Cînd cel privat de comunitate ne este rudă apropiată

1, 2. a) Care era scopul lui Dumnezeu cu privire la religia familiei? b) În faţa cărei decizii au fost puse unele familii în zilele lui Core?

DUPĂ ce Adam a fost singur un timp, Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să mai rămînă singur”. Apoi el a creat-o pe Eva şi a instituit uniunea conjugală umană (Gen. 2:18, 21, 22). De aici înainte populaţia pămîntului avea să crească. Astfel fiecare îndivid urma să aibă foarte multe rude. Chiar dacă unii membrii ai familiei, bunăoară copiii, urma să nu locuiască împreună în viitor, ei puteau totuşi să-şi facă vizite reciproce şi să petreacă astfel momente plăcute. — Gen. 1:28; Iov 1:1–5.

² Unul dintre scopurile lui Dumnezeu a fost ca familiile să fie unite prin închinarea adevărată, astfel încît să nu se creeze nici o dezbinare din cauza unor credinţe religioase diferite. Dar în cursul timpului au avut loc incidente în care religia a devenit o problemă de controversă în familie. Unul dintre acestea a avut loc atunci cînd s-au răzvrătit Core, Datan şi Abiram. Iehova a confirmat faptul că el trata cu israeliţii prin intermediul lui Moise şi Aaron şi nu prin intermediul acelor răzvrătiţi religioşi. Apoi Moise i-a spus poporului să se îndepărteze de corturile acelor răzvrătiţi. Cum aveau să acţioneze copiii şi ceilalţi membri ai familiilor lui Core, Datan şi Abiram? Care loialitate avea să fie pusă de ei pe primul plan: aceea faţă de familiile lor sau aceea faţă de Iehova şi de adunarea sa? Cele mai multe dintre rudele apropiate ale rebelilor au pus familia mai presus de Dumnezeu. Iehova le-a executat pe aceste rude împreună cu răzvrătiţii. — Num. 16:16–33.

3. Ce alegere înţeleaptă au făcut unii dintre membrii familiei lui Core?

³ Dar unii dintre fiii lui Core i-au rămas loiali lui Iehova şi poporului său. Ei n-au fost executaţi împreună cu ceilalţi membri ai casei lui Core şi ai familiilor lui Datan şi Abiram (Num. 26:9–11). Adevărul este că mai tîrziu descendenţii acestor corahiţi supravieţuitori au fost binecuvîntaţi cu un serviciu special la templu şi au fost amintiţi în Biblie într-un mod care îi onorează. — 2 Cron. 20:14–19; Ps. 42, 44–49, 84, 85, 87.

4. În ce alt mod putea crea o situaţie de încercare loialitatea familială în Israel?

⁴ Israeliţii erau puşi, de asemenea, în faţa situaţiei de a decide între loialitatea faţă de familia lor şi între loialitatea faţă de Dumnezeu în cazul în care un membru de familie devenea apostat. Se va lăsa tîrîtă oare familia de pornirile emoţionale omeneşti sau de legăturile de sînge şi va căuta să-l scape de execuţie? Sau chiar fratele său, fiul sau fiica sa vor înţelege că loialitatea faţă de Dumnezeu şi faţă de adunare era calea corectă şi înţeleaptă? (Vezi Deut. 13:6–11.) În aranjamentul creştin de astăzi un păcătos nu este executat, dar creştinii pot fi puşi la încercare atunci cînd rudelor lor li se aplică vreo măsură disciplinară.

RUDELE POT CAUZA PROBLEME

5, 6. a) Cum se putea crea dezbinare cu privire la religie în familie? b) De ce creştinii nu trebuie să facă compromis în această situaţie? (Ps. 109:2–5)

⁵ Legăturile de familie şi afecţiunea din interiorul acesteia pot fi foarte puternice. Lucrul acesta este firesc şi în acelaşi timp în armonie cu aranjamentul lui Dumnezeu (Ioan 16:21). Dar aceste legături puternice îi pot supune pe creştini la grele încercări. Isus a explicat că o consecinţă a faptului că cineva devine creştin este de obicei împotrivirea rudelor. Isus a zis: „Nu am venit să aduc pace ci sabie. Căci am venit să cauzez dezbinare; omul [va fi] împotriva tatălui său, fiica împotriva mamei sale şi tînăra soţie împotriva soacrei sale. Într-adevăr, duşmanii omului vor fi cei din propria lui casă. Cine are o mai mare afecţiune faţă de tatăl său şi faţă de mama sa decît faţă de mine nu este vrednic de mine”. — Mat. 10:34–38.

⁶ Creştinii nu doresc să existe o asemenea situaţie de ostilitate. Şi nu există nici un motiv ca rudele să li se împotrivească sau să-i urască pentru că au devenit servi ai lui Dumnezeu, curaţi, morali şi cinstiţi. Totuşi creştinii adevăraţi înţeleg că ei nu pot să aşeze familia mai presus de Dumnezeu. În definitiv, este în interesul şi spre binele cel mai mare al tuturor ca creştinul să continue în fidelitatea sa faţă de Dumnezeu. Cu timpul el va fi în măsură să-şi înfluenţeze în bine rudele, determinîndu-le să umble pe calea care duce la salvare. — Rom. 9:1–3; I Cor. 7:12–16.

7, 8. Cine este vinovat de problemele familiale pe care le poate cauza privarea de comunitate? (Deut. 32:4)

⁷ Rudele le mai pot cauza şi într-un alt mod probleme creştinilor adevăraţi. Aşa este, bunăoară, atunci cînd o rudă este privată de comunitate. Aşa cum s-a discutat în articolele precedente, dacă cineva din adunare practică fără a se căi, un păcat grav, Dumnezeu pretinde ca respectivul să fie exclus (I Cor. 5:11–13). Conduita răufăcătorului a schimbat relaţia sa cu Iehova şi, în consecinţă, şi cu acei membri ai familiei sale care sînt martori ai lui Iehova. Nu Dumnezeu trebuie condamnat pentru asemenea consecinţe, căci normele sale sînt corecte şi juste (Iov 34:10, 12). Vinovaţia nu depinde nici de rudele creştine fidele. Cel care şi-a creat probleme lui însuşi precum şi rudelor sale este cel privat de comunitate, aşa cum a fost şi în cazul lui Core, Datan şi Abiram.

⁸ Este nevoie să examinăm două situaţii distincte. Cea dintîi este situaţia în care creştinul trăieşte sub acelaşi acoperiş cu un membru al familiei sale care a fost privat de comunitate sau care s-a despărţit de adunare. A doua situaţie este aceea cînd ruda exclusă nu se află chiar în cadrul cercului familial.

ÎN CADRUL CERCULUI FAMILIAL

9. Care este situatia privitoare la obligatiile familiale atunci cînd tovaraşul de viaţa al unei persoane nu este creştin sau a fost privat de comunitate?

⁹ Cineva ar putea deveni creştin fără ca alţii din cadrul cercului său familial să accepte credinţa. De pildă, s-ar putea ca soţia să fie în serviciul lui Iehova iar soţul ei nu. Cu toate acestea ea tot mai este încă „o [singură] carne” cu soţul ei şi este obligată să-l iubească şi să-l respecte (Gen. 2:24; I Pet. 3:1–6). Sau, în altă situaţie, femeia creştină ar putea fi căsătorită cu un bărbat care a fost exclus din adunare. Totuşi faptul acesta nu pune capăt relaţiilor lor conjugale. Numai moartea sau divorţul scriptural au puterea de a face lucrul acesta. — I Cor. 7:39; Mat. 19:9.

10, 11. Cum afectează privarea de comunitate legăturile existente în familie pînă la momentul excluderii?

¹⁰ Tot la fel legăturile de sînge şi cele familiale nu se rup nici atunci cînd cel care a fost privat de comunitate sau care s-a despărţit de adunare este unul dintre părinţi, ori un fiu sau o fiică. Dar înseamnă oare lucrul acesta că totul rămîne neschimbat în cercul familial atunci cînd unul dintre membrii acestuia este privat de comunitate? Categoric că nu.

¹¹ Un individ exclus sau căruia i s-a retras comunitatea a fost, în înţeles spiritual, ca şi executat, tăiat de la accesul în adunare. Relaţiile spirituale pe care le-a avut mai înainte au fost întrerupte total. Aceasta este aşa chiar şi în legătură cu rudeniile sale, pînă şi cu cei din propria sa familie. Chiar dacă recunosc legăturile familiale, apartenenţii familiei sale nu vor mai avea cu cel exclus nici un fel de asociere de natură spirituală. — 1 Sam. 28:6; Prov. 15:8, 9.

12. Ce schimbări pot interveni cu privire la comuniunea spirituală atunci cînd unul dintre membrii familiei este privat de comunitate?

¹² Faptul acesta va atrage după sine schimbări radicale în comuniunea spirituală care a existat în familie. De exemplu, dacă cel exclus este bărbatul, adică soţul, atunci soţia şi copiii lui nu se vor mai declara mulţumiţi cu faptul ca el să conducă studiul lor în familie, lectura Bibliei sau rugăciunea. Dacă el vrea să spună o rugăciune la masă ori cu altă ocazie, el are tot dreptul să se roage în propria lui casă. Dar ei îşi vor face în acelaşi timp, în gînd, propria rugăciune către Dumnezeu (Prov. 28:9; Ps. 119:145, 146). Ce este de făcut atunci cînd persoana privată de comunitate vrea să fie de faţă cînd membrii familiei citesc împreună Biblia sau cînd fac un studiu biblic? Ceilalţi îi pot îngădui să fie prezent ca să asculte, atîta vreme cît nu va încerca să-i înveţe pe ceilalţi sau să-şi comunice propriile-i idei religioase.

13. Cum vor proceda părinţii în caz că unul dintre copiii minori din casă este privat de comunitate?

¹³ Dacă cel exclus este un minor, părinţii vor continua să se îngrijească de nevoile sale fizice şi să-i acorde educaţia morală şi disciplinarea necesară. Dar ei nu vor face un studiu biblic direct pentru minorul respectiv. Totuşi aceasta nu înseamnă că nu i se va cere să fie prezent la studiul familial. Părinţii chiar pot atrage atenţia asupra unor părţi ale Bibliei sau asupra unor publicaţii creştine care conţin sfaturile de care are el nevoie (Prov. 1:8–19; 6:20–22; 29:17; Efes. 6:4). Ei îi pot pretinde să-i însoţească şi să stea împreună cu ei la întrunirile creştine, cu speranţa că sfaturile biblice date acolo îi vor mişca inima.

14, 15. Ce ar trebui făcut în legătură cu venirea în familie a unui părinte privat de comunitate?

¹⁴ Dar ce se întîmplă atunci cînd una dintre rude, bunăoară un fiu sau un părinte, nu trăieşte în familie, dar a fost privat de comunitate şi doreşte acum să se mute iar în familie? Familia va putea decide în funcţie de situaţie cu privire la ce are de făcut în acest sensa.

¹⁵ De exemplu, un părinte privat de comunitate poate că e bolnav sau nu se mai poate îngriji el însuşi de necesităţile sale financiare sau fizice. Copiii creştini au obligaţia scripturală şi morală de a-l ajuta (1 Tim. 5:8). S-ar putea să li se pară necesar să-l aducă, temporar sau permanent, în propria lor casă. Sau li s-ar putea părea recomandabil să-l pună sub supraveghere medicală într-un spital sau într-un sanatoriu în care să poată fi vizitat. Ceea ce se poate face pentru părintele respectiv depinde de necesităţile lui reale, de atitudinea sa şi de concepţia pe care o are capul familiei cu privire la bunăstarea spirituală a celor din casa lui.

16, 17. a) Cum pot să reacţioneze părinţii la posibilitatea reîntoarcerii în casă a unui copil privat de comunitate? b) Ce putem învăţa aceasta din parabola fiului risipitor?

¹⁶ Aceleaşi lucruri sînt valabile şi cu privire la un copil care a părăsit casa şi acum este privat de comunitate sau s-a retras el singur. Uneori părinţii l-au primit iarăşi acasă pe copilul privat de comunitate care a ajuns într-o stare de suferinţă fizică sau psihică. Dar în fiecare caz în parte, părinţii pot şi trebuie să chibzuiască cu grijă asupra împrejurărilor specifice. Copilul excomunicat şi-a putut cîştiga singur existenţa pînă acum, dar acum nu mai e capabil s-o facă? Sau vrea să se mute înapoi, la părinţi, numai pentru că aici se poate bucura de un trăi mai bun? Ce se poate spune despre atitudinea şi despre moravurile sale? Va aduce el „aluat” în casă dacă se va întoarce la părinţi? — Gal. 5:9.

¹⁷ În parabola lui Isus despre fiul risipitor tatăl a alergat să-l întîmpine şi a primit cu bucurie reîntoarcerea fiului său. Văzînd starea de plîns a tînărului, tatăl a reacţionat cu o firească grijă părintească. Noi însă putem observa că fiul nici n-a adus în casă curve la reîntoarcerea sa, nici nu s-a întors cu dispoziţia de a–şi continua în casa tatălui său viaţa păcătoasă. Dimpotrivă, el a exprimat o sinceră căinţă şi a fost hotărît în mod evident să revină la un mod de viaţă curat. — Luca 15:11–32.

RUDELE PRIVATE DE COMUNITATE CARE NU LOCUIESC ÎN ACEEAŞI CASĂ

18, 19. a) Cum trebuie creştinii să privească asocierea cu rudeniile private de comunitate din afara cercului familial? b) De ce este potrivită această poziţie? (II Tim. 2:19)

¹⁸ A doua situaţie pe care trebuie s-o examinăm este aceea care implică o rudă privată de comunitate sau care s-a separat de adunare şi care nu face parte din cercul familial sau nu locuieşte sub acelaşi acoperiş cu restul familiei. O astfel de persoană încă tot mai este înrudită prin legături de sînge sau prin alianţă şi astfel, pînă la o anumită limită ar putea exista necesitatea de a se manifesta o atenţie strict necesară faţă de probleme de natură familială. Totuşi, în această situaţie lucrurile nu se prezintă ca atunci cînd persoana locuieşte în aceeaşi casă cu ceilalţi membri ai familiei iar contactul şi conversaţiile nu pot fi evitate. Noi trebuie să păstrăm cu claritate în minte îndrumarea inspirată a Bibliei: „Încetaţi să vă complaceţi în societatea oricui care se numeşte frate [dar] care este curvar sau lacom (. . .) cu un asemenea om nici să nu mîncaţi”. — I Cor. 5:11.

¹⁹ În consecinţă, creştinii care sînt rude cu o asemenea persoană privată de comunitate care trăieşte în afara căminului familial trebuie să facă tot posibilul pentru a evita orice asociere nedorită cu ea şi să-şi reducă la minim chiar şi problemele de afaceri. Caracterul raţional al acestui mod de acţiune se vede din rapoartele privitoare la lucrurile petrecute atunci cînd rudele au adoptat punctul de vedere greşit: „Deşi este privat de comunitate, totuşi sîntem rude aşa că trebuie să-l tratăm la fel ca înainte”. Ne-au parvenit din unele părţi următoarele informaţii:

„O persoană privată de comunitate era înrudită cu circa o treime dintre membrii adunării. Toate aceste rude şi-au continuat asocierea cu cel exclus”.

Un bătrîn creştin care se bucură de mult respect ne scrie:

„În regiunea noastră unele persoane private de comunitate dar care au numeroase rude sînt întîmpinate la intrarea în holul Sălii Regatului cu entuziaste strîngeri de mînă şi alte asemenea manifestări de simpatie [chiar şi în situaţia în care ei ştiu că unii dintre cei excluşi continuă încă să ducă o viaţă imorală]. Sînt profund îngrijorat cînd mă gîndesc cît este de necesar ca aceia care au fost privaţi de comunitate să vadă că modul lor de acţiune este urît de către Iehova şi de către poporul său şi să simtă o nevoie reală de a se căi în mod sincer. Ce îi va ajuta oare pe aceşti oameni privaţi de comunitate să se schimbe cînd ei sînt întîmpinaţi în continuare cu salutări cordiale de către toţi membrii numeroaselor lor familii care le cunosc practicile greşite?”

20, 21. De ce trebuie să fim plini de grijă atunci cînd se pune problema atitudinii fată de rudele private de comunitate? (II Tim. 2:22)

²⁰ Şi în secolul întîi trebuie să fi existat adunări ai căror membri erau înrudiţi în numeroase cazuri cu alţi membri ai ei. Dar cînd cineva era privat de comunitate, trebuia oare ca rudele sale să continue să-l trateze ca de obicei, atîta vreme cît nu discutau probleme scripturale cu cel privat de comunitate? Nu! Altfel nu s-ar fi putut aplica în mod real ordinul adresat adunării din Corint: „Indepărtaţi-l din mijlocul vostru pe omul acela rău”. — I Cor. 5:13.

²¹ Trebuie să avem foarte mare grijă ca nici să nu trecem cu vederea şi nici să nu minimalizăm situaţia de păcătos privat de comunitate. Aşa cum bine au demonstrat fiii lui Core, principala noastră loialitate trebuie să fie manifestată faţă de Iehova şi faţă de aranjamentul său teocratic. Putem fi siguri că atunci cînd susţinem normele sale şi cînd preferăm asocierea cu poporul organizat al lui Dumnezeu decît asocierea cu nişte răufăcători, ne vom bucura în mod categoric de protecţia şi de binecuvîntarea sa. — Ps. 84:10–12.

REUNIUNILE DISTRACTIVE ŞI RUDELE

22. Pentru ce reuniunile familiale pot să ridice probleme speciale cu privire la rudele private de comunitate?

²² În mod normal sînt adeseori împreună cu ocazia meselor, a picnicurilor, a reuniunilor familiale sau cu alte ocazii distractive sau deconectante. Dar cînd cineva a stăruit, fără să se căiască, în săvîrşirea unui păcat şi a ajuns să fie privat de comunitate, el le poate crea dificultăţi rudelor sale creştine cu privire la asemenea ocazii de destindere. Deşi nu uită că sînt încă tot rude cu cel exclus, totuşi creştinii loiali nu vor ignora sfatul apostolului Pavel care le-a recomandat creştinilor fideli să ,înceteze a se complace în societatea’ unui păcătos exclus.

23. Care va fi situaţia creată de prezenţa la o nuntă creştină a unei rude private de comunitate?

²³ Nu are nici un rost să căutăm reguli de procedare a membrilor de familie adunaţi în vederea unei reuniuni distractive la care ar putea fi de faţă şi o rudă privită de comunitate. Acesta este un caz pe care cei interesaţi trebuie să-l rezolve în armonie cu sfatul lui Pavel din I Corinteni 5:11. Şi totuşi se poate ţine seama de faptul că dacă o persoană privată de comunitate urmează să fie prezentă la o reuniune la care sînt invitaţi Martori care nu sînt rude, faptul acesta va influenţa modul de acţiune al acestora. Spre exemplu, o pereche creştină îşi poate oficia căsătoria la Sala Regatului. Dacă vine la Sala Regatului ca să participe la încheierea căsătoriei o rudă privată de comunitate este evident că ea nu se află acolo la o petrecere de nuntă şi nici nu „însoţeşte mirească” la cununie. Dar cum stau lucrurile atunci cînd are loc o masă sau o petrecere de nunţă? Aceasta poate fi considerată drept o fericită ocazie de asociere, aşa cum a fost la nunta din Cana la care a participat Cristos (Ioan 2:1, 2). I se va permite oare, în acest caz, să vină, sau va fi chiar invitată oare şi ruda privată de comunitate? Dacă va urma să ia parte, atunci mulţi creştini, fie rude, fie neînrudiţi, vor putea ajunge la hotărîrea finală să nu fie prezenţi acolo, ca să nu mănînce împreună şi să nu aibă asociere cu cel exclus, avînd în vedere îndrumările lui Pavel din I Cor. 5:11.

24. De ce fel de asociere se pot bucura creştinii loiali? (Prov. 18:24)

²⁴ Astfel uneori creştinii vor considera că nu pot participa în prezenţa unei rude private de comunitate sau separate de adunare, la o reuniune la care, în mod normal, participă membri ai familiei. Totuşi, creştinii se pot bucura de asocierea cu alţi membri loiali ai adunării, cu gîndul la cuvintele lui Isus: „Oricine face voia lui Dumnezeu îmi este frate şi soră şi mamă”. — Marcu 3:35.

25, 26. Care va fi situaţia cu privire la funeraliile rudei private de comunitate în caz că această moare?

²⁵ Fapt este că atunci cînd un creştin se dedă păcatului şi ajunge să fie privat de comunitate, el suferă mari pierderi: poziţia sa aprobata în faţa lui Iehova; calitatea sa de membru al fericitei adunări creştine; plăcuta asociere cu fraţii, inclusiv o mare parte din asocierea cu rudele creştine (I Pet. 2:17). Durerea pe care a cauzat-o îi poate chiar supravieţui celui exclus.

²⁶ În caz că s-ar întîmpla ca respectivul să moară, grija pentru funeraliile sale va ridica probleme. S-ar putea ca rudele sale creştine să dorească, în caz că acesta este obiceiul local, să fie rostită o cuvîntare la Sala Regatului. Dar aşa ceva nu este potrivit cînd cel decedat a fost privat de comunitate. Dacă el a dat însă dovezi de căinţă şi a dorit să obţină iertare din partea lui Dumnezeu, încetînd să practice păcatul şi participînd la întrunirile creştine, s-ar putea ca unui frate să-i permită conştiinţa să ţină o cuvîntare biblică la capelă sau la locul de îngropare. O asemenea prelegere biblică despre starea morţii va constitui o mărturie pentru necredincioşi şi o mîngîiere pentru rude. Dar dacă persoana privată de comunitate a continuat pînă la urmă să susţină învăţături false sau să aibă o conduită lipsită de devoţiune sfîntă, nu va fi potrivit să se ţină nici măcar o asemenea cuvîntare la înmormîntarea sa. — II Ioan 9–11.

ÎNVĂTĂTURĂ PENTRU NOI TOŢI

27. Cum trebuie privite judecătile lui Dumnezeu?

²⁷ Noi trebuie să înţelegem cu toţii că judecata care contează este aceea pe care o pronunţă Iehova (Prov. 29:26). Lucrul acesta e valabil cu privire la practicile vrednice de a fi privite cu ură, căci Biblia arată că Dumnezeu detestă aceste lucruri (Prov. 6:16–19). Dar lucrul acesta este valabil şi cu privire la judecata sa pronunţată împotriva unor persoane luate ca indivizi. Cuvîntul lui Iehova arată limpede că „cei nedrepţi”, cei care continuă a se deda „lucrărilor cărnii”, nu vor moşteni regatul său (I Cor. 6:9, 10; Gal. 5:19–21). Asemenea persoane nu au loc nici în cer şi nu vor fi potrivite nici pentru domeniul terestru al Regatului. În consecinţă, oricine doreşte să rămînă în organizaţia curată a lui Dumnezeu trebuie să corespundă astăzi normelor sale. Dumnezeu pur şi simplu nu va permite să rămînă în mijlocul poporului său sfînt vreun „aluat”, adică vreo influenţă cu efect corupător. — I Cor. 5:6–13.

28. Cum ni se poate pune la încercare loialitatea prin problema privării de comunitate?

²⁸ Fireşte că dacă este privată de comunitate o rudă apropiată, pornirile sentimentale omeneşti ne pot pune în faţă o grea încercare. Sentimentele şi legăturile de familie sînt deosebit de puternice între părinţi şi copiii lor şi ele sînt puternice şi atunci cînd este privat de comunitate tovarăşul de viaţă (soţul sau soţia). Totuşi trebuie să recunoaştem în ultimă analiză, că nu vom fi nimănui de folos şi nici nu vom fi plăcuţi lui Dumnezeu dacă permitem ca sentimentele noastre să ne ducă la pasul de a ignora sfatul şi îndrumarea sa. Este nevoie să ne manifestăm deplina încredere în dreptatea perfectă a căilor lui Dumnezeu, inclusiv în măsura sa privitoare la privarea de comunitate a persoanelor care nu se căiesc. Dacă îi rămînem loiali lui Dumnezeu şi adunării, răufăcătorul poate trage cu timpul o învăţătură din aceasta, se poate căi şi poate fi reintegrat în adunare. Însă fie că se întîmplă aşa ceva, fie că nu, noi putem primi mîngîiere şi putere din ceea ce a spus David spre sfîrşitul vieţii sale:

„Toate deciziile judecătoreşti [ale lui Dumnezeu] sînt în faţa mea; . . . Să îmi răsplătească Dumnezeu corespunzător dreptăţii mele, conform curăţeniei mele în ochii săi. Faţă de cineva loial tu vei acţiona cu loialitate; cu cel ireproşabil, cu cel puternic, te vei purta în mod ireproşabil; cu cel ce–şi păstrează curăţenia tu te vei dovedi curat . . . Şi-i vei salva pe cei smeriţi”. — II Sam. 22:23–28.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]

Părintele exclus poate avea nevoie de grijă în casa copiilor săi creştini

[Legenda ilustraţiei de la pagina 27]

Fiul risipitor nu s-a reîntors acasă pentru a–şi continua viaţa păcătoasă, ci s-a căit. Tatăl său l-a reprimit cu bucurie