Doliu şi funeralii — pentru cine

S-A DECLARAT în mod sincer: „Nici un grup cunoscut de oameni [. . .] nu–şi aruncă pur şi simplu morţii săi fără vreun ritual sau ceremonie. În contrast puternic, nici un animal nu practică înmormîntarea indivizilor morţi din speciile lui Proprii”. „Omul este singura fiinţă vie, care a dezvoltat o conştiinţă de sine şi o conştiinţă de moarte”.a — Vezi Geneza 23:3, 4.

Aceste cuvinte ale savantului contemporan Theodosius Dobzhansky, născut în Rusia, aruncă lumină asupra motivului pentru ce regele Solomon a dat sfatul acum aproximativ trei mii de ani: „Mai bine este a merge într-o casă de jale decît a merge într-o casă de banchet, deoarece acesta este sfîrşitul tuturor oamenilor; şi cel care trăieşte ar trebui să pună la inimă aceasta”. Da, deoarece noi avem un simţ al conştiinţei de sine şi al conştiinţei de moarte, oamenii aranjează de obicei un fel de serviciu pentru prietenul decedat, de credinţă sau rudă. — Ecl. 7:2.

Faptul că Solomon spune că este mai bine a merge într-o casă de jale, înseamnă că este drept şi potrivit pentru creştini să meargă la orice casă de jale şi să compătimească cu supravieţuitorii? Este potrivit să jelim moartea oricărui fel de persoane? Ce arată Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu?

Biblia ne dă multe exemple de jale pentru persoanele moarte. A existat o jale potrivită din partea lui Iacov şi a lui Esau cînd a murit tatăl lor Isaac. Iacov a plîns, deoarece credea că fiul său favorit Iosif, fusese ucis de un animal sălbatic. Cînd patriarhul Iacov însuşi a murit a fost o mare jale, nu numai de către propria sa familie, ci, de asemenea, din partea egiptenilor. Israeliţii erau adînc îndoliaţi de moartea conducătorului lor Moise. Cu toate că regele Iosia fusese ucis într-o bătălie, în care intrase în mod neînţelept, era o mare jale din partea lui Ieremia şi a întregului Iuda despre moartea acelui domnitor bun. In intervalele de timp de mai tîrziu au existat jale şi plînsete cu privire la moartea lui Lazar, Isus Cristos, Stefan şi alţii. — Gen. 27:41; 37:34, 35; 50:1–14; Deut. 34:8; 2 Cron. 35:24, 25; Luca 24:15–24; Ioan 11:17–44; Fap. 8:2; 9:36–42.

Există un lucru care trebuie observat, cu toate acestea, cu privire la aceste cazuri particulare de jale raportate în Scripturi. Toţi cei plînşi fusese temători de Dumnezeul Iehova şi erau rude sau erau adînc stimaţi de către supravieţuitorii lor. Dar existau aceia a căror moarte nu a fost plînsă. De exemplu, nu există nici cea mai mică dovadă ca Noe şi familia sa au plîns moartea celor nelegiuiţi şi a generaţiei violente care a pierit în potop. Nici nu există vreo dare de seamă că Lot a plîns distrugerea oamenilor nelegiuiţi, grosolani ai Sodomei şi Gomorei. Cînd Faraon şi armata sa au fost înecaţi în Marea Roşie, Moise şi poporul său departe de a plînge, au cîntat triumfător o cîntare de biruinţă. — Ex. 15:1–21; vezi de asemenea Ieremia 22:18, 19.

Pentru ce, în toate aceste cazuri, servii lui Dumnezeu n-au jelit sau n-au plîns pe aceia care pieriseră? Deoarece ei fuseseră executaţi de Iehova Dumnezeu. A fi plîns după ei, ar fi însemnat ca şi cum ar fi găsit vină în executarea judecăţilor drepte ale lui Iehova. Astfel, lui Ieremia i s-a poruncit să nu plîngă din cauza răului care urma să se întîmple apostatului său popor, Israel. Şi în cartea Apocalips noi citim că, cu toate ca Babilonul cel Mare era jelit de unii din amanţii ei politici şi comerciali, oştirile cerului s-au bucurat de nimicirea ei. — Ier. 15:4–7; Apoc. 18:9–20.

Cel mai potrivit, aşadar, cînd regele David a plîns aşa de mult moartea fiului ambiţios, perfid, imoral, Absalon, David a fost mustrat pe drept de generalul său Ioab (2 Sam. 19:1–8). Dar, pe de altă parte, cînd David a jelit pe necredinciosul rege Saul, el n-a fost mustrat (2 Sam. 1:17–27). Pentru ce era aceasta? Regele Saul era unsul lui Iehova. Astfel, David jelea persoana individuală în loialitate faţă de funcţia unsului ocupată de Saul (vezi Turnul de veghere din 1 octombrie 1938, pag. 297). In afară de această, David n-a dorit să permită nici un suspiciu că el s-a bucurat de moartea duşmanului său. — Prov. 24:17.

Toate aceste lucruri au fost scrise pentru învăţătura, instrucţiunea şi mîngîierea noastră la acest timp al sfîrşitului acestui sistem rău de lucruri (Rom. 15:4; 1 Cor. 10:11). In viitorul apropiat, această generaţie va vedea „necazul cel mare” prezis, care va aduce un sfîrşit acestui prezent sistem rău (Mat. 24:21). In timpul acela, nici unul din servii credincioşi ai lui Iehova, singurii supravieţuitori, nu va plînge pentru distrugerea celor răi. Dimpotrivă, ei se vor bucura tot aşa cum s-a bucurat şi Moise şi poporul său de nimicirea lui Faraon şi a armatei sale.

DOLIU IN TIMPUL NOSTRU

Dar cum stau lucrurile în timpul prezent? Cu ce atitudine auzim noi despre întîmplări nefericite, mari pierderi de vieţi omeneşti din cauza îngrozitoarelor accidente, a cutremurelor de pămînt, a cicloanelor şi a valurilor provocate de maree? Fără nici o îndoială, compătimirile noastre omeneşti se alătură victimelor şi, în special, supravieţuitorilor îndoliaţi, chiar dacă ei ar putea să nu fi fost iubitori ai dreptăţii. După toate acestea, ei n-au fost executaţi de Iehova Dumnezeu pentru că au fost răi. Astfel, de asemenea, cînd mor rudele, cunoştinţele sau asociaţii de afaceri, creştinii, normal. arată amabilitate în exprimarea de condoleanţe sincere membrilor supravieţuitori ai familiei.

Cînd moare un creştin credincios uns, chiar dacă noi credem cu încredere că el şi-a primit răsplata sa cerească, noi îl jelim. După toate acestea noi îi vom simţi lipsa, dar noi nu ne întristăm ca cei care n-au speranţă (1 Tes. 4:13–15). Noi jelim, de asemenea, moartea acelora care au speranţă pămîntească chiar dacă este rezonabil să aşteptăm o înviere timpurie pentru aceştia. După cum a lămurit Isus, „toţi cei din mormintele memoriale vor ieşi afară într-o înviere.” — Ioan 5:28, 29; vezi, de asemenea Fapte 24:25; Apoc. 20:13.

PENTRU CE UN SERVICIU DE ÎNMORMINTARE SAU FUNERALII?

Unii au socotit că o înmormîntare se face cu scopul de a-l elogia pe cel decedat, cu scopul de a vorbi bine despre unul ca acesta şi dîndu-i ceea ce se cunoaşte ca o „moarte bună.” Dar este acesta corect? Să ne aducem aminte că Iehova a permis naţiunii lui Israel să plîngă după Nadab şi Abihu, cei doi fraţi ai lui Aaron, care pieriseră deoarece au adus foc străin — cu toate că familiei lor directe nu li s-a permis să plîngă după ei. — Lev. 10:1–7.

Nici nu se poate spune că un serviciu de funeralii este oarecum ca un lucru sacru care acordă virtute celui decedat. Adevărat, cei mai mulţi membri ai bisericii creştinătăţii ar privi cu groază perspectiva unei înmormîntări fără un serviciu al bisericii. Astfel, Biserica romano-catolică are diferite slujbe pentru acest scop. Acestea ar putea conţine binecuvîntări pentru cel decedat şi ni se pretinde a ajuta un suflet în purgator. Cu toate acestea, toate aceste practici nu au sprijin scriptural, căci Cuvîntul lui Dumnezeu arată clar că morţii sînt inconştienţi şi rămîn aşa pînă la înviere. — Ecl. 9:5, 10.

Apoi, pentru ce ar trebui să se ţină un serviciu de funeralii sau de înmormîntare pentru o persoană decedată? Există un număr de motive bune. Să începem cu problema mîngîierii celui întristat. Creştinilor li s-a poruncit să mîngîie pe toţi cei ce plîng, inclusiv pe aceia dintre ei care ar putea să plîngă (Isaia 61:1, 2; 2 Cor. 1:3–5). De regulă, moartea cauzează jale. In particular, este mîngîietor să auzi o discuţie despre atributele minunate ale lui Iehova, mai cu seamă iubirea sa mare în aducerea Fiului său ca un preţ de răscumpărare, în aşa fel încît omenirea să poată avea speranţa vieţii veşnice. In afară de expresiile personale, pe care ei ar putea să simtă îndemnaţi să le facă, aceia din asistenţă aduc mîngîiere celui întristat prin însăşi prezenţa lor.

Există problema punerii unei mărturii despre adevărurile Bibliei. De obicei un serviciu de funeralii este asistat de vecini, cunoştinţe, asociaţi de afaceri şi rude, care ar putea să nu fie credincioşi. Toţi aceştia ar putea să tragă foloase dintr-un serviciu de funeralii sau de înmormîntare, la care se ţine un discurs prezentînd punctul de vedere al Bibliei în ceea ce priveşte starea morţilor, pentru ce mor oamenii şi speranţa unei învieri. Din cauza unor astfel de scopuri excelente servite se pare că un serv creştin ar putea să vadă potrivit pentru a conduce funeraliile unei rude necredincioase a martorului — sau chiar a unuia care într-o stare de extremă descurajare sau deranjament mintal, şi-a luat viaţa. Şi fraţii creştini ar putea să extindă mîngîierea martorului întristat prin asistare.

Un alt scop bun, pe care un serviciu de funeralii îl poate îndeplini este acela la care ne atrage atenţia Solomon. Aduceţi-vă aminte că el spune: „Mai bine să mergi într-o casă de jale, decît să mergi într-o casă de petrecere, deoarece acesta este sfîrşitul tuturor oamenilor; şi cel care trăieşte ar trebui să pună aceasta la inimă” (Ecl. 7:2). Faptul morţii ne dă cauza pentru reflectarea asupra vremelniciei vieţii. Aceasta ar trebui de asemenea să ne ajute să apreciem ce este o viaţă binecuvîntată. In moarte, nu este nici o cunoştinţă, nici simţămînt, nici comunicaţie, nici bucurie, nici realizări.

Printre unele din popoarele antice, funeraliile erau o afacere excesiv de tristă, simbolizînd înfrîngerea. Ele erau ţinute, aşadar, noaptea. In timp ce este adevărat că creştinii nu se întristează ca ceilalţi care n-au speranţă, cu toate acestea, s-ar părea că la serviciul de funeralii sau de înmormîntare, sau în prezenţa celui decedat acasă sau la morgă, n-ar trebui să se manifeste nici un fel de veselie sau se treacă la glume, ca şi cînd cineva ar fi la picnic sau la un ospăţ. Există o vreme pentru fiecare afacere, şi timpul morţii nu este timpul pentru a rîde cu zgomot. — Ecl. 3:1, 4.

Şi mai departe, cînd se ţine un serviciu pentru un serv credincios al lui Iehova Dumnezeu decedat, ocazia ar putea fi bine folosită pentru a observa că respectivul şi-a urmat calea în păstrarea integrităţii în ciuda a tot felul de obstacole (2 Sam. 1:26). Adevărat, după cum a spus Marc Antoniu în faimoasa sa oraţie de funeralii: „Am venit să înmormîntăm pe Cezar nu să-l lăudăm.” Astfel, scopul nostru nu este să elogiem sau să-l ridicăm în slăvi creaturi, ci să luăm în considerare exemplul lor ca unul de a fi imitat. Aşa l-a socotit apostolul Pavel: „Să nu deveniţi leneşi, ci să fiţi imitatori ai acelora, care prin credinţă şi răbdare, moştenesc promisiunile.’. — Evrei 6:12.

FUNERALII ALE PERSOANELOR EXCOMUNICATE?

Cu toate acestea, să presupunem că cel decedat este o persoană excomunicată, cineva care a fost dat afară din adunarea creştină pentru un motiv sau altul. In „Intrebări de la cititori” (Turnul de veghere, 1961, pag. 544) s-a luat poziţie că erau nepotrivite funeralii pentru o persoană excomunicată, s-a făcut comentariul: „Noi n-am dori niciodată să dăm impresia celor de afară că o persoană excomunicată era acceptabilă în adunare, cînd în adevăr şi în fapt, ea nu era acceptabilă, ci fusese excomunicat din ea.” Nu există excepţii în aranjarea de funeralii pentru o persoană excomunicată?

Înainte de a răspunde la această întrebare ar fi bine să revedem pe scurt problema excomunicării. Că ea era o bază scripturală se poate vedea din prima scrisoare către corinteni, capitolul 5, în care apostolul Pavel porunceşte excomunicarea unui bărbat imoral. Cu toate acestea, pînă în anul 1952 poporul lui Iehova din timpurile moderne a acţionat asupra urgenţei în creştere. Cu zel puternic pentru dreptate şi cu ură pentru ceea ce este rău, ei au stabilit linii de ghidare pentru aceia care iau conducerea, astfel încît să păstreze adunările spiritual, doctrinal şi moral curate.

În decursul anilor, poporul lui Iehova a ajuns să vadă tot mai clar problema excomunicării. Nu numai că au descifrat amănuntele, ci s-au văzut din ce în ce mai că ar fi în joc înţelepciunea şi iubirea precum şi justiţia. Ei au văzut necesitatea de a arăta milă faţă de cei rătăciţi care se căiesc cu adevărat şi de a ţine seama de circumstanţele atenuante, şi de orice dovadă de mîhnire sinceră. În anii destul de recenţi s-a accentuat de asemenea că există o diferenţă între modul în care ar trebui să se comporte creştinii faţă de păcătosul notoriu, sau un apostat agresiv şi faţă de unul care este privit ca „un om al naţiunilor” — faţă de care curtoazia comună a unui salut ar putea să fie extinsă. — Mat. 18:17; 2 Ioan 9, 10.

Se părea că această distincţie putea să fie chiar observată în legătură cu funeraliile persoanei excomunicate. O adunare creştină nu ar dori să-şi păteze numele bun prin a avea asociaţie cu vreunul din aceia la care se aplică 2 Ioan 9, 10, chiar la moartea lor. Dar să presupunem că o persoană excomunicată a dat o oarecare dovadă de căinţă adevărată şi venea la întruniri şi manifesta o dorinţă de a fi restabilită în adunare. Apoi, dacă bătrînii socotesc că nu ar fi perturbată pacea şi armonia adunării, nici n-ar aduce ocară asupra poporului lui Dumnezeu, n-ar fi nici o obiecţiune ca un bătrîn să ţină o vorbire. Cum ştiu ei dacă Iehova l-a iertat deja sau nu, deoarece există o oarecare dovadă de căinţă? Propriuzis bătrînii s-ar fi putut aştepta, dorind să se asigure că căinţa sa aparentă era sinceră. Evident, fiecare caz fiind deosebit, ar fi nevoie să se judece asupra propriilor lui merite. Bineînţeles dacă se ţine o cuvîntare de funeralii, trebuie să se aibă grijă să nu se insiste asupra problemei personale, nici să se facă vreo declaraţie pozitivă în legătură cu faptul că el va fi înviat. Dar o prezentare excelentă scripturală şi mărturia ar putea fi cu siguranţă date.

De altfel, noi ar trebui să nu trecem cu vederea două din motivele cardinale pentru excomunicarea răufăcătorului. Unul este de a-l aduce în fire dacă este posibil. Altul este de a proteja adunarea de influenţa sa rea. Nici unul din acestea n-ar trebui aplicate acum, deoarece persoana excomunicată este decedată. Chiar acolo unde o persoană excomunicată a continuat ca un simplu „om al naţiunilor,” ca să spunem aşa, o cuvîntare de funeralii scripturală poate servi mai mult decît un scop bun, chiar aşa cum s-a observat mai înainte: Acesta ar putea să asigure mîngîiere pentru cel întristat şi o mărturie pentru cei de afară. Faptul în sine că o mărturie excelentă este pusă, poate fi o mîngîiere şi o consolare pentru cei întristaţi indiferent de împrejurări.

Noi sîntem singurele dintre toate creaturile pămîntului, care am fost făcute după chipul lui Dumnezeu. Din cauza aceasta, noi avem capacitatea de a aprecia ce este moartea. Iată pentru ce avem şi capacitatea de a plînge pierderea altuia din viaţă şi dorinţa de a-i mîngîia pe cei întristaţi. Nu este Tatăl nostru ceresc cu adevărat „tatăl îndurărilor cordiale şi Dumnezeul oricărei mîngîieri”? Cu siguranţă că da! Astfel, în problema doliului şi a funeraliilor lăsăm principiile sale de înţelepciune, justiţie şi iubire să dicteze simţurilor şi acţiunilor noastre, chiar aşa cum ar trebui să fie în toate celelalte afaceri ale vieţii. — 2 Corinteni 1:3, 4; 1 Corinteni 16:14.

[Notă de subsol]