O viaţă bogată şi rodnică în ciuda unei scleroze multiple

Povestită de Rodolfo Barin din Filipine.

Acum şapte ani mai puteam sta şi merge fără ajutor. Si înainte cu cinci ani puteam să-mi mai scriu numele şi să mănînc singur, dar de un an încoace, chiar şi aceste mişcări simple îmi sînt imposibile. Cînd citesc, cineva trebuie să-mi dea paginile, şi dacă mă aplec prea mult în faţă în scaunul meu cu rotile, capul îmi cade pe piept şi nu mă mai pot ridica fără ajutor. Sufăr de paralizie progresivă, cunoscută ca scleroză multiplă.

Deoarece eram un bărbat robust şi bine făcut de 37 ani atunci cînd această boală s-a manifestat pentru prima oară, poate vă întrebaţi cum mi-a fost posibil să rămîn vesel şi activ. Cum mi-am putut învinge toate accesele de descurajare în lupta mea de unsprezece ani cu acest duşman nemilos? Răspunsul porneşte din anul 1957, atunci m-am predat lui Iehova Dumnezeu, Creatorul nostru, spre a-i servi.

INVAT SA MA INCRED IN IEHOVA

M-a costat doi ani studiul cu martorii lui Iehova pînă cînd m-am convins pe deplin de adevărul Bibliei. Apoi, odată convins, m-am străduit să întreprind o serie de schimbări în viaţa mea. Posedam un bar lucrativ cu club de noapte şi în plus eram un beţiv maniac şi un fumător mare. Dar după ce am reflectat la sfatul biblic din 2 Cor. 7:1, adică de a ne „curăţi de orice întinăciune a cărnii si a spiritului“, m-am lăsat de obiceiurile mele rele. Am vîndut barul cu pierdere şi am încercat să conving fetele care lucrau acolo să aplice sfatul lui Dumnezeu şi să înceapă o viaţă nouă. Cîteva din ele m-au ascultat şi şi-au abandonat munca din clubul de noapte. Mai tîrziu s-a văzut că această decizie a fost corectă, căci după ani de zile situaţia lor a ajuns mult mai bună decît a fetelor care au rămas acolo.

Deoarece aplicam fără compromis principiile biblice, îmi atrăgeam o sumedenie de ofense din partea prietenilor şi a comercianţilor cu care lucram. Măcar că posedam o funcţie de mare răspundere într-una din marile intreprinderi industriale din Manila, eram batjocorit totuşi de prieteni, fiindcă refuzam să iau parte la activităţi comerciale care contraziceau Cuvîntul lui Dumnezeu. Atitudinea lor m-a supărat, dar cînd privesc înapoi, îmi dau seama că prin aceasta m-am apropiat de Iehova şi mi-am întărit încrederea în el. Această tărie spirituală a jucat un rol esenţial în zilele mai întunecoase care mă aşteptau.

Mai tîrziu, mi-am abandonat şi funcţia, şi am deschis un birou de publicitate care, în final, a avut un mare succes, domeniul său de acţiune întinzîndu-se în întreaga ţară. Cu timpul, au ajuns să lucreze regulat acolo 80 de persoane şi uneori sînt de două ori mai mulţi. Circa 90 la sută din funcţionarii mei sînt martori ai lui Iehova.

Cu toate că biroul meu este relativ mic, a primit adesea de la firma noastră de informaţie însărcinări mai interesante. Insărcinări la care era vorba de mari sume de bani au fost date întotdeauna intreprinderii noastre. Motivul nu este că noi derem mai puţin pentru aceasta, ci — şi de acest lucru sînt foarte mîndru — că, colaboratorii noştri sînt cunoscuţi ca oameni cinstiţi din pricina religiei lor. De aceea, organizatorul firmei noastre publicitare ne roagă, aproape întotdeauna, să alegem pentru aceste misiuni persoane care sînt martori ai lui Iehova.

Dar, cum este de aşteptat, există şi încercări dacă dorim să ne ţinem strîns de legile şi principiile lui Iehova. Odată am refuzat să fac publicitate pentru un produs de săpun pentru care se putea primi ca premiu articole religioase, cum ar fi cruci, icoane şi idoli. Astfel, am stîrnit mînia unui reprezentant al firmei, care m-a întrebat: „Pentru ce să refuzaţi să vă ocupaţi cu articole religioase care sînt atractive pentru consumatori?“

“Nu“, am zis eu, „Dumnezeu detestă folosirea de chipuri şi de aceea nu dorim să avem de-a face cu acestea“.

Cînd şi-a exprimat ironic părerea că noi am fi de altă religie, am răspuns: „Dacă aş fi în religia dumneavoastră, aş avea şi mai multe motive să refuz. In orice caz, nu mi-aş considera dumnezeul atît de neînsemnat încît să-i schimg chipul pe cîteva cutii de săpun“. După această discuţie n-am mai auzit nimic despre acest lucru.

Insă au mai existat experienţe asemănătoare. Odată au fost oferite fără ştirea mea bilete de loterie ca premiu pentru un anumit articol. Aflînd mai tîrziu despre acest lucru, am obiectat imediat, însă ca răspuns la aceasta mi s-a amintit de desfacerea contractului şi de eventuala înaintare pe cale juridică împotriva mea. Eu am rămas însă tare şi am răspuns că sînt gata să suport toate consecinţele. Care a fost rezultatul? Firma a cedat şi şi-a retras lozurile.

Altă dată, angajaţii mei din sudul Filipinelor, care sînt martori ai lui Iehova, n-au rugat în mijlocul unei campanii publicitare să-i las liberi pentru a vizita un congres de regiune de 4 zile. Am fost de acord fără şovăială. Cînd a aflat firma noastră de informaţii despre acest lucru, a fost foarte refractară şi a zis că nu va tolera pe viitor asemenea întreruperi. Am folosit ocazia pentru a-i explica respunsabililor că martorii nu sînt dispuşi să neglijeze aceste întruniri chiar dacă eu nu le-aş permite să le viziteze. Le-am amintit şi că firma îi preferă pe bărbaţii noştri, fiindcă sînt cinstiţi, harnici şi curaţi. Le-am arătat că muncitorii noştri îşi procură cunoştinţa şi spiritul care-i face ceea ce sînt, tocmai prin aceste congrese şi că, prin urmare, n-ar fi în interesul firmei să le interzică să viziteze aceste congrese. Din nou s-a putut impune fermitatea punctului nostru de vedere.

BINECUVINTARI TIMPURII DE LA IEHOVA

Dar eu n-am fost întărit numai prin aceste încercări de credinţă. Iehova Dumnezeu m-a binecuvîntat cu multe privilegii în mijlocul poporului său, aşa de parcă ar fi trebuit să fiu pregătit pentru boala istovitoare care mă aştepta. La numai un an după predarea şi botezul meu am fost numit supraveghetor în adunarea nou fondată, Roosevelt din Quezon City, foarte aproape de biroul filialei filipineze a Watch Tower Society. Măcar că nu mă simţeam suficient de pregătit pentru misiunea care mi-a fost însărcinată, am fost totuşi sprijinit cu dragoste de fraţii mei creştini, şi chiar de supraveghetorul de filială, care pe atunci era în legătură cu această adunare. Cîtă satisfacţie a fost să vezi adunarea crescînd în următorii ani! In anul 1964, a fost posibil să fie fondată o nouă adunare într-o buburbie îndepărtată din Quezon City, care şi-a putut asuma satisfacerea nevoilor a douăsprezece persoane pentru care era greu să viziteze întrunirile. Eu am fost numit supraveghetor în această adunare nou fondată din Novaliches.

Deoarece locuinţa mea se afla la circa 25 kilometri, m-am hotărît să mă mut în Novaliches pentru a locui în teritoriul noii adunări. In timp ce ea a crescut de-alungul anilor, de la doisprezece la două sute de vestitori ai Impărăţiei, am avut privilegiul să ajut la construirea unei mari Săli a Impărăţiei pe un teren nu departe de casa mea.

Cam la trei luni de la fondarea acestei adunări noii, boala mea s-a făcut simţită pentru prima dată. A fost în iunie 1964.

O BOALA ENIGMATICA

A început cu aceea că vedeam toate dublu şi simţeam dureri de ochi fiindcă muşchii oculari îmi slăbiseră. Ca o urmare imediată, m-a apucat ameţeala. După ce mă chinuisem aşa o zi întreagă în birou, am fost silit să chem un medic care mi-a prescris ceva. Dar zilele au trecut şi n-am simţit nici ameliorare notabilă. Am început să sufăr sub depresiuni. Perspectiva sumbră că această boală îmi va prejudicia activitatea mea creştină mă frămînta adînc.

Pentru a reduce senzaţia de ameţeală, provocată de vederea în dublu, mi-am acoperit alternativ cîte unul din ochi. In acest fel mi-am putut îndeplini îndatoririle mele faţă de adunare şi faţă de familia mea, chiar cu multe greutăţi. După două luni mi-am redobîndit capacitatea normală de vedere şi sînt recunoscător că şi acum mai pot vedea bine. Necazul cu ochii mei, însă, n-a fost decît un preludiu pentru stadiul următor al bolii. Corînd am observat că piciorul meu stîng devenea din ce în ce mai slab şi mai insensibil. In cele din urmă reuşeam să fac la mers numai nişte mişcări clătinate şi ameţite, pe care le echilibram la început cu ajutorul unui baston.

Am consultat tot felul de medici, însă fiecare îmi stabilea un alt diagnostic. In timp ce lunile treceau şi boala mea rămînea necunoscută, priveam necontenit la marele vindecător şi dătător de viaţă, Iehova Dumnezeu. Am luat hotărîrea fermă de a nu permite niciodată ca frica să se strecoare în inima mea şi am găsit multă mîngîiere prin sfatul inspirat din Psalmul 55:22: „Aruncă-ţi povara pe Iehova şi el însuşi te va sprijini. El nu va permite niciodată ca cel neprihănit să se clatine“.

In anul 1966, boala avansase într-atît încît piciorul drept a început să cedeze. Legată de aceasta era anchilozarea membrelor mele inferioare. In anul 1968 n-am mai putut merge nici cu ajutorul bastonului şi am fost nevoit să utilizez un scaun cu rotile. Acum eram practic un infirm, iar povara sufletească îmi ajunsese aproape insuportabilă.

Inainte de boală fusesem atît de tare şi vînjos, încît nu mi-aş fi închipuit niciodată că mi s-ar putea întîmpla aşa ceva. Mă gîndeam cu dor cum nu demult vestisem vestea bună din casă-n casă şi ce bucurie şi satisfacţie îmi adusese aceasta. Cît de des îmi aminteam de fericirea ce mă cuprindea atunci cînd găseam persoane care iubeau dreptatea şi le întorceam credinţa în singurul Dumnezeu care promite un sistem de lucruri cu totul nou!

CE MI-A AJUTAT SA MA DESCURC CU BOALA CARE DEVENEA DIN CE IN CE MAI REA

Un medic reputat a stabilit mai tîrziu că am scleroză multiplă. Cauza acestei boli este necunoscută, iar evoluţia ei este la fel de imprevizibilă, după cum este de incurabilă. Au existat într-adevăr perioade în care starea mea se îmbunătăţea, dar răcelile, congestiile şi chiar presiunile sufleteşti puteau declanşa un regres într-o stare şi mai rea. Incertitudinea cu privire la întorsăturile pe care le-ar putea lua boala în viitor, mi-a răpit orice curaj de luptă. Dar mi-am pus încrederea în Iehova şi am putut trece prin rugăciunile mele neîncetate peste depresiunile sufleteşti cauzate de boala mea. In Psalmul 46:1, 2, am găsit cuvintele alinătoare: „Dumnezeu ne este refugiu şi tărie, un ajutor care este uşor de găsit în nenorociri. De aceea nu ne vom teme“. Aceste cuvinte m-au întărit întotdeauna în eforturile mele de a lupta împotriva descurajării şi frustrării.

Intre timp situaţia mea s-a agravat. In anul 1970, braţele îmi slăbiseră atît de mult încît nu mă mai puteam mişca înainte cu scaunul cu rotile. Pînă în 1974 mi-am pierdut controlul asupra degetelor, aşa încît n-am mai putut citi, scrie sau mînca singur. Dacă mă muşcă un ţînţar, pot să simt, dar nu-l pot alunga. In prezent boala mi-a atacat şi muşchii de la gît. Dacă aş fi singur şi capul mi-ar cădea înainte, n-aş putea evita să nu cad din scaunul cu rotile.

Există totuşi multe lucruri pentru care pot fi recunoscător. In primul rînd sînt mulţumit că judecata mi-a rămas ascuţită şi ageră în ciuda degradării muşchilor corpului meu. In al doilea rînd, sînt bucuros că ochii mei n-au suferit de pe urma bolii, de cînd am avut primul acces de vedere în dublu. De aceea pot citi dacă cineva îmi dă foile. De asemenea, glasul îmi este încă clar, chiar dacă puţin mai slăbit. Astfel pot fi activ ca bătrîn în adunare şi să ţin cuvîntări biblice în public la Sala Impărăţiei şi la congresele martorilor lui Iehova. Aşa că tot îmi mai este posibil să instruiesc pe alţii despre planurile lui Dumnezeu.

Sînt în stare chiar să preiau privilegii suplimentare în adunarea creştină, ca de exemplu să fiu activ ca supraveghetor de congres în circuitul nostru al martorilor lui Iehova. Eu servesc şi ca supraveghetor asistent la congresele de regiune mai mari care au loc în oraş. Imi aduce multă bucurie că mă pot face util în acest mod, în ciuda invalidităţii.

Soţia şi cei patru copii ai mei mi-au dăruit în acest timp greu multă întărire, încurajare şi compătimire. Nu m-am simţit niciodată părăsit. Fiul meu cel mai mare s-a dovedit a fi un bun înlocuitor pentru braţele mele şi picioarele mele, căci el îndeplineşte de bunăvoie multe din funcţiunile lor şi le şi îngrijeşte bine. Apartenenţii mei au scris această povestire după cum le-am dictat-o.

Avem un autobuz familial cu un loc special răcit cu aer şi astfel îmi este cu putinţă să circul destul de mult. Fii mei mă urcă din scaunul cu rotile în autobuz şi aşează apoi în spate scaunul cu rotile pliat. Călătoria este cea mai iubită distracţie a mea, şi astfel călătorim, adesea, distanţe de peste 100 de kilometri pentru a vizita pe fraţii de credinţă din provincie.

A RAMINE ACTIV — CEA MAI BUNA TERAPIE

Imi place să am un plan integral de muncă. Ziua mea începe la ora 4.30, cînd, după trezire, îmi primesc masajul obişnuit. Trebuie să mi se facă masaj înainte de adormire şi după trezire, ca să nu mi se atrofieze muşchii braţelor şi picioarelor. La ora 6 îl însoţesc pe fiul meu mai tînăr la şcoală şi apoi sînt dus în biroul meu. Acolo lucrez pînă la amiază. In fiecare a doua după-amiază, ţin studii biblice cu colegii mei de muncă. In total, studiez acum Biblia cu şapte din ei. Apoi merg acasă. Călătoria de la birou pînă acasă durează o oră.

In fiecare marţi seara, conduc un studiu biblic de adunare. Miercuri seara am un studiu biblic cu o familie din patru persoane. Joi seara conduc un studiu biblic cu o grupă de trei familii care locuiesc la o depărtare de 17 kilometri de noi. Această grupă ţine în prezent întruniri de adunare regulate şi probabil, va putea fi organizată în curînd ca o adunare a poporului lui Dumnezeu. Vineri spre seară avem întruniri regulate de adunare, şcoala teocratică şi întrunirile de serviciu.

Sîmbăta dimineaţa călătoresc cu autobuzul meu împreună cu fraţii mei de credinţă în serviciul de predicare. Ce-i drept nu-mi este posibil să merg din casă-n dasă cu scaunul cu rotile, fiindcă drumurile de ţară şi străzile sînt prea gloduroase, însă adesea fraţii mă duc într-un loc unde sînt mulţi oameni şi apoi încep cu ei o conversaţie. Sau rămîn şezînd în autobuz şi-i chem pe trecători la mine şi vorbesc apoi cu ei despre speranţa mea biblică. Sîmbătă după amiază, mă pregătesc pentru întrunirile adunării şi pentru cuvîntările biblice. Duminică particip de obicei împreună cu fraţii în serviciul de predicare iar după masă avem o cuvîntare biblică regulată şi un studiu biblic cu ajutorul Turnului de veghere.

Uneori persoane binevoitoare vorbesc de mine şi zic că probabil fac puţin exces în ce priveşte planul meu bogat de timp. Atunci le spun întotdeauna că nu-mi voi abandona nici unul dintre privilegiile mele creştine atît timp cît pot profita de ele. Tocmai aceste privilegii şi îndatoriri mi-au ajutat să evit o atitudine negativă şi să nu mă autocompătimesc. Ele m-au abătut de la boala mea şi pînă acum, aceasta a constituit pentru mine cea mai bună terapie.

CEA MAI GREA PROBA

Cea mai grea probă, probabil, am trăit-o într-o zi din anul 1972, cînd am simţit o durere insuportabilă în muşchii feţei. Cînd am încercat să vorbesc n-am mai putut scoate nici un cuvînt. Mă apucase o nevralgie. Pentru prima dată, mi-am pierdut capacitatea de vorbire pentru două zile. Mă apucau dureri groaznice şi dacă deschideam puţin gura. Tristeţea care m-a cuprins a fost de nedescris. Nimic nu mă putea descuraja mai mult decît să-mi fi pierdut darul vorbirii. Eram total descurajat; o vreme m-am simţit coborît la pămînt.

M-am rugat liniştit şi l-am implorat pe Iehova să-mi redea capacitatea de vorbire, ca să-l pot lăuda pe mai departe. Am fost recunoscător că după puţin timp mi-am redobîndit capacitatea de a vorbi, deşi, durerile nervoase reveneau periodic. L-am simţit pe Iehova tot mai aproape, şi prin această ultimă boală m-am simţit şi mai strîns atras de el.

BUCURIA DEJA TRAITA

Sînt sigur că pînă aici fiecare a recunoscut ce m-a ajutat să înving descurajarea şi slăbiciunea corporală. Da, a fost relaţia mea strînsă cu Iehova Dumnezeu şi speranţa mea neclintită în sistemul lui de lucruri nou şi drept, şi înafară de aceasta, dragostea şi ajutorul familiei mele şi a fraţilor şi surorilor mele creştine. Faptul că am mult de făcut în lucrarea Domnului mi-a dat cunoştinţa că mai pot fi întrebuinţat, că sînt util şi că pot ajuta altora. Cînd mă simt descurajat, atunci nimic nu mă poate încuraja mai mult, decît vizitarea prietenilor şi fraţilor mei şi faptul că vorbesc cu ei despre Cuvîntul lui Dumnezeu.

Nu există nici o bucurie pe pămînt care să se poată compara cu privilegiul de a ajuta altora să înveţe a-l iubi pe Iehova şi să-i servească. De puţin timp, o familie compusă din şase persoane, căreia i-am putut ajuta, s-a predat lui Iehova şi au fost botezaţi toţi deodată. Mulţi dintre cei cărora le-am ajutat au fost la început doar nişte simpli curioşi fiindcă observau starea mea. Dar apoi erau captivaţi atît de mult de lucrurile noi şi minunate pe care le învăţau din Cuvîntul lui Dumnezeu, încît aproape uitau starea mea. Mai tîrziu îmi povesteau că interesul lor fusese trezit prin zelul şi prin vorbirea mea încrezătoare. Cînd aud aşa ceva îi mulţumesc lui Iehova în linişte că m-a răsplătit şi m-a încurajat în acest fel.

Bucuriile cin serviciul lui Dumnezeu întrec cu mult durerile corporale pe care le simt. Dacă meditez la tot ce mi s-a permis să fac pînă acum, atunci aceasta îmi este un ajutor să astup gaura prin care se scurge dorinţa de viaţă a unui paralitic, părăsindu-l. Graţie acestui ajutor de la Iehova, nici o durere, nici o infirmitate şi nici o nevralgie, nu mă poate reţine să-i preamăresc numele lui mare şi slăvit.

[Text generic de la pagina 32]

Binecuvîntat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mîngîieri, care ne mîngîie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mîngîierea cu care noi înşine sîntem mîngîiaţi de Dumnezeu, să putem mîngîia pe ceice se află în vreun necaz! Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Cristos, tot aşa, prin Cristos avem parte din belşug şi de mîngîiere. Aşa că, dacă sîntem în necaz, sîntem pentru mîngîierea şi mîntuirea voastră; dacă sîntem mîngîiaţi, sîntem pentru mîngîierea voastră, care se arată prin faptul că răbdaţi aceleaşi suferinţe ca şi noi. Si nădejdea noastră pentru voi, este neclintită, pentrucă ştim că dacă aveţi parte de suferinţe aveţi parte şi de mîngîiere. 2 Corinteni 1:3–7.