Din erou militar am devenit soldat al lui Cristos
RELATARE DE LOUIS LOLLIOT
La 16 august 1944 luptam alături de trupele aliaţilor care debarcaseră pe plajele din sudul Franţei în timpul celui de-al doilea război mondial. După o săptămână de lupte purtate pe coasta mediteraneană, batalionul meu de tancuri a intrat în portul Marsilia şi şi-a croit drum sus pe un deal, spre Bazilica Notre-Dame-de-la-Garde. Noi trebuia să ocupăm fortificaţiile germane de aici.
S-AU dat lupte crâncene. Un tanc din trupa mea a fost lovit, iar trei dintre camarazii mei din acel tanc au fost ucişi. Apoi o mină a smuls una dintre şenilele tancului meu, avariindu-l. Hotărâţi să rămânem pe poziţii, am continuat să luptăm ore în şir.
Ţinând o mitralieră într-o mână şi un steag francez în cealaltă mână, am profitat de o perioadă de acalmie şi am înaintat pe jos alături de un luptător din trupele Francezii Liberi. Epuizat şi negru de la praful de puşcă, am înfipt steagul francez la intrarea în bazilică.
Eliberarea
În săptămânile care au urmat, am înaintat spre nord, urmărind trupele germane care se retrăgeau. Din cauza trăgătorilor aflaţi în ascunzători şi a sârmelor întinse la înălţimea capului deasupra drumului a trebuit să înaintăm cu trapele tancurilor închise.
În octombrie, detaşamentul nostru a ajuns la Ramonchamp, un mic oraş aflat în munţii Vosges, din nord-estul Franţei. Orăşelul părea pustiu. În timp ce stăteam în turela tancului meu şi cercetam împrejurimile, de la o fereastră, cineva a lansat o rachetă care a intrat în tanc şi a explodat, ucigând pe loc trei dintre oamenii mei. Eu şi un alt soldat am fost răniţi grav, iar tancul a fost imobilizat. În ciuda celor 17 schije din picior, am preluat comanda tancului în timp ce un alt tanc ne remorca.
În urma acestei întâmplări am primit telegrame prin care eram lăudat. După câteva zile, generalul de Lattre de Tassigny, comandantul Armatei 1 franceze, mi-a oferit o decoraţie pentru ceea ce făcusem la Marsilia, după care a spus: „Ne vom revedea în curând“.
Nu peste mult timp am fost numit ataşatul personal al generalului. Mai târziu, l-am însoţit la Berlin, unde el a fost reprezentantul Franţei la capitularea Germaniei din 8 mai 1945. În următorii patru ani am fost la ordinele lui.
Însă cum am ajuns să particip la nişte evenimente atât de importante din timpul celui de-al doilea război mondial?
Instruire religioasă şi militară
Am fost crescut ca un romano-catolic devotat, având dorinţa să-i slujesc lui Dumnezeu şi să-mi slujesc ţara. La 29 august 1939, cu numai câteva zile înainte ca Franţa să intre în război, am semnat o cerere pentru a mă înrola în trupele de vehicule blindate uşoare. Nu aveam decât 18 ani. După cinci luni de instruire primită la Academia Militară din Paris am fost trimis ca tânăr subofiţer pe frontul de est din Franţa.
Aceasta era perioada cunoscută drept „războiul ciudat“, numită aşa pentru că nu făceam altceva decât să aşteptăm trupele germane care luptau pe alte fronturi. Apoi, când, în sfârşit, germanii au atacat, am fost luat prizonier în iunie 1940. După două luni am fugit şi am reuşit în cele din urmă să mă alătur trupelor franceze din nordul Africii.
În timpul campaniei din Tunisia dusă împotriva trupelor germane conduse de generalul Erwin Rommel, căruia i se spunea Vulpea Deşertului, am avut arsuri pe mai mult de 70% din suprafaţa corpului şi am stat în comă timp de 9 zile. Am stat trei luni într-un spital din Sidi-bel-Abbès, aflat în nord-estul Algeriei, unde era şi sediul Legiunii Franceze Străine. Pe când mă aflam în nordul Africii am primit Croix de Guerre (Crucea Militară).
Preoţii catolici ne-au îndemnat să ne îndeplinim datoria „creştină“. Conformându-mă îndemnurilor lor, eram gata să-mi dau şi viaţa pentru Franţa. Înainte de luptă mă împărtăşeam ori de câte ori aveam posibilitatea, iar când mă aflam în toiul luptelor, mă rugam la Dumnezeu şi la Fecioara Maria.
Aveam respect faţă de soldaţii duşmani, mulţi dintre ei fiind tot romano-catolici devotaţi. Unii purtau o curea cu o cataramă pe care scria Gott mit uns (Dumnezeu este cu noi). Nu pare ciudat să crezi că Dumnezeu avea să răspundă la rugăciunile adresate de soldaţii care luptau în tabere opuse şi care erau de aceeaşi religie?
După război au loc schimbări
După război, la 10 aprilie 1947, m-am căsătorit cu Reine, o fată din Mouilleron-en-Pareds, oraşul natal al generalului de Lattre de Tassigny, oraş aflat în regiunea Vendée. Generalul a fost martorul meu la nuntă. Acesta a murit în ianuarie 1952, iar la funeraliile organizate de statul francez am purtat drapelul său.
Apoi, într-o duminică dimineaţa, spre sfârşitul anului 1952, pe când eu şi soţia mea ne pregăteam să mergem la liturghie cu fetiţa noastră, doi Martori ai lui Iehova au sunat la uşă. Ceea ce au spus ei despre Biblie ne-a stârnit curiozitatea. Deşi eu şi soţia mea eram persoane foarte religioase, ştiam puţine lucruri din Biblie, deoarece Biserica noastră ne-a descurajat în ce priveşte citirea Bibliei. Martorul care s-a oferit să studieze Biblia cu noi a fost Léopold Jontès, pe atunci supraveghetorul Filialei din Franţa a Martorilor lui Iehova. Cu ajutorul acestui studiu biblic am reuşit în sfârşit să găsesc răspunsuri la întrebările pe care mi le pusesem încă din copilărie şi la care nu găsisem răspuns.
De exemplu, întotdeauna am fost nedumerit în legătură cu rugăciunea Tatăl nostru. Fiind catolic, credeam că toţi oamenii buni merg la cer când mor şi, prin urmare, nu reuşeam să înţeleg de ce ne rugam lui Dumnezeu „facă-se voia Ta . . . şi pe pământ“ (Matei 6:9, 10). Preoţii cu care am stat de vorbă fie au ocolit răspunsul la întrebare, fie au spus că această rugăciune va primi răspuns când toţi oamenii vor deveni romano-catolici. Însă nu eram mulţumit de acest răspuns.
Preoţii nu mi-au dat răspunsuri mulţumitoare nici la întrebările referitoare la Trinitate. Conform cuvintelor din crezul bisericesc, această învăţătură catolică spune că „Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, Spiritul Sfânt este Dumnezeu, şi totuşi nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu“. Prin urmare, când am descoperit că Biblia învaţă clar că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi nu însuşi Dumnezeul Atotputernic, şi eu, şi soţia mea ne-am bucurat nespus de mult. — Marcu 12:30, 32; Luca 22:42; Ioan 14:28; Faptele 2:32; 1 Corinteni 11:3.
Amândoi ne-am simţit ca şi cum ni s-ar fi deschis pentru prima dată ochii şi am fi găsit o perlă de o valoare inestimabilă, care merita orice sacrificiu (Matei 13:46). Ne-am dat seama că pentru a obţine această comoară va trebui să luăm o decizie. În scurt timp am adoptat acelaşi punct de vedere ca cel al apostolului Pavel, care a spus că el considera „toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus“. Astfel am făcut unele schimbări în viaţă pentru a-i sluji lui Dumnezeu. — Filipeni 3:8.
Am luat poziţie
În aprilie 1953, la numai câteva luni după ce am început să studiem Biblia cu Martorii, am primit ordin să mă alătur trupelor expediţionare franceze care urmau să fie trimise să lupte în Indochina. În acea vreme eram adjutantul ofiţerului comandant din Senat la Paris. Însă ajunsesem deja să înţeleg principiul biblic referitor la neutralitate şi mi-am dat seama că trebuia să iau o decizie (Ioan 17:16). Mi-am informat superiorii că refuzam să îndeplinesc ordinele primite în legătură cu Indochina, menţionând dorinţa mea de a nu mai participa la nici un război. — Isaia 2:4.
„Îţi dai seama că vei fi dezaprobat şi că toate uşile ţi se vor închide în faţă?“, m-au întrebat superiorii mei. Din acel moment am fost trecut pe linie moartă, ca să zic aşa. Însă acest lucru a fost o protecţie, întrucât nu am mai fost chemat pentru nici un exerciţiu militar. Mulţi dintre membrii familiilor noastre şi dintre prieteni nu înţelegeau cum am putut să dau cu piciorul la ceea ce ei considerau a fi o poziţie privilegiată în societate.
Datorită faptelor mele militare, autorităţile m-au tratat în mod preferenţial, respectându-mă în pofida convingerilor mele. Pentru următorii doi ani mi s-a acordat o scutire medicală pe termen lung şi nu a mai trebuit să-mi reiau nici una dintre funcţii. În acest timp, eu şi soţia mea am asistat la întrunirile congregaţiei locale a Martorilor lui Iehova şi chiar le-am împărtăşit altora noile noastre convingeri.
În sfârşit, soldat al lui Cristos!
În cele din urmă, la începutul anului 1955, am fost eliberat de toate obligaţiile militare. După 15 zile, la 12 martie, eu şi soţia mea ne-am simbolizat dedicarea la Iehova Dumnezeu botezându-ne în apă cu ocazia unui congres ţinut la Versailles. Întrucât situaţia mea profesională s-a schimbat, a trebuit să-mi caut diferite locuri de muncă pentru a mă îngriji de necesităţile familiei mele. În următorii patru ani am lucrat ca portar la Halles (piaţa centrală) din Paris. Deşi nu mi-a fost uşor să fac o asemenea schimbare, Iehova mi-a binecuvântat eforturile.
De-a lungul anilor, eu şi soţia mea am putut să ajutăm mulţi oameni să accepte mesajul Bibliei. Am avut ocazia să le explic punctul de vedere creştin referitor la neutralitate mai multor oficialităţi civile şi militare. Fosta mea carieră de soldat s-a dovedit utilă pentru a înlătura prejudecăţile pe care le aveau mulţi cu privire la Martorii lui Iehova. Am avut ocazia să explic poziţia noastră creştină referitoare la neutralitate când este vorba de războaiele dintre naţiuni, arătând că această poziţie este la fel cu cea adoptată de primii discipoli ai lui Cristos. De exemplu, profesorul C. Cadoux a scris următoarele în cartea sa The Early Church and the World (Biserica timpurie şi lumea): „Cel puţin până în timpul domniei lui Marcus Aurelius [161–180 e.n.], nici un creştin nu a devenit soldat după botez“.
Una dintre cele mai grele încercări prin care am trecut a fost moartea soţiei mele, survenită în 1977. Ea a murit după un an de suferinţă, exprimându-şi plină de curaj credinţa chiar până în clipa morţii. Minunata speranţă a învierii a fost cea care m-a susţinut (Ioan 5:28, 29). Am reuşit să depăşesc durerea şi în urma faptului că am slujit ca pionier regular, adică ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova. Am început acest serviciu în 1982, după ce am ieşit la pensie. Apoi, în 1988, am avut bucuria de a sluji ca instructor la şcoala pentru instruirea pionierilor.
De la moartea soţiei mele a trebuit să lupt din când în când cu momente de deprimare. Însă prietenii apropiaţi, tari pe plan spiritual, m-au ajutat să mă pun pe picioare. În toate aceste încercări prin care am trecut am simţit întotdeauna bunătatea iubitoare şi puterea lui Iehova, care le poartă de grijă tuturor acelora ce se încred în el (Psalmul 18:2). În plus, încercările prin care trecem ne ajută să fim mai bine instruiţi pentru războiul spiritual pe care îl purtăm (1 Petru 1:6, 7). La rândul meu, în calitate de bătrân de congregaţie, am putut să-i ajut pe cei care erau deprimaţi. — 1 Tesaloniceni 5:14.
Când eram copil visam să fiu soldat şi, într-un fel, am rămas soldat. Am ieşit dintr-o armată ca să intru în alta, devenind „ostaş al lui Hristos Isus“ (2 Timotei 2:3). În prezent, în pofida sănătăţii mele precare, mă străduiesc cât pot ca să lupt ca soldat al lui Cristos în „lupta cea bună“ care în final va duce la victorie, spre gloria şi onoarea Dumnezeului nostru, Iehova. — 1 Timotei 1:18.
Louis Lolliot a murit la 1 martie 1998, în timp ce acest articol era pregătit pentru a fi publicat.
[Legenda fotografiei de la pagina 13]
Nunta noastră, la care a participat şi generalul de Lattre de Tassigny
[Legenda fotografiei de la pagina 15]
Louis Lolliot şi soţia sa, Reine, în 1976