„Nu mai trăim pentru noi înşine“

RELATARE DE JACK JOHANSSON

Africanul, un soldat din Malawi, mi-a ordonat să stau pe malul râului în bătaia luminii de la farurile Land Roverului. Când soldatul şi-a ridicat puşca la umăr, Lloyd Likhwide s-a repezit spre malul râului şi s-a aşezat în faţa mea. El l-a implorat pe soldat: „Împuşcă-mă pe mine! Mai bine împuşcă-mă pe mine, nu pe acest străin care nu a făcut nimic rău!“ De ce un african era gata să-şi sacrifice viaţa pentru mine, un european? Permiteţi-mi să vă explic cum am ajuns misionar în Africa, cu aproape 40 de ani în urmă.

ÎN 1942, când aveam doar nouă ani, mama a murit, lăsându-l pe tata cu cinci copii. Eu eram cel mai mic. După patru luni, tata, care era unul dintre primii Martori ai lui Iehova din Finlanda, a murit înecat, într-un accident. Sora mea cea mai mare, Maja, a avut grijă de noi, ceilalţi copii, şi am reuşit să ne păstrăm ferma. Maja s-a îngrijit şi de lucrurile spirituale, iar la un an de la moartea tatei, ea şi unul dintre fraţii mei şi-au simbolizat dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botezul în apă. După un an m-am botezat şi eu, la vârsta de 11 ani.

O decizie hotărâtoare

În 1951, după ce mi-am terminat studiile la un institut de comerţ, am început să lucrez pentru Compania Ford Motor din Finlanda. După şase luni am primit o veste surprinzătoare de la un ministru itinerant înţelept din rândul Martorilor lui Iehova. El mă invita să ţin cu ocazia unei adunări o cuvântare despre binecuvântările pionieratului, adică ale ministerului cu timp integral. Nu m-am simţit la largul meu, întrucât lucram cu normă întreagă la o companie şi mă gândeam că niciodată nu voi putea să vorbesc din toată inima despre acest subiect. M-am rugat lui Iehova în legătură cu această chestiune. Mi-am dat seama că creştinii nu trebuie să „mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit . . . pentru ei“ şi, ca urmare, am hotărât să-mi schimb priorităţile în viaţă ca să pot sluji ca pionier. — 2 Corinteni 5:15.

Supraveghetorul meu mi-a promis că îmi va dubla salariul dacă nu plecam de la această companie. Când a văzut că hotărârea mea a fost luată, el mi-a spus: „Ai luat o decizie corectă. Eu mi-am petrecut toată viaţa în acest birou, şi ce-am făcut ca să-i ajut pe oameni?“ Prin urmare, în mai 1952 am devenit pionier. La câteva săptămâni după aceea am putut să ţin cuvântarea despre pionierat cu convingere deplină.

După câteva luni de pionierat am fost condamnat la şase luni închisoare, deoarece în calitate de creştin mi-am păstrat neutralitatea. Apoi am fost închis opt luni alături de alţi tineri Martori pe insula Hästö-Busö, din Golful Finlandei. Am numit această mică insulă Micul Galaad, deoarece aici noi am organizat un program intensiv de studiere a Bibliei. Însă obiectivul meu era să urmez cursurile adevăratului Galaad, adică Şcoala Galaad a Watchtower Society, situată în apropiere de South Lansing, New York.

În timp ce mă aflam încă închis pe insulă, am primit o scrisoare din partea Biroului filialei Watch Tower Society prin care eram invitat să slujesc ca ministru itinerant al Martorilor lui Iehova. După ce aveam să fiu eliberat, trebuia să vizitez congregaţiile de limbă suedeză din Finlanda. Atunci aveam doar 20 de ani şi simţeam că nu sunt competent, dar mi-am pus încrederea în Iehova (Filipeni 4:13). Martorii din congregaţiile pe care le-am vizitat au fost minunaţi şi niciodată nu m-au dispreţuit pentru că eram doar „un copil“. — Ieremia 1:7.

În anul următor, în timp ce vizitam o congregaţie, am cunoscut-o pe Linda, care venise din Statele Unite să-şi petreacă vacanţa în Finlanda. După ce s-a întors în Statele Unite, ea a făcut progrese rapide pe plan spiritual. La scurt timp, ea s-a botezat. Ne-am căsătorit în iunie 1957. În septembrie 1958 am fost invitaţi să urmăm cursurile celei de-a 32-a clase a Şcolii Galaad. În luna februarie a anului următor am absolvit aceste cursuri şi am fost repartizaţi în Nyassaland, actuala Malawi, în sud-estul Africii.

Ministerul nostru în Africa

Ne-a plăcut foarte mult să lucrăm împreună cu fraţii noştri africani în ministerul public. În acea perioadă în Nyassaland erau peste 14 000 de Martori. Uneori călătoream cu un Land Rover, în care aveam toate lucrurile strict necesare. Ne opream în sate în care nu mai fuseseră niciodată persoane albe, dar eram întotdeauna bine primiţi. Imediat după ce soseam, întregul sat ieşea ca să ne vadă. După un salut politicos, sătenii se aşezau pe jos în tăcere şi ne studiau.

Adesea, sătenii, care erau foarte binevoitori, construiau special pentru noi o colibă, uneori din noroi, iar alteori dintr-un fel de iarbă înaltă asemănătoare trestiei de zahăr. În această colibă nu încăpea decât un pat. În timpul nopţii, hienele alergau pe lângă colibă, scoţând urlete înfiorătoare chiar lângă capul nostru. Însă nu peste mult timp, Martorii din Nyassaland aveau să se confrunte cu forţe mai periculoase decât animalele sălbatice.

Naţionalismul devine o chestiune controversată

În toată Africa au început să aibă loc mişcări de independenţă. În Nyassaland se aştepta ca toţi să adere la singurul partid politic care exista aici. Brusc, neutralitatea noastră a devenit o chestiune naţională arzătoare. Pe vremea aceea mă ocupam cu munca de la birou când supraveghetorul filialei noastre, Malcolm Vigo, era plecat. Am cerut o audienţă la dr. Hastings Kamuzu Banda, pe atunci prim-ministrul Nyassalandului. Împreună cu alţi doi bătrâni creştini i-am explicat poziţia noastră de neutralitate, iar întrevederea s-a încheiat în termeni amicali. Cu toate acestea, după aproape o lună, mai precis în februarie 1964, Elaton Mwachande a fost prima victimă a persecuţiei: el a fost străpuns mortal cu o lance în mijlocul unei mulţimi furioase. Ceilalţi Martori din satul lui au fost obligaţi să fugă.

I-am trimis domnului dr. Banda o telegramă, prin care îl rugam să se folosească de autoritatea sa pentru a pune capăt acestor violenţe. La scurt timp am primit o invitaţie ca să mă prezint la biroul primului-ministru. M-am dus la dr. Banda împreună cu un alt misionar pe nume Harold Guy şi cu Alexander Mafambana, un Martor local. La întrevedere au fost prezenţi şi doi miniştri din guvern.

Imediat ce ne-am aşezat, dr. Banda a început să fluture telegrama deasupra capului său, fără să scoată vreun cuvânt. În cele din urmă, a rupt tăcerea spunând: „Domnule Johansson, ce înseamnă această telegramă?“ I-am explicat încă o dată poziţia noastră neutră pe plan politic şi am adăugat: „Acum, având în vedere uciderea lui Elaton Mwachande, numai dumneavoastră ne mai puteţi ajuta“. Se părea că aceste cuvinte l-au mulţumit, acesta calmându-se puţin.

Însă unul dintre miniştrii din guvern care erau prezenţi a afirmat că Martorii dintr-un sat îndepărtat nu colaborau cu autorităţile locale. Celălalt ministru a menţionat apoi un alt sat îndepărtat, acuzându-i pe Martorii de acolo că ar fi vorbit nerespectuos la adresa domnului dr. Banda. Însă ei nu au putut să dea numele celor care s-au comportat în acest mod. Noi le-am explicat că Martorii lui Iehova sunt învăţaţi să respecte întotdeauna autorităţile guvernamentale. Din nefericire, în pofida eforturilor depuse de noi, nu am reuşit să corectăm părerea greşită pe care o avea dr. Banda şi miniştrii săi.

Viaţa noastră era în pericol

În 1964, Nyassalandul şi-a câştigat independenţa şi a devenit mai târziu Republica Malawi. Lucrarea noastră de predicare a continuat să se desfăşoare în condiţii oarecum normale, însă presiunile erau din ce în ce mai mari. În acest timp, Martorii din sudul ţării au telefonat spunând că acolo izbucnise o insurecţie politică. Ne-am gândit că cineva trebuia să meargă imediat acolo pentru a vedea care era situaţia Martorilor şi pentru a oferi sprijin moral. Înainte mai făcusem câteva călătorii singur prin regiuni cu arbuşti, iar Linda acceptase acest lucru plină de curaj. De data aceasta însă, ea a insistat să merg cu un tânăr Martor local, pe nume Lloyd Likhwide. În cele din urmă am fost de acord, gândindu-mă: „Dacă acest lucru o face fericită, îl voi lua cu mine“.

Ni se spusese că trebuia să trecem cu bacul un anumit râu înainte de orele 18.00, când începea camuflajul. Ne-am străduit din răsputeri să ajungem la timp, însă am întârziat din cauza drumurilor proaste. Abia mai târziu am aflat că se dăduse ordin să se tragă în toţi cei care se aflau după orele 18.00 de această parte a râului. În timp ce ne îndreptam cu maşina spre râu, am văzut că bacul trecuse deja pe cealaltă parte. Fratele Likhwide a strigat să vină şi să ne ia şi pe noi. Acesta a venit, însă un soldat de pe bac a strigat spre noi: „Trebuie să-l împuşc pe bărbatul alb!“

La început, am crezut că sunt vorbe aruncate în vânt, însă, când bacul s-a apropiat, soldatul mi-a ordonat să stau în bătaia farurilor maşinii. Atunci s-a petrecut ceea ce am povestit la început, când prietenul meu african s-a pus în faţa mea, implorându-l pe soldat să tragă în el, nu în mine. Ei bine, se pare că soldatul a fost mişcat văzând că acesta era gata să moară pentru mine şi a lăsat arma în jos. Atunci m-am gândit la cuvintele lui Isus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi“ (Ioan 15:13). Cât de bucuros am fost că am ascultat sfatul Lindei, luându-l cu mine pe acest frate drag!

A doua zi, în timp ce ne întorceam la Blantyre, drumul era blocat de nişte tineri care i-au cerut fratelui Likhwide să le arate carnetul lui de partid. Nu aveam decât o singură scăpare: să trecem cât mai repede prin mulţime! Am băgat în viteză şi maşina a sărit în faţă, speriindu-i pe tineri destul de tare ca să putem pleca. Dacă mulţimea l-ar fi reţinut pe fratele Likhwide, acest lucru ar fi însemnat probabil sfârşitul lui. Când am ajuns înapoi la filială, amândoi eram foarte speriaţi, dar recunoscători lui Iehova pentru că ne-a ocrotit.

Închişi pentru credinţa lor

Lucrarea noastră a fost interzisă în Malawi în octombrie 1967. În acel timp, în ţară existau aproximativ 18 000 de Martori. După două săptămâni am aflat că 3 000 de Martori fuseseră închişi în Lilongwe, capitala ţării. Ne-am hotărât să plecăm acolo cu maşina chiar în acea noapte pentru a le da cel puţin sprijin moral. Trebuia să parcurgem o distanţă de 300 de kilometri. Am încărcat Land Roverul cu publicaţii Watchtower, iar cu ajutorul lui Iehova am trecut prin numeroasele puncte de control aflate pe şosea fără să fim verificaţi. La toate congregaţiile aflate pe traseu am lăsat cutii cu hrană spirituală oportună.

În dimineaţa următoare ne-am îndreptat spre închisoare. Ce privelişte! Plouase toată noaptea, iar fraţii şi surorile noastre creştine fuseseră ţinuţi afară, într-un spaţiu îngrădit. Erau uzi leoarcă, iar unii încercau să-şi usuce păturile întinzându-le pe gard. Am reuşit să vorbim cu câţiva dintre ei prin gard.

Procesul lor s-a ţinut la amiază, iar pe banca martorilor au apărut mai mulţi aşa-zişi Martori. Noi am încercat să stabilim cu ei un contact vizual, însă feţele lor au rămas lipsite de expresivitate. Spre groaza noastră, toţi aceştia şi-au renegat credinţa! Am aflat însă că Martorii locali nu cunoşteau pe nici unul dintre cei care au declarat că nu mai vor să fie Martori ai lui Iehova. Se pare că a fost o încercare de a-i descuraja pe adevăraţii Martori.

Între timp am primit un ordin prin care eram expulzaţi din ţară. Filiala noastră din Blantyre a fost confiscată, iar misionarilor li s-au dat 24 de ore ca să părăsească ţara. Ni s-a părut foarte ciudat ca la întoarcere un ofiţer de poliţie să ne deschidă poarta. În după-amiaza zilei următoare a venit un funcţionar de la poliţie şi, cu un oarecare regret, ne-a arestat şi ne-a dus cu maşina la aeroport.

La 8 noiembrie 1967 am părăsit Malawi, dându-ne seama că pe fraţii noştri creştini din această ţară îi aşteptau încercări grele. Ne durea inima pentru ei. Mulţi dintre ei şi-au pierdut viaţa; sute au fost supuşi la torturi crude; iar mii şi-au pierdut locul de muncă, locuinţa şi bunurile. Cu toate acestea, aproape toţi şi-au păstrat integritatea.

Noi repartiţii

În pofida greutăţilor, nu ne-a trecut niciodată prin minte să renunţăm la lucrarea misionară. Dimpotrivă, am acceptat o nouă repartiţie: Kenya, o ţară cu peisaje contrastante şi cu oameni foarte diferiţi. Linda a fost fascinată de populaţia masai. În acea vreme nu exista nici un Martor al lui Iehova din rândul populaţiei masai. Atunci însă Linda a întâlnit-o pe Dorca, o femeie masai, şi a început să studieze Biblia cu ea.

Dorca ştia că, pentru a fi plăcută în ochii lui Dumnezeu, trebuia să-şi legalizeze căsătoria. Tatăl celor doi copii ai ei nu a fost de acord cu acest lucru şi, ca urmare, Dorca a încercat să-şi întreţină singură copiii. Bărbatul era furios pe Martori, însă era nefericit că se separase de familia lui. În cele din urmă, la îndemnul Dorcăi, a început şi el să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. El şi-a făcut ordine în viaţă, a devenit Martor şi s-a căsătorit cu Dorca. Ea a devenit pionieră, iar soţul ei şi băiatul lor cel mare sunt acum bătrâni de congregaţie.

Pe neaşteptate, în 1973, lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Kenya, iar noi am fost nevoiţi să părăsim ţara. După numai câteva luni, interdicţia a fost ridicată. Însă noi primiserăm cea de-a treia repartiţie: Congo (Brazzaville). Am sosit aici în aprilie 1974. După aproape trei ani, noi, misionarii, am fost acuzaţi pe nedrept că suntem spioni, iar lucrarea noastră a fost interzisă. Mai mult decât atât, după asasinarea preşedintelui ţării, în Brazzaville au izbucnit lupte. Toţi ceilalţi misionari au fost repartizaţi în diverse ţări, însă noi am fost rugaţi să rămânem aici cât mai mult posibil. Săptămâni la rând ne-am dus la culcare fără să ştim dacă vom vedea lumina zilei următoare. Însă dormeam bine, fiind încrezători că Iehova ne va purta de grijă. Acele câteva luni pe care le-am petrecut singuri la filială au constituit, probabil, momentele în care credinţa ne-a fost cel mai tare încercată şi cel mai mult întărită în tot serviciul nostru misionar.

În aprilie 1977 a trebuit să părăsim oraşul Brazzaville. Apoi am avut o adevărată surpriză: am fost repartizaţi în Iran ca să înfiinţăm o nouă filială. Prima problemă grea pe care am întâmpinat-o a fost învăţarea limbii persane, farsi. În perioada în care învăţam noua limbă am ajuns să facem cele mai simple comentarii la întrunirile congregaţiei, la fel de simple ca cele ale copiilor! În 1978, în Iran a început revoluţia. Am rămas în timpul celor mai grele lupte, însă în iulie 1980, toţi misionarii au fost expulzaţi.

Cea de-a cincea repartiţie ne-a purtat înapoi în centrul Africii, mai exact în Zair, actualmente Republica Democratică Congo. În această ţară am slujit timp de 15 ani. O scurtă perioadă de timp lucrarea a fost şi aici sub interdicţie. Când am sosit în această ţară, activau aproximativ 22 000 de Martori — în prezent sunt peste 100 000 de Martori!

Din nou acasă!

La 12 august 1993, Martorii lui Iehova din Malawi au devenit din nou liberi. După doi ani, eu şi Linda am fost repartizaţi înapoi în ţara în care ne-am început serviciul misionar: Malawi, frumoasa şi prietenoasa ţară cunoscută ca „Inima fierbinte a Africii“. Începând din ianuarie 1996 avem bucuria de a lucra în mijlocul fericiţilor şi paşnicilor locuitori ai acestei ţări. Preţuim mult posibilitatea de a sluji din nou alături de fraţii noştri fideli din Malawi, dintre care mulţi au suportat trei decenii de persecuţii. Fraţii noştri africani ne stimulează să facem mai mult, iar noi îi iubim. Ei au trăit cu siguranţă cuvintele lui Pavel: „În împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri“ (Faptele 14:22). Cei aproape 41 000 de Martori din Malawi pot predica acum liber şi pot să ţină congrese de proporţii.

Ne-au fost foarte dragi toate repartiţiile pe care le-am primit. Eu şi Linda am învăţat că orice experienţă, indiferent cât de grea ar fi, ne poate modela astfel încât să devenim persoane mai bune, atâta vreme cât ne păstrăm „bucuria lui Iehova“ (Neemia 8:10, NW). Eu am întâmpinat unele probleme în legătură cu schimbările pe care trebuia să le facem când plecam spre noi repartiţii. Însă faptul că Linda este o persoană adaptabilă — şi mai ales credinţa ei puternică în Iehova — m-au ajutat şi am ajuns să apreciez binecuvântarea de a avea „o soţie bună“. — Proverbele 18:22.

Cât de fericită şi de emoţionantă a fost viaţa noastră! De nenumărate ori i-am mulţumit lui Iehova pentru că ne-a ocrotit (Romani 8:31). Au trecut mai mult de patru decenii de când am ţinut acea cuvântare despre binecuvântările ministerului cu timp integral. Suntem fericiţi că „l-am pus pe Iehova la încercare şi am gustat din bunătatea sa“ (Psalmul 34:8; Maleahi 3:10). Suntem convinşi că cel mai bun mod de viaţă posibil este acela de a „nu mai trăi pentru noi înşine“.

[Harta/Fotografia de la pagina 24]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Ţările în care am slujit

Iran

Republica Congo

Republica Democratică Congo

Kenya

Malawi

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

În drum spre Malawi, trecând prin Cape Town, Africa de Sud

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Când am fost arestaţi şi expulzaţi din Malawi

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Dorca, o femeie masai, alături de soţul ei