori această mîngîiere mi-a parvenit în cele mai neobişnuite moduri. Îmi amintesc de o duminică, după vreo trei luni de la moartea lui Johannes. Afară era o vreme mohorîtă. Vremea această, plus toate prin cîte trecusem, m-au doborît realmente. Am petrecut aproape toată ziua plîngînd, rătăcind dintr-o încăpere în alta, avînd lîngă mine pe mama, care încerca mereu să mă consoleze. Făceam eforturi ca să nu plîng, dar nu mă puteam stăpîni. Îmi amintesc că–mi spuneam: „Cel puţin altă dată primeai măcar o scrisoare pe lună, dar acum nu mai ai nici atît — nici măcar un singur rînd! Dacă aş putea să mai primesc măcar o scrisoare, numai una singură!“

Mai tîrziu, în cursul zilei, am mers să mai privesc din nou printre lucrurile soţului meu care-mi fuseseră trimise după execuţia lui. Printre ele se afla o mică trusă de piele care servea la aranjarea creioanelor şi a altor obiecte. Deodată, am remarcat că unul dintre compartimentele trusei era mai gros decît normal. Se părea că avea ceva înăuntru. L-am descusut şi vîrîndu-mi degetele în interior am început să scot nişte bucăţele mici de hîrtie. Da, erau nişte scrisori pe care Johannes le scrisese cu nişte litere foarte mici, şi care semănau cu un jurnal. Erau cam 20 în total! Vă puteţi imagina ce-am simţit atunci! O singură scrisoare mi-ar fi produs bucurie, dar 20! Îmi amintesc că atunci i-am promis lui Iehova: „Niciodată nu mă voi mai plînge!“

ANII PASIONANŢI DE DUPĂ RĂZBOI

De-a lungul celor 42 de ani care au trecut nu m-am gîndit niciodată să mă dau bătută. Cum aş fi putut-o face? Johannes a servit lui Iehova menţinîndu-şi integritatea pînă la moartea; eu să nu-i pot servi lui Iehova, perseverînd atîta vreme cît aveam să fiu în viaţă (Romani 12:1)? Desigur că nu a fost uşor şi niciodată nu aş fi reuşit să fac aceasta singură. Rugăciunea a fost un ajutor extrem de important pentru mine, iar faptul că am predicat altora despre regatul lui Dumnezeu a fost, de asemenea, o reală binecuvîntare. Ori de cîte simţeam că tristeţea pune stăpînire asupra mea, plecam de acasă spre a împărţi altora „vestea bună.“ Încercarea de a le duce altora mîngîiere prin mesajul Bibliei, iată ce mă făcea să uit propriile mele probleme.

Mai tîrziu am avut posibilitatea să renunţ la ocupaţia mea laică. Atunci am avut mai mult timp pentru a-l consacra predicării „veştii bune.“ Un Martor mi-a dăruit un mic automobil, aşa încît am putut predica în regiuni din afara oraşului şi am putut începe mai multe studii biblice cu persoane interesate. Îmi amintesc în mod deosebit de una dintre aceste persoane.

Era o femeie pe care o vizitasem într-o joi după-amiază şi-mi amintesc că i-am spus: „Ar fi mult mai bine dacă am dezbate aceste probleme într-un mod sistematic, cu ajutorul unei cărţi.“ Ea a fost de acord. Atunci am adăugat: „Şi noi avem nişte întruniri minunate. Dacă v-ar face plăcere să veniţi, eu aş putea trece duminică să vă iau.“ Întrucît nu aveam mult timp de pierdut, am mers direct la ţintă!

Ea a acceptat să meargă la întruniri. În după–amiaza duminicii următoare, cînd am bătut la uşă, mi-a spus doar atît: „Intraţi pentru un minut. Soţul meu nu este încă gata. Cum am întrebat eu, pe un ton care dovedea surprinderea mea. Şi soţul dumneavoastră doreşte să vină?“

Şi a venit într-adevăr şi el. Mai tîrziu, le-am vorbit despre alte întruniri ale noastre, şi ei au acceptat să participe la acestea. În curînd ei au fost botezaţi, iar în locuinţa lor s-a început un studiu de carte al adunării. Astăzi după mai mult decît 30 de ani, studiul acesta al adunării mai continuă încă în casa lor.

FERICIREA DE A PERSEVERA

Privind în urmă, aş vrea să spun că multe lucruri m-au ajutat să perseverez. În primul rînd, Johannes şi cu mine am încercat să fim pregătiţi, gîndindu-ne la încercările care puteau veni. În cazul nostru, faptul că ne-am gîndit dinainte la această situaţie şi am luat decizii cu privire la ceea ce aveam de făcut, ne-a ajutat să facem faţă atunci cînd a sosit momentul.

De asemenea, noi am evitat să facem orice lucru care ne-ar fi putut face încercările şi mai grele. De exemplu, ca tineri căsătoriţi noi n-am vrut să facem datorii în mod inutil. Aceste datorii ar fi făcut desigur situaţia mult mai dificilă pentru fiecare dintre noi.

În decursul anilor eu am învăţat să nu aştept prea mult de la alţii. Uneori am putea crede că fraţii noştri creştini nu ne vizitează prea des sau nu ne acordă suficientă atenţie. Dar de ce să doresc eu să le răpesc din timpul şi energia pe care ei trebuie să le consacre pentru propriile lor familii şi pentru diferitele responsabilităţi din adunare? Am ajuns să-mi dau seama că dacă nu voi aştepta prea mult de la alţii, nu voi fi aşa de uşor dezamăgită. Orice acţiune de bunătate sau de atenţie care mi se arată înseamnă ceva în plus pentru mine şi îmi dă motive suplimentare să-i mulţumesc lui Iehova.

Desigur că cel mai important lucru care m-a ajutat să perseverez a fost încrederea în Iehova, căruia i-am prezentat în rugăciune toate problemele mele.

În ultima scrisoare pe care mi-a scris-o Johannes cu numai cîteva ore înainte de execuţia sa, el a exprimat următoarea idee, pe care n-am uitat-o niciodată şi care m-a ajutat de asemenea să perseverez: „Noi nu dorim să fim fideli Dumnezeului nostru numai de dragul unei recompense, ci pentru a dovedi prin statornicia noastră în serviciul său că oameni asemenea lui Iov pot să-şi menţină integritatea chiar în cele mai grele încercări.“

Cît ar fi fost de fericit Johannes dacă ar fi ştiut atunci ceea ce ştiu eu acum. I-ar fi făcut plăcere să ştie că tatăl său, după aproape 50 de ani în serviciul lui Iehova, a rămas fidel pînă la moarte, iar eu, „iubita sa Lieschen,“ sînt încă şi acum, după 42 de ani de la execuţia sa printre acei fericiţi care se străduiesc să persevereze în mod fidel.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 31]

Johannes Harms şi înştiinţarea despre executarea sa trimisă de către autorităţile naziste