Am găsit dreptatea nu în politică ci în adevăratul creştinism

Relatare de Xavier Noll

NEDREPTATEA! Un lucru de care m–am lovit frecvent în viaţă şi am suferit din cauza lui. De copil mi–am pus această întrebare: Să fie oare nedreptatea un fenomen în faţa căruia trebuie să te resemnezi? Nu există oare pe pămînt nici un guvern în stare să–i pună capăt? Unde poate fi găsită dreptatea? În final am găsit–o, dar nu acolo unde am crezut că o voi găsi.

În căutarea ei încă din copilărie

Am crescut la Wittelsheim, un mic orăşel alsacian din estul Franţei. Tatăl meu, ca mulţi oameni din această regiune, lucra la minele de potasiu. Pe vremea aceea, în anii ’30, un vînt de revoltă agita lumea muncitorimii. Copil fiind, s–a întîmplat să particip la manifestaţiile adulţilor care defilau cu pumnul ridicat, cîntînd cîntece revoluţionare ca „Internaţionala“ socialistă. Muncitorii cereau dreptate şi condiţii mai bune de viaţă.

Cînd minerii au intrat în grevă ocupînd mina, îi duceam mîncare tatălui meu. Îmi mai amintesc şi acum de teama ce o simţeam cînd trebuia să trec prin coridorul armat al gărzii naţionale pentru a–i da tatălui meu gamela prin grilajul minei. Mă impresionau înflăcăratele lozinci de pe flamuri şi steagurile roşii fluturînd în vînt, unele dintre ele purtînd secera şi ciocanul.

Femeile se adunau în faţa grilajului minei scandînd lozinci pentru a–şi încuraja soţii să nu abandoneze lupta împotriva „exploatatorilor“. Altele trăiau într–o continuă nelinişte din cauza soţilor lor. Într–adevăr, deşi cu idei anticapitaliste, unii oameni se duceau la lucru pe ascuns, noaptea, pentru a–şi procura cele necesare familiei. Uneori şi tatăl meu proceda în felul acesta. El lua atunci cu sine în săculeţul său un revolver pentru eventualitatea că s–ar fi întîlnit cu vreunul dintre pichetele de grevă care îi urmăreau pe spărgătorii de grevă.

Hitler invadează Franţa

La izbucnirea războiului aveam 17 ani. La cîteva luni mai tîrziu naziştii au invadat Franţa. Deoarece ei nu considerau Alsacia ca fiind un simplu teritoriu ocupat, ci ca pe o proprietate a Reichului german, toţi tinerii, şi fireşte că şi eu, urmau să fie înrolaţi în armata hitleristă. Aşa că, punîndu–mi o valiză pe portbagajul bicicletei, am fugit înainte de sosirea lor. Uneori reuşeam să mă agăţ de camioanele care fugeau spre sud. Coloanele de refugiaţi erau o ţintă sigură pentru avioanele germane; cum auzeam motoarele mă aruncam în şanţ.

Am ajuns în sudul Franţei care încă nu era ocupat de nemţi. Dar şi aici m–am lovit de nedreptate. Lucram din greu măturînd străzile, cărînd sicrie la cimitir sau încărcînd saci de cîte 50 de kilograme la o fabrică de ciment. Lucram 12 ore pe zi pentru un salariu de mizerie. Cea mai mare parte a subvenţiilor pe care ar fi trebuit să le primim ca refugiaţi ni le furau cei însărcinaţi cu plata lor.

Spre sfîrşitul anului 1940 m–am hotărît să lupt pentru eliberarea patriei mele. Am plecat în Africa de Nord unde am întîlnit ce mai rămăsese din armata franceză din Algeria. Viaţa militară nu mi–a satisfăcut cu nimic mai mult decît viaţa civilă setea de dreptate; totuşi eu doream să particip la eliberarea Europei. Spre sfîrşitul anului 1942 americanii au debarcat în Africa de Nord. În anul următor însă, manevrînd un focos de grenadă, acesta a explodat, luîndu–mi trei degete de la mînă, astfel că nu m–am mai putut alătura trupelor care au pornit să recucerească Europa.

Dezgustat de comerţ, religie şi politică

Redat vieţii civile în Algeria, am fost revoltat constatînd flagranta exploatare a omului de către om din lumea oamenilor muncii. Unul dintre colegii mei a murit în urma respirării unui gaz mortal în condiţii de muncă periculoase. Nu peste mult era să am şi eu aceeaşi soartă. Acea firmă comercială nu ţinea cont de loc de sănătatea ba nici chiar de viaţa muncitorilor. A trebuit să lupt pentru a obţine o compensaţie, dar am rămas profund dezgustat.

Deşi nu aveam decît 24 de ani, am ajuns la un azil de bătrîni unde am rămas pînă la terminarea războiului. Aici i–am cunoscut pe unii dintre militanţii comunişti francezi care fuseseră exilaţi în Algeria la începutul războiului. Ne–am simţit atraşi reciproc şi nu au trebuit să depună prea mari eforturi pentru a mă convinge să mă alătur lor în lupta împotriva nedreptăţii.

Cu aceste idei în cap m–am întors în oraşul meu natal din Alsacia la sfîrşitul războiului. Cu toate acestea, nu am găsit ceea ce speram. Am fost foarte tulburat cînd am aflat că unii membrii ai partidului comunist nu au fost buni patrioţi în timpul războiului. Într–o zi, unul dintre responsabili mi–a zis: „Tu mă înţelegi Xavier, nu ajungem la nici un rezultat dacă acceptăm numai ceea ce este cinstit.“ Nu am ezitat să–mi exprim dezaprobarea şi decepţia.

Am fost şocat, de asemenea, văzîndu–i tocmai pe cei care strigau mai tare în favoarea dreptăţii cheltuindu–şi pe băutură la cantina minei o bună parte din banii cîştigaţi, familiile lor fiind astfel nevoite să trăiască în sărăcie. Cu toate acestea, am votat încă pentru partidul comunist care, după părerea mea, era cel care lupta cel mai mult pentru obţinerea dreptăţii în favoarea clasei muncitoare.

În acelaşi timp, preotul parohiei căuta să mă convingă să devin un militant al bisericii, deoarece în copilărie eram printre copiii care îl ajutau în timpul slujbelor religioase. Dar eu îmi pierdusem încrederea în cler, convins fiind că acesta a fost întotdeauna alături de clasa dominantă. În plus, ştiam că în timpul ocupaţiei germane mulţi preoţi din Franţa au colaborat cu invadatorii. Mi–am amintit că, în timpul cît eram soldat, l–am văzut pe capelanul catolic predicînd patriotismul, în timp ce în tabăra germană un alt capelan catolic făcea acelaşi lucru. După mine, aceasta era o îndatorire a politicienilor şi a conducătorilor militari şi nu a slujitorilor bisericeşti.

În afară de aceasta, credinţa îmi era puternic zdruncinată în urma experienţelor amare. Sora mea a fost ucisă de o grenadă în ziua cînd împlinea douăzeci de ani. Atunci m–am întrebat: ’Dacă există Dumnezeu, de ce permite toate aceste nedreptăţi?‘ Totuşi, cînd mă regăseam în mijlocul naturii, atît de frumoasă şi paşnică, eram profund emoţionat. Îmi spuneam: ’Este imposibil ca toate acestea să fi apărut de la sine.‘ Atunci începeam să mă rog.

Un mesaj de speranţă

În 1947, într–o dimineaţă de duminică, am primit vizita unui bărbat şi a unei femei în vîrstă cam de treizeci de ani. Ei s–au prezentat mai întîi tatălui meu care le–a spus: „Mergeţi dincolo, la fiul meu; el citeşte tot ce îi cade în mînă.“ Era adevărat. Citeam orice. De la L’Humanité, ziar comunist, la La Croix, cotidian catolic. Bărbatul şi femeia aceea mi–au vorbit despre o lume fără războaie, în care va domni pentru totdeauna dreptatea, precum şi despre un pămînt transformat în paradis, unde fiecare va avea casa sa şi unde bolile şi moartea vor fi dispărut. Ei sprijineau cu Biblia fiecare afirmaţie. Eu am constatat că ei erau într–adevăr convinşi de lucrurile acestea.

Aveam 25 de ani şi era pentru prima oară că am pus mîna pe Biblie. Versetele ce mi le–au citit mi–au trezit curiozitatea. Toate acestea mi se păreau a fi prea frumoase pentru a fi adevărate, iar eu voiam să–mi formez o idee clară despre aceste lucruri. Vizitatorii mi–au promis că îmi vor aduce o Biblie şi mi–au lăsat cartea Eliberare precum şi broşura „Veseliţi–vă naţiuni“.

Îndată ce au plecat am început să citesc broşura. Mărturia nepoatei generalului de Gaulle despre integritatea Martorilor lui Iehova în lagărul pentru femei de la Ravensbrück mi–a deschis ochii. ’Dacă există adevăraţi creştini‘, mi–am zis eu, ’aceştia trebuie să fie.‘ Înainte de–a adormi în seara aceea, am citit în întregime şi cartea Eliberare. Găsisem în sfîrşit răspunsul la întrebarea care mă obseda de atîta vreme: „De ce un Dumnezeu drept permite nedreptatea?“

Iau poziţie alături de adevărata dreptate

A doua zi, aşa cum au promis, Martorii mi–au adus Biblia. Aveam umărul pus în ghips în urma unui accident de bicicletă şi nu puteam merge la lucru; aveam, aşadar, timp din belşug. În şase zile am citit în întregime Biblia, descoperind frumoasele–i principii drepte. Pe măsură ce înaintam în citirea ei, eram din ce în ce mai convins că această carte provenea de la Dumnezeu. Am început să înţeleg că lupta pentru instaurarea adevăratei dreptăţi trebuia să fie spirituală şi nu politică. — Efeseni 6:12.

Eram convins că toţi colegii vor fi încîntaţi să cunoască mesajul de speranţă pe care tocmai l–am descoperit. Ce decepţie cînd m–am izbit de lipsa lor de entuziasm! Cît despre mine, nu puteam să nu vestesc această veste bună semenilor mei. Îmi făcea plăcere să citez unele texte cum ar fi Iacob 5:1–4, în care cei ce se îmbogăţesc pe seama muncitorilor lor sînt sever condamnaţi.

Pe vremea aceea eram factor poştal. Pentru a nu–l enerva pe tatăl meu care a rămas credincios ideilor sale, plecam de acasă avînd pe cap chipiul şi eram atent să îl am şi la înapoiere. Într–o zi, tatăl meu i–a spus unui prieten: „De o vreme încoace fiul meu face multe ore suplimentare.“ În realitate, eu ieşeam în predicare, după ce lăsam chipiul la un Martor, de unde îl luam la reîntoarcere.

La mai puţin de trei luni după intrarea mea în legătură cu Martorii lui Iehova m–am dus singur la un congres în Basel, Elveţia. Pe la mijlocul discursului premergător botezului, i–am spus creştinei care stătea alături de mine (cea care a avut bunătatea să mă găzduiască pentru congres) că aş dori mult să mă botez, dar că nu aveam costum de baie. Îndată ea şi–a părăsit locul, revenind apoi cu cele necesare cu mult înainte de încheierea discursului.

Mi–am extins serviciul

Eu consacram deja 60 de ore lunar pentru a predica din casă în casă. Dar cînd la Sala Regatului a fost citită o scrisoare care îi îndemna pe toţi la serviciul de pionier (ca predicator cu timp integral), eu mi–am zis: ’Acesta este de mine!‘

Spre sfîrşitul anului 1949 am fost trimis ca pionier în Marsilia, mare port mediteranean. În perioada aceea de după război acolo viaţa era plăcută. Era tipul de oraş în care conducătorii tramvaielor opreau vehicolul pentru a nu–i deranja pe cei ce jucau petanquea în plină stradă. Împreună cu alţi pionieri, toţi bărbaţi, nu am găsit locuinţă decît la un pension frecventat de prostituate. Nu era un cadru ideal pentru nişte slujitori creştini, dar pot spune că, în ceea ce ne priveşte, aceste filles de joie (fete vesele) nu au spus şi nici nu au făcut vreodată vreun lucru deplasat, ci ascultau cu atenţie mesajul nostru.

Noi nu aveam decît foarte puţini bani şi ne bazam extrem de mult pe Iehova pentru a ne putea satisface necesităţile materiale. La întoarcere, seara, ne povesteam întîmplările. Într–o zi, mergînd de la uşă la uşă, am întîlnit o iugoslavă care m–a surprins cînd, pentru a–mi dovedi cît de mult îl iubeşte ea pe Dumnezeu, a luat de pe noptiera ei un crucifix mare şi l–a îmbrăţişat cu căldură. Ea a acceptat să studieze Biblia şi nu peste mult a înţeles deşertăciunea închinării la idoli.

În noiembrie 1952 sora Sara Rodriguez, o pionieră din Paris, a sosit la Marsilia pentru a ne ajuta în lucrarea de predicare. Noi, toţi fraţii pionieri, eram bucuroşi să fim întovărăşiţi de ea atunci cînd le vizitam pe femeile care manifestau interes faţă de adevărul biblic. Pînă la urmă, ca să zic aşa, „am răpit–o“, căci a devenit soţia mea.

În 1954, la trei luni după căsătoria noastră, Societatea ne–a invitat să ne ducem în Martinica, insulă franceză din Antile. Aveam să fim primii martori de dincolo de mare care aveam să predicăm în această insulă, după expulzarea misionarilor la începutul anilor 50. După o călătorie de 17 zile pe mare, am ajuns la noul nostru teritoriu. Cum vom fi primiţi? Sau cum vom trăi? Ce fel de alimente vom mînca? În cît timp vom găsi o Sală a Regatului convenabilă pentru întrunirile noastre?

Un nou teritoriu — un nou mod de viaţă

Martorii din Martinica ne–au rezervat o primire extraordinară. Cînd mergeam de la uşă la uşă oamenii ne ofereau adesea răcoritoare. Nu era un lucru neobişnuit ca adesea să fim invitaţi la masă. Insularii acceptau multe auxiliare biblice. Biblia le inspira un mare respect, cu toate că majoritatea dintre ei nu o posedau.

Prima noastră casă era o colibă acoperită cu tablă. În timpul sezonului ploios ropotele ploii bruşte pe acoperiş ne făcea să sărim din somn. Apă curentă nu primeam decît de două, trei ori pe zi. Baie nu aveam. Duşul ni–l făceam în mica noastră grădină într–un vechi butoi de ulei, turnîndu–ne unul altuia apă pe cap. Era cam primitiv, dar foarte plăcut după o zi de umblat prin căldura soarelui.

Sara a trebuit să se adapteze bucătăriei locale şi să înveţe să coacă fructul arborelui de pîine. De copil mi–am închipuit că de ramurile arborelui de pîine atîrnă chifle. Fructul lui se aseamănă mai degrabă cu o legumă şi se prepară cam aşa cum se prepară cartofii. La început îl mîncam cu ouă de broască ţestoasă, dar cu trecerea anilor aceste ouă au devenit articol de lux. Fructul arborelui de pîine este excelent cu carne sau cu peşte.

Dificulţăţile materiale nu au durat mult şi au fost bogat compensate de binecuvîntările de ordin spiritual. Într–o zi, întorcîndu–mă acasă, mi–am anunţat soţia că am găsit o sală de întruniri cu o sută de locuri. „Cum?“ m–a întrebat ea. „Proprietarul mi–a cerut să fixez eu însumi preţul“ i–am răspuns eu. Pe vremea aceea nu îi puteam da mai mult de zece franci francezi pe lună, sumă într–adevăr mică, dar el a acceptat, lucru ce era într–adevăr o îngrijire cerească.

Noi ne gîndeam că vom fi mulţi, deoarece oamenii ne spuneau mereu: „Dacă aţi avea o sală noi am veni la întrunirile voastre.“ Pe parcursul a numeroase luni media participanţilor nu era mai mare de zece, dar perseverenţa a dat roade, şi, în Martinica, insula înflorită, există acum 24 de congregaţii cu un total de circa 2 000 de Martori.

Bogate binecuvîntări

Spre sfîrşitul anului 1958 am plecat în Guyana Franceză pentru a răspunde chemării unui tînăr student. După o călătorie de zece zile pe mare, pe o ambarcaţiune denumită Nina, am început să predic la Saint–Laurent, un port pe fluviul Maroni. Acolo am întîlnit diferiţi ocnaşi care rămăseseră acolo în urma abolirii de către Franţa, în 1945, a sistemului coloniilor penale. Apoi am pornit spre Cayenne, unde l–am întîlnit pe tînărul pentru care venisem. Ca multe alte persoane care s–au abonat la periodicele noastre în timpul şederii mele în Guyana, el este astăzi un slujitor activ al lui Iehova.

Soţia mea şi cu mine am fost invitaţi de mai multe ori la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, la Brooklyn, pentru a urma diferite cursuri. Noi am petrecut acolo mai bine de un an. Acolo am putut vedea în realitate cum sînt puse în aplicare în mijlocul poporului lui Dumnezeu principiile biblice ale dreptăţii şi egalităţii. Cei care au o poziţie de răspundere mănîncă la aceeaşi masă cu cei mai tineri care lucrează la tipografie, primind aceeaşi modestă sumă de bani pentru cheltuielile lor. Egalitatea şi dreptatea, visul tinereţii mele, sînt o realitate vie în acel loc.

Am ajuns la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani şi am în urma mea patruzeci de ani de serviciu cu timp integral. O bună parte din aceşti ani i–am petrecut cutreierînd drumurile Martinicăi, împreună cu soţia mea, pe motocicletă, pentru a anunţa vestea bună despre noul sistem pe care Iehova îl va fonda pe dreptate. Noi lucrăm acum la filială, într–o clădire care dă spre minunatul golf din Fort–de–France. Toţi aceşti ani trăiţi în organizaţia lui Dumnezeu m–au învăţat o lecţie importantă: Adevărata dreptate, fără bariere rasiale, tribale sau religioase, nu poate fi găsită decît printre slujitorii lui Dumnezeu. Împreună cu toţi aceia pe care i–am văzut de–a lungul anilor îmbrăţişînd adevărul, împărtăşim speranţa de a trăi în curînd pe un pămînt nou în care va locui dreptatea. — 2 Petru 3:13.

[Notă de subsol]