Întrebări de la cititori

● Ce poziţie trebuie să ia creştinii, conform Cuvîntului lui Dumnezeu, faţă de sinucidere?

Ca izvor al vieţii, Iehova a declarat viaţa umană ca fiind preţioasă şi sfîntă. Gen. 9:5; Ps. 36:9. Sinuciderea — adică faptul de a-şi lua singur viaţa sau de a se omorî singur, în mod intenţionat — este, de aceea, condamnată. Gen. 20:13; 1 Ioan 3:15. In puţinele cazuri de sinucidere menţionate în Biblie este vorba de persoane care i-au fost necredincioase lui Iehova şi care, de aceea, nu s-au gîndit că viaţa lor aparţinea, de fapt, lui Dumnezeu. 1 Sam. 31:4; 2 Sam. 17:5–14, 23; 1 Regi 16:18; Matei 27:5.

Cine îşi ia viaţa în mod intenţionat, procedează în completă desconsiderare a sfinţeniei vieţii; el se face vinovat de crimă. Cineva care comite sinucidere în deplină posesie a forţelor sale spirituale, arată că îi lipseşte forţa morală, credinţa şi frica de Dumnezeu. Dacă el doreşte să scape în felul acesta de problemele şi de răspunderile vieţii, fapta sa dovedeşte laşitate. Dacă respectivul s-a devotat ca un adevărat creştin, atunci prin fapta sa relaţia sa cu Iehova va fi întreruptă în mod violent. S-ar putea şi aceea ca cineva să comită sinucidere sub presiunea demonilor. Matei 17:14–18. Prin această acţiune extrem de egoistă respectivul nu manifestă iubire pentru rudele rămase în viaţă, faţă de adunarea şi prietenii săi şi nici faţă de comunitatea în care a trăit, căci fapta sa are drept consecinţă ruşine şi durere pentru toţi cunoscuţii săi. Marcu 12:31.

In cele mai multe ţări cauza decesului este stabilită oficial de un medic care este desemnat ca medic legist. In raportul medicului va fi poate vorba de o sinucidere, ceea ce s-ar putea să nu concorde însă cu faptele. Intr-un caz în care s-a indicat că e vorba de o sinucidere, după trei săptămîni au fost scoase la iveală dovezi clare că moartea a survenit pe baza unui accident unic în felul său. De aceea trebuie luate merau în consideraţie împrejurările. A fost hotărîtoare o alienaţie mintală? A fost o persoană responsabilă (normală)? A procedat neglijent sau blamabil? In multe cazuri este dificil a afla toate faptele.

De aceea, ce poziţie ar trebui să ia membrii unei adunări creştine la înmormîntarea unui pretins sinucigaş care poate să fi fost asociat cu adunarea? Cum ar trebui să procedeze un bătrîn care este rugat să ţină cuvîntarea de înmormîntare? Dacă moartea pare să fi intervenit pe baza unui accident — cu toate că probabil a fost declarată sinucidere — sau probabil a jucat un rol în aceasta o alienaţie mintală, probabil conştiinţa la va permite unor membrii ai adunării să meargă la înmormîntare pentru a mîngîia rudele rămase în viaţă. Tot aşa, rămîne la aprecierea şi hotărîrea personală a unui bătrîn dacă el poate să ţină într-un asemenea caz cuvîntarea de înmormîntare dacă este rugat. Adunarea poate prefera însă, din cauza efectului asupra publicului insuficient informat, să nu sprijinească public cuvîntarea de înmormîntare, şi să nu permită să aibă loc la sala împărăţiei.

Pe de altă parte, membrii adunării şi bătrînii doresc poate să nu aibă nimic de a face cu o înmormîntare, dacă este vorba de o sinucidere dovedită fără echivoc. Intr-un asemenea caz rămîne la aprecierea membrilor familiei să se îngrijească de o cuvîntare de înmormîntare privată, în care un membru al familiei rosteşte cîteva cuvinte pentru rude. In afară de aceasta, unii poate nu vor vrea să participe la înmormîntarea unei persoane despre care s-a admis că a comis sinucidere, dacă, la cererea familiei, cuvîntarea de înmormîntare este ţinută de cineva care nu este un membru al adunării, poate chiar de către antreprenorul înmormîntării.

Ca persoane iubitoare de dreptate, noi ne punem încrederea, în ce priveşte problema referitoare la vrio oarecare perspectivă de viitor pentru unii oameni care au fost împinşi la sinucidere, într-un Dumnezeu îndurător şi atotînţelept. Noi înşine iubim viaţa şi ne-o păstrăm sfîntă în fiecare zi, prin faptul că ne străduim să procedăm astfel şi să cultivăm asemenea relaţii, încît să merităm recunoaşterea aceluia care i-a dat omului viaţă.