Am vrut să fiu cel mai bun. A meritat oboseala?

Cugetările unui campion olimpic.

Am visat ani de-a rîndul să particip la Jocurile Olimpice. Acum sosise clipa cea mare: Sîmbătă, 17 octombrie 1964 — a opta zi a Jocurilor Olimpice din Tokio!

Stadionul naţional cu cele 75.000 locuri ale lui fusese vîndut integral. Străzile Tokio-ului erau lipsite de oameni. Aproape fiecare şedea în faţa ecranului. Sosise timpul pentru alergarea finală de 200 metri.

Mă aflam împreună cu alţi şapte alergători pe blocurile de start. Fiecare dintre noi trecuse în zilele dinainte probele eliminatorii la cursele preliminare. La distanţa de 200 metri, noi eram cei mai rapizi din lume.

Presiunea care apăsa asupra noastră era aproape insuportabilă, nu numai din pricina milioanelor de spectatori, ai căror ochi erau îndreptaţi asupra noastră, ci şi datorită mîndriei noastre naţionale. Olimpiada devenise o mare luptă mondială între ruşi şi americani. Publicul mondial era ţinut zilnic la curent despre numărul medaliilor cîştigate de fiecare ţară. Am primit telegrame de la şcolile noastre superioare, de la primari, guvernatori şi chiar de la preşedinte, în care ni s-a amintit că luptăm pentru ţara noastră şi că ţara noastră este cea mai bună.

Chiar şi presa exercita o anumită presiune asupra noastră, socotind dinainte cîte medalii se aşteaptă de la noi. S-ar fi putut din partea mea ca viaţa să atîrne de victorie, iar ţara noastră să sufere o înfrîngere a cinstei. Intr-adevăr, Kokichi Tsuburaga, maratonistul japonez s-a sinucis în realitate după înfrîngerea lui. Intr-o notiţă, pe care a lăsat-o în urma lui, el s-a autoacuzat că şi-ar fi „lăsat ţara baltă“.

Astfel, singurul meu gînd a fost, înainte de toate: „N-am voie să las în nici un caz ţara baltă. Dacă pierd nu mă mai pot lăsa privit acasă“. Deţineam recordul mondial la proba de 200 metri şi de aceea s-a aşteptat de la mine o victorie.

Negrii care au intervenit pentru egalitatea în drepturi exercitau, de asemenea, presiune asupra noastră. Mi s-a povestit de mai multe ori că negrii care pierduseră şi-ar fi lăsat baltă oamenii lor. Astfel, a trebuit să cîştig, chiar dacă numai din pricina americanilor negrii. Alţi negri, dimpotrivă, cereau participanţilor negri la olimpiade să boicoteze jocurile, pentru a arăta Americii că fără noi, negrii, nu putea cîştiga.

Dar cel mai mult mă gîndeam la familia şi prietenii mei. Nu voiam să–i decepţionez. Eram eroul lor. Ei mă susţineau şi mă aclamau. Victoria mea era victoria lor. Dacă aş pierde eu, ar pierde ei. Poate s-ar înţelege mai bine acest lucru, dacă mi-aş descrie trecutul.

RIDICAREA MEA

Am crescut în Detroit (Michigan) ca al nouălea din unsprezece copii. După cîte-mi pot aminti, mama şi tata trăiau despărţiţi. Mama lucra pînă noaptea tîrziu ca personal casnic ca să ne cîştige pîinea necesară.

Sportul mi-a plăcut dintotdeauna. Deoarece cititul şi scrisul îmi păreau grele, mi-a fost mult mai uşor să fiu cel mai rapid alergător sau cel mai bun jucător; îmi dădea curaj.

La High-School, m-am evidenţiat prin rezultatele mele sportive. Timp de trei ani — 1959, 1960, 1961 — am făcut parte din echipa sprinteni a Scolii Superioare americane. Disciplina mea specială era cei 220 yarzi. Timp de doi ani am jucat la selecţionata naţională de fotbal şi baschet.

In mod normal, nici Colegiul nu mi-ar fi fost o problemă. Dar acum trăgeau de mine chiar universităţile. Am călătorit peste tot în Statele Unite de la un capăt la altul, iar universităţile căutau să mă cîştige prin daruri. In cele din urmă am avut atîţia bani, încît mi-aş fi putut cumpăra chiar un Cadillac, deşi familia mea era săracă. Carnetul de conducere l-am primit în sala de mese a unui bar — fără examen de conducere. O universitate din apropiere care voia să mă cîştige, se îngrijise de acest lucru.

Dar eu m-am hotărît să merg la Avizona State University şi m-am făcut de cunoscut de curînd ca sprinter pe plan mondial. In anul al doilea am stabilit un nou record mondial la proba de 220 yarzi. Am fost primit de oamenii de frunte ai statului, care au dorit să–mi strîngă mîna. In Moscova m-am întîlnit cu Nichita Hruşciov. Insă toată gloria şi turneele pentru concursurile de alergători mi-au rămas nişte lucruri străine de realitate.

In statul Avizona am avut multe avantaje, numai fiindcă eram un alergător bun. Oamenii, care erau numiţi de atleţi „unchi ai banilor“ mă copleşeau cu daruri. Astfel, am avut întotdeauna bani, haine noi şi maşină. Deseori am trimis bani acasă pentru a-mi sprijini familia. Natural, mi-a plăcut că mă bucuram de favoruri şi că mi se acorda atenţie. Totuşi am ştiut că nu era în ordine, căci ca amatori, propriu-zis nu trebuia să fim plătiţi. Dar acum aşa era situaţia.

NEDREPTATE — REALITATEA

Talentele mele mi-au adus, ce-i drept, glorie, dar la numai o lună înainte de Tokio am fost aruncat dintr-un hotel, într-unul din statele sudice, fiindcă eram negru. Doamna a strigat cu cuvintele: „Pentru unul ca tine nu sîntem aici“. A fost deja tîrziu, iar eu voiam numai un loc să pot dormi.

Cam în aceeaşi vreme, trei apărători ai drepturilor cetăţeneşti au fost omorîţi de către albi în statul Misisipi. In sud au fost aţîţaţi cîini la negri, numai fiindcă aceştia cereau o pregătire mai bună. Fiindcă am umblat în toată lumea, am ajuns totuşi la convingerea că pretutindeni există nedreptate. In multe alte ţări, libertatea pe care în Statele Unite o consideram de la sine înţeles, era îngrădită în mare măsură.

Am consimţit cu îndoliaţii. Dar ce puteam face eu? Mi-am dat seama că în Statele Unite nu era vorba numai despre o problemă rasială. Dacă negrii, ar avea puterea, i-ar trata, poate, pe ceilalţi negri la fel de rău cum fac albii. Inteligenţa mea umană sănătoasă îmi spunea, că nu puteam face în realitate nimic şi de aceea nici nu voiam să mă angajez în acestea să nu-mi pun în joc viitorul.

Pe atunci nu mă puteam plînge. Cînd am fost copil eram atît de săraci acasă încît trebuia să mă culc flămînd. N-am vrut să mai ajung încă o dată pînă aici. De aceea am învăţat să fiu reţinut şi să mă comport aşa cum aştepta sistemul. Mi s-a spus: „Dacă cîştigi aurul olimpic, n-ai nevoie să te mai îngrijeşti de nimic. In calitate de campion olimpic, poţi încheia un contract cu oricare firmă mare“. Am vrut astfel să evit greutăţile şi să înving la Tokio.

Unii au spus că eu aş fi un „talent al naturii“, „cel mai iute de picior sprinter din vremea de glorie a lui Jesse Owens încoace“. Dar eu nu pot spune decît că mi-am cîştigat capacitatea printr-un antrenament susţinut. A trebuit să lupt ca să fiu cel mai bun. Dar dacă un campion olimpic cîştiga ceea de dorea lumea, consideram truda cu rost.

Niciodată înainte n-am simţit o apăsare atît de mare în viaţa mea ca în momentul cînd ne-am găsit pe blocurile de start pentru cursa finală.

REZULTATUL UNEI ALERGARI

M-am urcat pe sistemul de start de pe pista 7 şi m-am ghemuit la pămînt. Conceptul meu era ca la ieşirea din curbă să am un avans astfel încît ceilalţi să alerge înapoia mea şi să fie nevoiţi să se străduiască ce va mai mult, căci cine nu alearbă relaxat nu înscrie nici un record.

Comanda de start a sunat: „Pe locuri! Fiţi gata!“. Si apoi împuşcătura de armă! Am apucat un start bun. Ideile mele la ieşirea din curbe erau: „A mers bine. Mă aflu înainte. Voi cîştiga“. Acum nu vedeam decît linia de sosire. Imi ridicam picioarele sus şi alergam cu paşi mari. Apoi s-a întîmplat: Cîştigasem!

M-am găsit într-o altă lume. Toate lucrurile din jur îmi păreau în nemişcare; eram în culmea fericirii. Stabilisem un nou record olimpic, şi s-a spus că, fără vîntul care a suflat din direcţie opusă, mi-aş fi doborît propriul meu record mondial.

Cînd m-am aflat pe podiumul învingătorilor şi s-a cîntat imnul naţional SUA am vrut să fiu mîndru de ceea ce făcusem pentru ţara mea. Iar aclamaţiile miilor de spectatori mi-au plăcut foarte mult. Dar în acelaşi timp am devenit conştient că nu era decît teatru. Căci nedreptăţile de care oamenii erau înspăiimîntaţi înainte de ce am stat pe podiumul învingătorilor, continuau să existe.

M-am întrebat: „Ce se va întîmpla cu mine după ce vor trece toate? Ce vor face sprijinitorii mei? Mă vor părăsi? Ce post voi primi?“ Pe de o parte eram fericit, pe de altă parte plin de frică şi mînie.

Cînd m-am întors în satul olimpic, mi-am privit pentru prima dată medalia de aur mai îndeaproape. Nu era ceea ce aşteptasem; avea aspectul unui dolar enorm de argint, şi mi-am zis: „Pe viaţa mea! Aceasta este răsplata pentru antrenamentul greu de ani de zile?“ Am devenit mînioa, tocmai acum cînd ar fi trebuit să fiu fericit. A fost o adevărată dezamăgire.

După cîteva zile am fost alergător de încheiere la ştafeta de patru ori patru sute de metri. Am stabilit un nou record olimpic, care în acelaşi timp era un nou record mondial, iar eu am primit o altă medalie de aur. După o călătorie în Australia, unde am participat la cîteva alergări, m-am întors acasă.

CONFRUNTAT CU REALITATEA — CONSECINTELE

Pe drumul înapoi m-am gîndit la noua perioadă de viaţă care-mi zăcea înainte. Cum voi găsi un loc de muncă, ca mai tîrziu să pot purta grijă de o familie. Mai întîi însă, am luat parte împreună cu ceilalţi membri ai echipei olimpice la o recepţie la Casa Albă, unde am primit felicitări din partea preşedintelui Johnson.

Mă aşteptam să ni se ofere mai multe posturi între care să am de ales. Ani de-a rîndul mi se spusese că aşa se va întîmpla dacă voi cîştiga pentru ţara mea. Dar aceasta n-a corespuns adevărului. Peste tot unde am mers nu l-a interesat pe nimeni, că eu eram campion olimpic. Deşi fiecare discuta cu plăcere cu mine despre aceasta, imediat ce era vorba despre încheierea unui contract, eram privit ca orice alt negru, ca unui care nu este potrivit pentru scopul lor. Fireşte am devenit tot mai amărît.

După cîteva luni am fost chemat şi întrebat dacă aş fi interesat de fotbal. Ce-i drept, de doi ani nu mai jucasem fotbal — adică de cînd mă concentrasem asupra sprintului — totuşi fiindcă căutam disperat un loc de muncă, am fost de acord. „Uriaşii New York au încheiat un contract cu mine, fiindcă mă considerau foarte valoros datorită vitezei mele.

In disperarea mea am lucrat din greu şi m-am integrat în echipă. Trei ani am jucat foarte bine si am fost o anumită perioadă căpitan în defensivă. Un jurnalist de sport a scris: „Carr care a aderat la Uriaşii New York-ului a ajuns unul din cei mai buni fundaşi defensivi ai diviziei naţionale.“

Nu mai erau decît trei jocuri în cea de-a treia etapă a mea cînd am suferit o leziune la genunchi. Antrenorul mi-a zis că acest an s-ar fi terminat pentru mine. Dar mai tîrziu l-a chemat pe medic şi i-a spus că simpatizanţii mei voiau să joc. Deoarece participasem la începutul anului la o neînţelegere în cadrul echipei cu privire la problema rasială, s-a discutat asupra gravităţii leziunii mele.

Urmarea a fost că la sfîrşitul etapei s-au scăpat de mine. S-a spus că aş fi un instigator şi că n-aş putea juca cu o leziune. Asociaţia care m-a cooptat m-a tratat semănător. De aceea, m-am hotărît să mă retrag, deşi anul trecut cîştigasem 27.000 dolari.

UN ESEC

In ciuda tuturor eforturilor, n-am găsit nici o muncă comsecade. In cele din urmă, am făcut investiţii într-o firmă care întreţinea diete de gustare şi care a suferit o pagubă financiară. Am devenit mînios şi amărît. Mi s-a părut că lumea mă considera ca pe unul care nu mai putea face pur şi simplu nimic din posibilităţile lui.

Aceasta a cauzat asupra mea efecte spiritual-sufleteşti. Mi-am pierdut echilibrul sufletesc în viaţă. Zilnic fumam marihuana şi visam să ajung iarăşi sus. Soţia mea a vrut să mă ajute, dar n-a izbutit. După părerea mea, familiei mele îi era mai bine fără mine (aveam acum doi copii). De aceea, am plecat de acasă.

In societatea comercianţilor cu droguri şi a prostituatelor, am coborît cu timpul la cel mai scăzut nivel moral. M-am ocupat cu jocuri de noroc şi am luat cocaină. Deoarece crescusem într-o mahala a Detroitului, îi cunoşteam pe mulţi dintre oamenii cu care aveam de-a face acum. Curînd m-au considerat unul de-al lor şi m-au ajutat să pornesc cu dreptul în negoţul cu stupefiante.

După cîteva luni mi-am făcut o autoanaliză. Am găsit că mă ocupam tocmai cu lucrurile pe care le urîsem întotdeauna. Toate vorbeau împotriva mea, nimic pentru mine. Nu ştiam ce să mai fac. Am posedat o biblie şi am început să citesc în ea, dar mi s-a părut absurdă. M-am întors din nou la familia mea.

A DUCE O VIATA RODNICA

Soţia mea a fost foarte înţelegătoare. Am citit în ochii copiilor mei că mi-au simţit lipsa. Am acceptat un post în administraţia districtului, şi a trebuit să mă ocup acolo cu delicvenţii adolescenţi. Dar curînd au fost anunţate reduceri de personal, ceea ce a însemnat că eu voi fi concediat.

Pe baza mîndriei mele am fost din nou disperat. Cu acordul soţiei am vîndut o parte din averea noastră, iar cu banii luaţi am fondat o agenţie de publicitate. Partenerul meu era un grafician publicist foarte talentat, iar eu am preluat munca de publicitate. Oamenii m-au cunoscut şi mi-au dăruit atenţie. Curînd am călătorit la New-York pentru a vizita clienţi. Afacerea înflorea.

Intr-o zi, cînd m-am întors de la lucru, soţia mi-a cerut voie s-o las să studieze Biblia sub îndrumarea martorilor lui Iehova. La întrebarea „De ce?“, ea mi-a răspuns că ar fi primit de la părinţii unuia din elevii ei (ea preda în şcoala generală), cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă. Iar o altă învăţătoare i-a recomandat să apeleze la martorii lui Iehova dacă vrea să ştie ceva despre Biblie.

Cu puţin timp înainte, discutasem despre diferite religii, deoarece copilaşii noştri au ajuns la vîrsta de şcoală, iar noi ne-am gîndit că ar fi important pentru ei să fie educaţi religios. Totuşi, de martorii lui Iehova n-a fost vorba. Stiam doar că erau consideraţi ciudaţi în ce priveşte religia. Dar cînd soţia mea a dorit să studieze cu ei, n-am avut nimic împotrivă.

Eu lucram toată ziua, dar femeia îmi povestea la ocazii potrivite despre ceea ce învăţa. După aproximativ o săptămînă, m-a vizitat soţul femeii cu care studia ea.

CEVA PENTRU MEDITARE

El a povestit cît de frumos ar fi pe Pămînt dacă oamenii ar trăi în pace unii cu alţii. Am fost de aceeaşi părere. Apoi, el a spus: „Nu ne dăm seama că Dumnezeu cel Atotputernic nu este răspunzător pentru stările mondiale din ziua de azi?“

Aceasta m-a frapat. „Dacă Dumnezeu nu este răspunzător, atunci cine este?“ am vrut să ştiu eu.

“Satan Diavolul“ mi-a spus el. Am rămas uimit cînd mi-a deschis Biblia şi mi-a arătat. In 2 Corinteni 4:4 se zice că „dumnezeul acestei lumi a orbit mintea [necredincioşilot], care să nu vadă lumina strălucitoare despre slava lui Cristos care este chipul fidel al lui Dumnezeu“ (Biblia Luther).

Martorul a explicat că Satan este „dumnezeul acestei lumi“. Si aceasta mi-a deschis mintea cînd m-a făcut atent la nedreptăţile din lume. El a relevat că lumea aceasta este a lui Satan şi că Satan îi influenţează pe oameni. Si astfel, am reuşit să înţeleg un alt pasaj scriptural pe care mi l-a arătat. Isus Cristos zisese: „Stăpînitorul acestei lumi va fi aruncat afară“ (Ioan 12:31).

Oamenii, evident nu se pot ei înşişi elibera de această persoană spirituală puternică, Satan Diavolul. Dar Dumnezeu poate, după cum a declarat martorul. Si Dumnezeu o va şi face pentru ca planul său de a face pace pe Pămînt sub domnia Impărăţiei sale să poată fi realizat. Aceasta a sunat raţional. Era ceva ce te îndemna într-adevăr la gîndire.

AJUTAT SA AJUNG LA HOTARIREA JUSTA

Martorul a mai venit de cîteva ori şi cînd m-a găsit acasă am discutat despre Biblie. Treptat am crezut cu adevărat lucrurile învăţate, deoarece el mi le arăta în Biblie. De exemplu, n-am ştiut că Dumnezeu are un nume. Totuşi, Biblia spune în Psalmul 83:18 că numele lui Dumnezeu este IEHOVA. Mi-a făcut plăcere să aflu asemenea lucruri.

Dar faptul că Biblia spune că Satan Diavolul este dumnezeul acestei lumi, nu mi-a dat linişte, îndeosebi cînd mă gîndeam că aceasta înseamnă că urmaşii lui Cristos nu sînt o parte a lumii (Ioan 17:14–16). Un motiv al neliniştii mele a fost că eu eram amestecat în politică, deoarece unul din cei mai importanţi clienţi ai agenţiei mele de publicitate era candidatul de frunte negru pentru postul de primar al Detroitului.

De aceea, într-o zi, i-am spus martorului: „Stiu că dumneavoastră vedeţi lucrurile în mod serios; dumneavoastră încercaţi să mă ajutaţi. Dar eu sînt pur şi simplu, foarte ocupat cu noua mea agenţie de publicitate şi n-aş dori să vă fiu o greutate prin aceea că dumneavoastră mă vizitaţi mereu şi eu nu sînt acasă.

La puţin timp după aceea, am suferit o leziune la spate. Mă aflam într-o stare foarte proastă în ce priveşte sănătatea şi în cele din urmă am fost internat la spital. Martorii m-au vizitat acolo şi s-au preocupat cu adevărat de mine. M-am gîndit: „Aceşti oameni nu mă cunosc în fond, de loc. Ei ştiu doar că sînt soţul Glendei, şi cu toate acestea sînt atît de amabili cu mine“. Imi convenea într-un oarecare fel.

Intre timp, am observat o serie de schimbări la soţia mea. De exemplu, cînd fiica unei martore a murit, soţia mea s-a interesat de această femeie. Am observat acest lucru şi m-am gîndit: „Niciodată pînă acum ea n-a făcut aşa ceva. Cum se face că se interesează de această femeie, îi pregăteşte mîncare şi o vizitează pentru a o ajuta?“ Toate acestea mi-au trecut prin cap în spital.

Intre timp, agenţia noastră de publicitate care se ridicase la intreprindere de patru bărbaţi, a suferit foarte mult. Persoana mea era necesară pentru a ţine toate lucrurile în bună desfăşurare. Dar cînd am fost externat din spital, afacerea dăduse înapoi atît de mult încît toate coborîseră. Din nou am suferit o pierdere financiară.

Stiam că voiam să fiu un om care să poată iubi şi care să fie iubit şi fericit. Am văzut că soţia mea se schimbase şi voia să ma schimbe şi pe mine. Nu-mi ieşea din minte că Satan este dumnezeul acestui sistem de lucruri şi că am nevoie de ajutor pentru a lupta împotriva influenţei lui. De aceea, cînd am ieşit din spital, l-am chemat pe martorul lui Iehova şi i-am spus că aş dori un studiu biblic.

CUM S-AU REALIZAT SCHIMBARILE

După primul meu studiu din decembrie 1972, am mers în Sala Impărăţiei. Toţi ne-au salutat şi s-au bucurat să mă vadă. Si am observat cum soţia mea zîmbea şi se bucura că eram prezent. Imi mai amintesc cum un orator a arătat că bărbatul este capul familiei şi că el ar trebui să ia conducerea familiei. Si am cugetat: „Soţia mea a făcut acest lucru pînă acum — a studiat cu copii, i-a luat cu ea l-a întruniri şi s-a rugat cu ei —, iar eu n-am făcut absolut nimic.

In săptămînile următoare copii au fost bolnavi, iar soţia mea a spus: „Tu poţi rămîne lîngă copii; eu mă duc la întrunire“. Ea nu s-a gîndit că şi eu aş fi mers bucuros. Dar eu am privit-o şi i-am spus: „De la mine se aşteaptă să preiau conducerea. De aceea, rămîi tu acasă lîngă copii“.

Ea m-a privit foarte surprinsă, dar cred că ea s-a bucurat. Si eu m-am bucurat, ba chiar am fost mîndru de mine că am preluat conducerea. De atunci, am pierdut numai foarte rar întrunirile. Ele au contribuit cu adevărat la schimbarea mea, fapt prin care familia mea a devenit mult mai fericită.

Pe lîngă toate acestea, mi-am găsit un post aşa cum mi-am dorit întotdeauna, adică ca specialist în publicitate la un ziar. Aveam mult de făcut şi eram mereu pe drum. Oamenii mă cunoşteau şi eu îi cunoşteam pe ei şi-mi dădeam silinţa să fac progrese în profesia mea. Ba chiar, mi s-a oferit şi alte posturi. Dar eu am vizitat mai departe întrunirile şi aceasta a fost bine, căci ceea ce am învăţat acolo s-a răsfrînt cu adevărat asupra vieţii mele.

De exemplu, ştiam cît de periculoase sînt drogurile tari şi nu le-am mai luat. Dar tot mai fumam marihuana. Nu vedeam nimic greşit în aceasta, căci era un lucru general răspîndit. Totuşi, la o întrunire s-a arătat că fumatul este contrar Scripturii. Biblia zice că ar trebui „să ne curăţim de orice întinare a cărnii şi spiritului“. Mi-a devenit clar că aceasta îndemna să abandonez consumul marihuanei dacă vreau să fiu plăcut lui Iehova Dumnezeu. (2 Corinteni 7:1)

Intr-o altă întrunire s-a arătat cît de condamnabil este adulterul. In Biblie se spune: „Căsătoria să fie cinstită în toate, iar patul conjugal să fie nepătat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi preacurvari“ (Evrei 13:4). Mi-am dat seama că trebuia să mă schimb şi mai mult.

Voiam să–i fiu plăcut lui Dumnezeu şi i-am prezentat aceste lucruri în rugăciune. Dar apoi, am citit în Turnul de veghere că trebuie să fim cinstiţi faţă de Iehova. De aceea, i-am spus din inimă că făcusem aceste lucruri cu plăcere şi eram chiar ahtiat după acestea, dar că acum aş dori înainte de toate să–i plac cu adevărat lui. Prin această cinste şi prin încrederea în Dumnezeu mi-a fost posibil să mă debarasez de aceste obiceiuri proaste. Chiar şi fumatul marihuanei mi-a căzut mult mai uşor de abandonat decît crezusem.

A fost uimitor cu cît am devenit şi mai fericit. Aveam acum o ţintă în faţa ochilor. Copii aşteptau îndrumare de la mine. Toţi am fost recunoscători lui Iehova şi am preţuit întrunirile. A fost pur şi simplu un lucru minunat. Ceea ce s-a petrecut cu mine şi familia mea m-a făcut să fiu foarte bucuros.

Eram convins că găsisem adevărul şi credeam că toţi prietenii mei — care erau total lipsiţi de speranţă, aveau multe probleme şi duceau o viaţă imorală — se vor interesa negreşit de acesta. Dar nici unul, nici măcar unul singur, n-a vrut să ştie ceva de el. Mai degrabă, m-au batjocorit şi mi-au spus „Predicatorul“. „Vine Predicatorul“ ziceau ei cînd treceam pe undeva.

Am putut astfel că–mi dau seama că aceşti oameni, nu erau în realitate, prietenii mei. Mi-am dorit nişte prieteni care să–l iubească pe Dumnezeu. De aceea, soţia mea şi eu am fost botezaţi la 20 mai 1973 pentru a simboliza că ne-am predat lui Iehova că să–i servim. De atunci, îmi preţuiesc relaţia bună cu Iehova, cu familia mea şi cu fraţii de credinţă mai mult decît orice.

Aveam, ce-i drept, un post interesant şi bine plătit, dar de acesta erau legate o serie de ispite, eram în contact cu o societate rea şi interesele mele erau împărţite. Mereu mă gîndeam la textul scriptural: „Societatea rea strică obiceiurile utile“ (1 Corinteni 15:33). De aceea, mi-am abandonat funcţia de specialist în publicitate, deşi dorisem de multă vreme un asemenea lucru.

MAI SARAC IN PRIVINTA MATERIALA, TOTUSI BOGAT

Un martor al lui Iehova din adunarea noastră m-a iniţiat ca ajutor de pictor. Nu cîştigam mulţi bani, dar eram fericit. Nici nu mă interesa să–mi păstrez reputaţia. Voiam numai să–i servesc lui Iehova. Am că este o persoană, singurul care poate îndepărta nedreptăţile. Dovezile biblice — împlinirea profeţiilor şi puterea bibliei de a cauza schimbări în viaţa oamenilor m-au convins de acest lucru.

In 1973, pe cînd ne întorceam de la un congres mai mare al martorilor lui Iehova, i-am spus soţiei mele: „De fapt ar trebui să devin pionier (propovăduitor cu timp deplin)“. Deoarece am putut vinde şi alte averi, nu m-a reţinut nimic de la aceasta. Am acceptat serviciul de pionier.

După cîtva timp, m-am gîndit că ne-am putea face mai utili într-un ţinut unde există o nevoie mai mare de vestitori ai Impărăţiei. S-a întîmplat că Fred Cooper, cu care frecventasem High School, m-a chemat din Georgia. El este acolo bătrîn într-o adunare şi auzise că eu am devenit un martor al lui Iehova. I-am povestit că–mi făceam gînduri să merg într-un loc unde este o nevoie mai urgentă de ajutor. In cele din urmă, ne-am vîndut casa şi ne-am mutat în Georgia.

Serviciul de pionier mi-a adus într-adevăr bucurie, dar din pricina durerilor de spate şi fiindcă trebuia să fiu angajat pentru a mă îngriji de familie, mi-am abandonat serviciul de pionier. In septembrie însă, am fost numit bătrîn în adunarea noastră. De la acest timp, eu şi soţia mea predăm într-o şcoală generală pentru a cîştiga ceva bani. Nu sîntem deosebit de bine aranjaţi material, dar sîntem în schimb bogaţi într-un alt domeniu, unul mult mai important.

Fiul meu se interesează de lucrurile spirituale: El citeşte Biblia şi mijloacele noastre de ajutor pentru studiul biblic. Incă de acum un an şi jumătate, pe cînd avea doar şapte ani, el m-a întrebat dacă se poate înscrie la Scoala Teocratică de adunare. Inima îmi bătea de bucurie. La această vîrstă, eu nu mă gîndeam decît la sport şi la aceea de a deveni o celebritate în domeniul sportului. Si am ştiut că Peyton m-ar putea ruga tot aşa de bine să–i permit să intre într-o echipă de elevi.

CE DA ROST VIETII

Cred că sportul este un lucru bun dacă i se dă locul corect. Dar el poate fi o amăgire încă de timpuriu. Atleţii ar putea fi adoraţi ca oameni deosebiţi, deşi în fond nu sînt decît carne şi sînge ca oricare altul. Si copii sînt stimulaţi să se afirme aşa-zicînd în sport, — dar de fapt aceasta nu este sport ci afacere. Să ne gîndim la vătămările care-i afectează pe adolescenţii care stau sub constrîngerea de a realiza cele mai bune performanţe, deşi pentru majoritatea din ei acest lucru, este pur şi simplu, imposibil.

Chiar şi dacă se obţin performanţe-record respectivul cade jertfă unei decepţii. De ce? Fiindcă toate acestea nu sînt de durată şi, în realitate, nu aduc multumire. Sportivii de performanţă se sting curînd şi intră în general în uitare. Ce rămîne, sînt, în cea mai mare parte, decepţia, depresiunile şi vătămările corporale. Merită osteneala?

Satisfacţia adevărată nu se obţine concurînd cu alţii într-o alergare ci ajutînd şi slujind altora. Cristos a făcut aceasta. El a venit ‘ca să servească şi nu ca să fie servit’. (Mat. 20:28) Da, contactul cordial la care duce acest spirit de neegoism, şi dragostea din familie şi din adunare fac viaţa într-adevăr de dorit — şi nu lupta de a fi cel mai bun. (Scrisoare primită de către redacţie de la un cititor.)