Prin truda copiilor

„Copiii, în prezent o componentă a procesului de producţie, sunt trataţi ca nişte bunuri, nu ca fiind viitorul societăţii.“ — Chira Hongladarom, directorul Institutului de Resurse Umane, Thailanda.

CÂND veţi mai cumpăra o păpuşă pentru fetiţa voastră, amintiţi-vă că s-ar putea ca acea păpuşă să fi fost făcută de copii mici din sud-estul Asiei. Când băiatul vostru va mai lovi cu piciorul într-o minge de fotbal, gândiţi-vă că s-ar putea ca acea minge să fi fost cusută de o fetiţă de trei ani, care împreună cu mama şi cu cele patru surori ale ei câştigă 75 de cenţi pe zi. Când veţi mai cumpăra un covor, gândiţi-vă că este posibil să fi fost ţesut de degeţelele dibace ale unor băieţi de şase ani care lucrează ore întregi, zile la rând, munca lor fiind exploatată.

Cât de extins este fenomenul muncii copilului? Ce efect are acesta asupra copiilor? Ce se poate face pentru a îndrepta situaţia?

Dimensiunile fenomenului

Potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), se estimează că, în ţările în curs de dezvoltare, numărul copiilor care muncesc şi a căror vârstă este cuprinsă între 5 şi 14 ani este de 250 de milioane.a Se crede că 61% dintre ei se află în Asia, 32% în Africa şi 7% în America Latină. Şi în ţările industrializate există fenomenul muncii copilului.

În sudul Europei, un mare număr de copii prestează o muncă retribuită, mai ales în activităţile sezoniere, cum ar fi munca la ferme, şi în mici ateliere. În ultimul timp, în Europa Centrală şi de Est, fenomenul muncii copilului a luat amploare ca urmare a tranziţiei de la comunism la capitalism. În Statele Unite, numărul oficial al copiilor care muncesc este de 5,5 milioane, însă în acesta nu este inclus şi numărul mare de copii mai mici de 12 ani care muncesc ilegal în ateliere unde condiţiile de muncă sunt foarte grele sau ca muncitori sezonieri la marile ferme. Cum ajung aceste milioane de copii să facă parte din forţa de muncă?

Cauzele fenomenului

Exploatarea sărăciei. „Cea mai puternică forţă care îi împinge pe copii să efectueze munci periculoase şi istovitoare este exploatarea sărăciei“, se spune în The State of the World’s Children 1997. „Pentru familiile sărace, micuţa contribuţie pe care un copil o aduce sub forma unui venit sau a ajutorului acordat în gospodărie pentru ca părinţii să poată munci este cea care poate face distincţia dintre foamete şi minimul de subzistenţă.“ De cele mai multe ori, părinţii copiilor care muncesc nu au un loc de muncă sau nu au suficient de lucru. Ei au nevoie cu disperare de un venit sigur. Prin urmare, de ce în loc să li se ofere lor un loc de muncă li se oferă copiilor lor? Deoarece copiilor li se poate da un salariu mai mic. Deoarece copiii sunt mai docili şi mai maleabili — mulţi vor face tot ceea ce li se va spune şi rareori se va întâmpla să pună la îndoială autoritatea. Deoarece este puţin probabil ca atunci când sunt oprimaţi să se organizeze şi să opună rezistenţă. Şi deoarece ei nu ripostează când sunt victimele abuzurilor fizice.

Lipsa unei instruiri. Sudhir, un băiat de 11 ani din India, este unul dintre milioanele de copii care au abandonat şcoala şi au început să muncească. De ce? „La şcoală, profesorii nu ne învăţau aşa cum trebuia“, răspunde el. „Dacă îi rugam să ne înveţe alfabetul, ne băteau. Ei dormeau în clasă. . . . Dacă nu înţelegeam, nu ne învăţau.“ Evaluarea făcută de Sudhir referitor la şcoală este, din nefericire, exactă. În ţările în curs de dezvoltare, reducerea sumelor alocate programelor sociale a afectat deosebit de mult instruirea. Un sondaj efectuat de ONU în 1994 în 14 dintre ţările cel mai slab dezvoltate din lume a dezvăluit câteva lucruri interesante. De exemplu, în jumătate dintre aceste ţări, sălile de curs pentru clasa întâi aveau scaune numai pentru 4 elevi din 10. Jumătate dintre elevi nu aveau manuale şcolare, iar în jumătate dintre sălile de curs nu exista tablă. Nu este de mirare că mulţi copii care frecventează asemenea şcoli ajung în final să muncească.

Gândirea tradiţională. Cu cât munca este mai periculoasă şi mai grea, cu atât este mai probabil ca ea să fie lăsată în seama minorităţilor etnice, a claselor sociale inferioare, a celor dezavantajaţi şi a celor săraci. Referitor la o ţară asiatică, Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii precizează că aici „concepţia este că unii oameni se nasc ca să conducă şi să muncească cu capul, în timp ce alţii, marea majoritate, se nasc ca să muncească cu trupul“. Nici în Occident, părerile nu sunt întotdeauna cu mult mai bune. Cei care aparţin clasei conducătoare nu doresc, poate, ca propriii lor copii să efectueze munci periculoase, însă nu-şi fac nici o grijă dacă tineri care aparţin minorităţilor rasiale, etnice sau economice prestează asemenea munci. De exemplu, în ţările din nordul Europei, copiii care muncesc sunt, probabil, turci sau africani; în Statele Unite sunt asiatici sau latino-americani. Munca copilului devine o problemă şi mai gravă deoarece societatea modernă este preocupată de consumerism. Cererea de produse ieftine este foarte mare. Puţini oameni par să-şi facă griji că acestea s-ar putea să fi fost realizate de milioane de copii anonimi, care au fost exploataţi.

Formele pe care le îmbracă

Ce forme îmbracă fenomenul muncii copilului? În general, majoritatea copiilor care muncesc prestează servicii în gospodărie. Aceşti lucrători au fost numiţi „copiii cei mai ignoraţi din lume“. Serviciile în gospodărie nu sunt neapărat periculoase, însă de multe ori ele se dovedesc a fi periculoase. Copiii aflaţi în sclavia casnică sunt, în general, prost plătiţi — ba chiar nu sunt plătiţi deloc. Condiţiile de muncă sunt stabilite în totalitate de stăpâni, după bunul lor plac. Aceşti copii sunt lipsiţi de afecţiune şi şcolarizare şi nu se bucură de joacă şi activităţi recreative. De asemenea, ajung uşor victimele abuzurilor fizice şi sexuale.

Alţi copii ajung să muncească forţat pentru a plăti o datorie a părinţilor. În ţările din sudul Asiei, precum şi în alte zone, copiii, care de cele mai multe ori au doar opt sau nouă ani, sunt promişi de părinţii lor unor patroni de fabrici sau agenţilor acestora în schimbul unor mici împrumuturi. Copiii ajung să fie sclavi toată viaţa, fără să reuşească vreodată să reducă măcar datoria părinţilor lor.

Ce se poate spune despre exploatarea sexuală în scop comercial a copiilor? Se estimează că, în fiecare an, cel puţin un milion de fetiţe din întreaga lume sunt ademenite în lumea comerţului cu sex. De multe ori sunt exploataţi sexual şi băieţii. Acest tip de abuz îi afectează pe plan fizic şi emoţional — fără să mai vorbim de infecţia HIV —, ceea ce face din el una dintre cele mai periculoase forme de muncă a copilului. „În societate suntem la fel ca vagabonzii“, spune o prostituată de 15 ani din Senegal. „Nimeni nu vrea să ne cunoască şi nici să fie văzut cu noi.“b

Un mare procent dintre copiii care muncesc sunt exploataţi în cadrul muncilor din industrie şi agricultură. Aceşti copii trudesc în mine, efectuând munci care sunt considerate prea periculoase pentru adulţi. Mulţi suferă de tuberculoză, bronşite şi astm. Copiii care muncesc în agricultură sunt expuşi la pesticide, pot fi muşcaţi de şerpi sau înţepaţi de insecte. Unii copii s-au mutilat în timp ce tăiau trestie de zahăr cu maceta. În cazul altor milioane de copii, strada a devenit locul lor de muncă. Să luăm, de exemplu, cazul lui Shireen, o fetiţă de 10 ani, a cărei „meserie“ este căutător prin gunoaie. Ea nu a urmat niciodată cursurile vreunei şcoli, însă este foarte versată în ce priveşte aspectul economic al supravieţuirii. Dacă vinde pungi de plastic şi maculatură în valoare de 30 până la 50 de cenţi, ea are ce să mănânce la prânz. Dacă câştigă mai puţin, rămâne fără mâncare. Copiii străzii, care, deseori, fie fug de acasă din cauza abuzurilor, fie sunt neglijaţi acasă, ajung victimele altor abuzuri şi sunt exploataţi pe stradă. „În fiecare zi mă rog să nu ajung pe mâini rele“, spune Josie, o fetiţă de 10 ani care vinde bomboane pe marile străzi ale unui oraş din Asia.

Copilării distruse

Ca urmare a acestor forme pe care le îmbracă fenomenul muncii copilului, zeci de milioane de copii sunt expuşi unor pericole mari. Acestea s-ar putea datora naturii muncii pe care o prestează copiii sau condiţiilor necorespunzătoare de muncă. Copiii şi ceilalţi muncitori tineri ajung, probabil, să aibă accidente de muncă mai grave decât adulţii. Acest lucru se întâmplă pentru că anatomia unui copil este diferită de cea a unui adult. Şira spinării sau pelvisul acestuia se pot deforma foarte uşor din cauza unei munci grele. În plus, copiii sunt afectaţi mai grav decât adulţii când sunt expuşi substanţelor chimice periculoase sau radiaţiilor. Mai mult decât atât, copiii nu sunt pregătiţi din punct de vedere fizic pentru a efectua ore în şir o muncă istovitoare şi monotonă — muncă la care sunt adesea puşi. Ei nu sunt, în general, conştienţi de pericole şi nici nu cunosc prea multe măsuri de precauţie pe care ar trebui să le ia.

De asemenea, efectele muncii copilului asupra dezvoltării sale intelectuale, afective şi psihologice sunt grave. Aceşti copii sunt lipsiţi de afecţiune. De cele mai multe ori sunt bătuţi, insultaţi, ţinuţi nemâncaţi ca pedeapsă şi sunt victimele abuzurilor sexuale. Potrivit unui studiu, aproape jumătate dintre cei aproximativ 250 de milioane de copii care muncesc au abandonat şcoala. În plus, s-a observat că, în cazul copiilor care muncesc ore în şir, capacitatea de învăţare poate avea de suferit.

Ce înseamnă toate aceste lucruri? Înseamnă că majoritatea copiilor care muncesc sunt condamnaţi ca întreaga lor viaţă să fie săraci, să sufere, să fie bolnavi, să fie analfabeţi şi să fie victimele unor anomalii sociale. Sau, aşa cum s-a exprimat ziarista Robin Wright, „în pofida tuturor progreselor tehnologice şi ştiinţifice înregistrate, lumea aflată la sfârşitul celui de-al XX-lea secol produce milioane de copii care aproape că nu mai speră să ducă o viaţă normală, cu atât mai puţin să conducă lumea în secolul al XXI-lea“. Aceste opinii care ne pun pe gânduri dau naştere la următoarele întrebări: Cum ar trebui trataţi copiii? Se întrevăd soluţii pentru problema muncii copilului în condiţii de exploatare?

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 5]

Ce este munca copilului?

MAJORITATEA copiilor din toate ţările muncesc într-un fel sau altul. Tipul de muncă pe care îl efectuează variază de la ţară la ţară şi în timp. Munca poate fi un element esenţial al instruirii copiilor şi un mijloc prin care se transmit meşteşuguri importante din generaţie în generaţie. În unele ţări, copiii desfăşoară adesea activităţi în cadrul unor ateliere sau prestează servicii la scară mică, devenind treptat adevăraţii muncitori de mai târziu. În alte ţări, adolescenţii muncesc câteva ore pe săptămână ca să-şi câştige bani de buzunar. Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii afirmă că o asemenea muncă „este utilă, contribuind la dezvoltarea fizică, intelectuală, spirituală, morală sau socială a copilului, fără să-i afecteze participarea şcolară, destinderea şi odihna“.

În schimb, munca copilului se referă la acei copii care muncesc ore în şir în schimbul unui salariu mic, de cele mai multe ori în condiţii care le dăunează sănătăţii. Acest gen de muncă „este în mod evident distructiv şi exploatator“, se arată în The State of the World’s Children 1997. „Nimeni n-ar putea susţine în faţa opiniei publice că exploatarea copiilor prin prostituţie poate fi acceptată în anumite condiţii. Acelaşi lucru se poate spune şi despre «munca forţată, prestată de copii pentru a plăti o datorie», expresie folosită pe scară largă pentru a indica adevărata sclavie în care ajung copiii când sunt obligaţi să plătească datoriile făcute de părinţii sau de bunicii lor. La fel stau lucrurile şi cu activităţile industriale bine cunoscute pentru că pun în mare pericol sănătatea şi siguranţa angajaţilor . . . Pur şi simplu, este inadmisibil ca vreun copil să efectueze o muncă periculoasă.“

[Chenarul/Fotografia de la paginile 8, 9]

„Mai este mult de făcut“

ORGANIZAŢIA Internaţională a Muncii (OIM) a luat iniţiativa depunând eforturi pentru a elimina cele mai grave forme de muncă a copilului. OIM propune guvernelor elaborarea unei legislaţii care să interzică munca efectuată de copii sub 15 ani. De asemenea, ea promovează încheierea de noi acorduri pentru interzicerea folosirii ca forţă de muncă a copiilor care au sub 12 ani şi pentru scoaterea în afara legii a celor mai periculoase forme de exploatare. Pentru a afla mai multe amănunte despre reuşita acestor eforturi, revista Treziţi-vă! s-a adresat dnei Sonia Rosen, directorul Programului Internaţional pentru Eliminarea Muncii Copilului, de la Ministerul American al Muncii. Ea a colaborat îndeaproape cu diverse programe ale OIM. Vă prezentăm în continuare un fragment din acest interviu.

Î: Care este cea mai eficientă modalitate de a lupta împotriva fenomenului muncii copilului?

R: Nu există o singură soluţie care să rezolve problema. Cu toate acestea, chestiunile pe care le-am dezbătut la nivel internaţional sunt chestiuni fundamentale, şi anume, impunerea unor legi corespunzătoare asociată cu un învăţământ primar universal, de preferat obligatoriu şi gratuit. Cu siguranţă că în afară de aceasta este absolut necesar să li se asigure părinţilor locuri de muncă adecvate.

Î: Sunteţi mulţumită de progresele care s-au înregistrat până acum în lupta împotriva fenomenului muncii copilului?

R: Niciodată nu sunt mulţumită. Noi spunem că dacă există chiar şi numai un copil care munceşte în condiţii de exploatare este deja prea mult. Am înregistrat mari progrese cu ajutorul programelor OIM. Însă mai este mult de făcut.

Î: Cum reacţionează comunitatea internaţională la eforturile depuse în vederea eliminării muncii copilului?

R: Nu mai ştiu cum să răspund la această întrebare. În întreaga lume există în prezent un anumit consens, şi anume că trebuie să se facă ceva în legătură cu fenomenul muncii copilului. Cred că, odată ajunşi aici, întrebările care se pun sunt: Cum şi cât de repede? Care sunt cele mai bune mijloace pe care le putem folosi pentru a face ceva în legătură cu anumite tipuri de muncă a copilului? Cred că aceasta este adevărata noastră problemă.

Î: La ce se pot aştepta copiii care muncesc?

R: Toate ţările lumii urmează să se întâlnească din nou în acest an la Geneva ca să încheie un nou acord privind cele mai grave forme de muncă a copilului. Mulţi îşi pun mari speranţe în acest acord — toate ţările, precum şi organizaţiile muncitoreşti şi cele patronale. Să sperăm că acesta va crea o nouă structură al cărei obiectiv să fie eliminarea celor mai grave forme de muncă a copilului.

Nu toţi împărtăşesc optimismul Soniei Rosen. Charles MacCormack, preşedintele Organizaţiei Salvaţi Copiii, are unele rezerve în această privinţă. „Nu există nici voinţă politică, nici opinie publică informată [pentru a se elimina problema]“, spune el. De ce? Iată ce declară Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii: „Fenomenul muncii copilului este adesea un fenomen complex. Este alimentat de forţe puternice, printre acestea numărându-se mulţi patroni, grupări care au un anumit interes, economişti care recomandă păstrarea cu orice preţ a unei pieţe libere şi tradiţionalişti care cred că unii copii nu au drepturi deoarece aparţin anumitor caste sau clase sociale“.

[Legenda fotografiei]

Sonia Rosen

[Legenda fotografiilor de la pagina 5]

Trista istorie a muncii copilului include şi munca grea din mine şi din fabricile de bumbac

[Provenienţa fotografiilor]

U.S. National Archives photos

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Copil care caută în gunoaie

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Copil care munceşte din greu pentru a aduna lemne de foc

[Provenienţa fotografiei]

UN PHOTO 148046/ J. P. Laffont - SYGMA

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Copii care muncesc într-o fabrică de textile

[Provenienţa fotografiei]

CORBIS/Dean Conger

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Copil care vinde produse pe stradă, pentru doar 6 cenţi pe zi

[Provenienţa fotografiei]

UN PHOTO 148027/Jean Pierre Laffont

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Copil care munceşte într-un atelier de tâmplărie

[Provenienţa fotografiei]

UN PHOTO 148079/ J. P. Laffont - SYGMA

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Copii care se luptă să-şi câştige existenţa

[Provenienţa fotografiei]

UN PHOTO 148048/J. P. Laffont - SYGMA