Cartografia: un mijloc necesar pentru a cunoaşte lumea

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN CANADA

„Paradisul este undeva în Orientul Îndepărtat. Ierusalimul este centrul tuturor naţiunilor şi al ţărilor, iar lumea însăşi este un disc plat, înconjurat de oceane de apă. Aşa vedeau călugării — cei care întocmeau hărţi în evul mediu — lumea în care trăiau.“

ACESTEA sunt cuvintele pe care le-au folosit editorii unui atlas în introducere (The Reader’s Digest Great World Atlas). O asemenea concepţie religioasă, care nu se bazează deloc pe Biblie, explică într-o oarecare măsură de ce cartografia, adică întocmirea hărţilor, a progresat foarte puţin la începutul evului mediu.

Hărţile sunt absolut necesare pentru a cunoaşte noţiuni de geografie, de care avem nevoie pentru a înţelege lumea care ne înconjoară. Cu toate acestea, pentru mulţi cunoştinţele geografice au rămas aproape la nivelul celor din timpurile medievale. Cu aproape o sută de ani în urmă, scriitorul Mark Twain s-a folosit de personajul său fictiv Huckleberry Finn pentru a arăta care era problema pe timpul său. Aflat într-un balon la mare înălţime, Huck îl asigura pe prietenul său Tom Sawyer că nu au ajuns încă deasupra statului Indiana pentru că pământul era încă verde. Huck observase pe o hartă că statul Indiana era roz.

Nu cu mult timp în urmă, un profesor american de liceu îşi începea cursul de geografie rugând un elev să arate unde se află Statele Unite pe o hartă a lumii. Timp de zece ani, el şi-a început cursul în acest mod. Profesorul a declarat că, în tot acest timp, nici măcar o dată primul elev — nici chiar al doilea — nu a reuşit să arate unde se află Statele Unite! Probabil şi mai surprinzător este faptul că „3 din 10 americani nu pot să facă diferenţa între nord şi sud pe o hartă“, se arată în revista Time.

O cronică a întocmirii hărţilor

Întocmirea hărţilor este una dintre cele mai vechi şi mai deosebite forme de comunicare. Hărţile au fost gravate în piatră şi în lemn; au fost trasate pe nisip, pe hârtie şi pe pergament; au fost pictate pe piei de animale şi pe pânză; şi au fost modelate cu mâna chiar şi din zăpadă.

Potrivit cu The World Book Encyclopedia, cea mai veche hartă cunoscută datează aproximativ din anul 2300 î.e.n., aceasta fiind „o tăbliţă de lut din Babilonia care prezintă, probabil, o proprietate aflată într-o vale mărginită de munţi“. Babilonienii foloseau desene asemănătoare pentru a reprezenta zidurile cetăţilor. Aceste tăbliţe de lut au constituit primele eforturi depuse în vederea dezvoltării comunităţii.

Geograful grec Ptolemeu din Alexandria, care a trăit în secolul al II-lea e.n., ştia că pământul este rotund, aşa cum şi Biblia dezvăluise acest lucru în secolul al VIII-lea î.e.n., când a spus că Dumnezeu „stă deasupra cercului pământului“ (Isaia 40:22). Potrivit revistei Equinox, desenele lui Ptolemeu se numără „printre primele încercări consemnate în domeniul cosmografiei — reprezentarea formei lumii cunoscute“.

Puţini au ştiut de hărţile lui Ptolemeu înainte de a fi tipărite într-un atlas spre sfârşitul secolului al XV-lea. După ce au fost tipărite, ele au devenit sursa informaţiilor geografice pentru unii navigatori, cum ar fi Columb, Cabot, Magellan, Drake şi Vespucci. Chiar şi în zilele noastre, harta lumii întocmită de Ptolemeu sub formă de glob seamănă cu hărţile moderne, deşi pe harta lui, Eurasia, o masă continentală, este exagerat de mare. În Reader’s Digest Atlas of the World se spune că această exagerare „l-a făcut pe Columb să creadă că distanţa până la Asia era mai mică când a pornit să traverseze Atlanticul şi astfel el nu a înţeles că ceea ce descoperise era Lumea Nouă care se afla între Europa şi Asia“. Această aşa-zisă Lume Nouă, adică America (numele ei vine de la Amerigo Vespucci), a fost prima adăugire la o hartă a lumii, făcută în 1507.

Călătoriile care au urmat în această epocă a descoperirilor, mai precis între anii 1500 şi 1700, le-au furnizat cartografilor informaţii mai exacte. Hărţile lor au devenit documente strategice, fiind numite „instrumente ale puterii de stat“ şi „arme de război“. Cei care întocmeau hărţi erau puşi să jure că vor păstra secretul, lucrau izolaţi şi îşi păzeau hărţile cu preţul vieţii. Dacă vreun duşman se urca la bordul unei corăbii, hărţile, care erau ţinute într-un sac în care se găsea şi o greutate, erau aruncate în mare. Mult timp, naţiunile şi-au păzit cu mare grijă hărţile oficiale, iar pe timp de război, numai câţiva oameni aveau acces la ele.

Pe măsură ce se descopereau noi ţinuturi, vechile graniţe trebuiau refăcute. Geograful flamand Gerardus Mercator (1512–1594) a răspuns la această necesitate trasând hărţi care au fost reunite pentru prima oară într-o carte de ştiinţă. În cartea sa, Mercator a prezentat chipul lui Atlas, un titan uriaş din mitologie, iar de atunci cuvântul „atlas“ a început să definească o colecţie de hărţi.

Cartografia modernă

Pe măsură ce cunoştinţele geografice avansau, calitatea hărţilor se îmbunătăţea. Noile tehnici de executare a hărţilor au jucat un rol important în ce priveşte acest progres. Canadian Geographic descrie sarcina extrem de grea a topografilor din ultimii ani ai secolului trecut şi de la începutul secolului nostru: „Înfruntând căldura şi frigul, mergând călare pe cal, cu canoea, cu pluta şi pe jos . . ., ei au făcut măsurători topografice ale oraşelor şi ale parcelelor de pământ, ale pădurilor şi ale câmpurilor, ale drumurilor noroioase şi ale mlaştinilor infestate cu gândaci. Au folosit lanţuri pentru a măsura distanţa şi teodolite pentru unghiuri. Au stabilit puncte de referinţă cu ajutorul stelelor . . . şi au măsurat adâncimea apelor de coastă“.

În secolul nostru, întocmirea hărţilor a prins aripi în adevăratul sens al cuvântului. Avioanele au fost dotate cu aparate de fotografiat şi s-a început să se facă fotografii de la mare înălţime. Apoi, sateliţii orbitali lansaţi în anii ’50 au propulsat cartografia în era spaţială. La sfârşitul anilor ’80, cu ajutorul receptorilor de poziţionare globală, topografii aflaţi pe pământ puteau determina anumite poziţii geografice în orice punct al globului într-o singură oră, activitate care, cu câţiva ani în urmă, dura câteva luni.

Cartografii de azi desenează cu ajutorul echipamentelor electronice. Ei îşi actualizează hărţile folosind instrumente care au fost plasate pe orbită, la care se adaugă şi instrumentele sofisticate aflate pe pământ. Calculatoarele şi programele specializate le permit cartografilor să înmagazineze un număr extraordinar de mare de informaţii atât din domeniul cartografiei, cât şi din alte domenii. Prin urmare, o hartă la comandă se poate realiza în câteva minute, fără să se apeleze la metoda manuală de trasare, care pretinde mult timp.

Cu ajutorul unui sistem computerizat de informaţii geografice (GIS), aproape orice informaţie poate fi suprapusă pe o hartă. Un GIS poate realiza o hartă de ultimă oră a unei străzi dintr-un oraş. Acest tip de hartă poate fi folosit pentru a rezolva problemele apărute din cauza traficului înregistrat la orele de vârf. De asemenea, se pot urmări şi îndruma camioanele care se deplasează pe autostrăzile unei ţări şi chiar se poate supraveghea producţia de fân pentru fermierii care au ferme de lapte.

Reflectă hărţile realitatea?

„O hartă poate să mintă, însă niciodată nu te face să râzi“, a scris poetul Howard McCordin. De exemplu, când o hartă desenată cu mâna pe o bucată de hârtie nu arată ieşirea corectă de pe o autostradă pentru localitatea în care vrei să ajungi, nu-ţi vine deloc să râzi. Noi ne aşteptăm ca toate hărţile să fie adevărate şi să reflecte realitatea. Însă, în realitate, nu toate sunt adevărate şi nici nu reflectă realitatea.

Un arhivar a obţinut o hartă pentru alpinism a provinciei Quebec (Canada), iar mai târziu a descoperit ceva ce părea o greşeală flagrantă. „Tot Labradorul era inclus în Quebec“, a explicat el. „I-am arătat greşeala unui coleg, însă am rămas uimit când acesta mi-a spus că, probabil, n-a fost o scăpare, ci o reprezentare greşită executată în mod voit.“ Se pare că Quebecul nu a fost niciodată mulţumit cu decizia din 1927 referitoare la plasarea unei graniţe între Labrador şi Quebec şi, prin urmare, harta nu a reflectat această realitate nedorită.

Colegul arhivarului a dat şi alte exemple de hărţi care cu bună ştiinţă nu erau corecte. Acest arhivar a scris mai târziu un articol intitulat „Hărţi care înşală“, pe care l-a publicat în Canadian Geographic. În acest articol se scotea în evidenţă faptul că, „pentru a sprijini un anumit punct de vedere, cartografia poate fi manipulată cu uşurinţă“. El a scris: „Întotdeauna am fost învăţat că hărţile sunt reprezentări fidele ale realităţii, şi totuşi au existat hărţi pline de minciuni!“

În 1991, ziarul canadian The Globe and Mail, din Toronto, preciza că „o delegaţie de oficialităţi japoneze, al căror guvern susţine că deţine insulele Kurile controlate de sovietici, i-a rugat pe editorii de la [National Geographic Society] să indice acest teritoriu disputat folosind o nuanţă diferită“. De ce au dorit aceşti japonezi schimbarea culorii? Cartograful principal de la National Geographic, John Garver jr, a dat următoarea explicaţie: „Ei doreau să schimbe culoarea în verde, deoarece pe hartă Japonia este verde“.

Aşadar, culorile pot fi folosite pentru a indica anumite asocieri sau pentru a evidenţia o anumită caracteristică. De exemplu, în 1897, când s-a descoperit aur de-a lungul unui afluent al râului Klondike, hărţile au fost extrem de utile pentru a încuraja goana după aur. Numărul căutătorilor de aur a fost estimat la 100 000 de persoane. Cei care executau hărţi au colorat Alaska şi Yukonul cu galben-închis pentru a sugera extraordinarele posibilităţi de a găsi aur.

Alte concepţii pot influenţa aspectul unei hărţi într-o măsură mult mai mare. De exemplu, în 1982 s-a executat o „Hartă întoarsă“, în care emisfera sudică era reprezentată în partea de sus. De ce s-a realizat o astfel de hartă? Deoarece se credea că faptul de a fi în partea de sus oferă superioritate şi demnitate şi că o asemenea hartă ar avea un efect pozitiv asupra ţărilor mai sărace de pe glob, situate în emisfera sudică.

Dificultatea cu care se confruntă cartografii

Chiar dacă un cartograf doreşte să reflecte realitatea, realizarea unei hărţi pe o suprafaţă plană prezintă o problemă. Aceasta se datorează faptului că apar distorsiuni atunci când se desenează suprafaţa unei sfere pe o suprafaţă plană. Este ca şi cum s-ar încerca să se îndrepte coaja de la o portocală întreagă. S-ar putea ca forma continentelor să fie corectă, însă mărimea lor este disproporţionată. Astfel, John Garver jr a spus: „Singura hartă exactă este un glob“. Dar pentru că globurile sunt greu de transportat, o hartă a lumii plană şi colorată este foarte apreciată şi utilă.

În 1988, National Geographic a realizat o nouă hartă a lumii. Anunţând acest eveniment, ziarul Time a explicat cu ce problemă se confruntă cartografii: „De obicei, imaginile de pe hărţi nu reflectă adevărata formă şi mărimea relativă a continentelor şi a mărilor“. Ne putem da seama imediat de acest lucru dacă facem o comparaţie între harta lumii editată de National Geographic Society în 1988 şi hărţile lumii realizate de aceeaşi societate până în acel an.

Iată ce a spus Time în legătură cu diferenţele foarte mari dintre aceste hărţi: „Pe noua hartă a lumii pe care [National Geographic Society] o trimite celor 11 milioane de membri ai ei, Uniunea Sovietică a pierdut 47 milioane de kilometri pătraţi — mai mult de două treimi din teritoriul care apărea reprezentat pe hărţile editate de National Geographic în ultima jumătate de secol“.

Încă de pe vremea lui Ptolemeu, cartografii s-au luptat cu problema prezentării mărimii relative a zonelor de pe glob. De exemplu, într-o proiecţie cartografică pe care National Geographic a folosit-o timp de 66 de ani, Alaska este de cinci ori mai mare decât în realitate! Aceste probleme legate de distorsiuni ne ajută să înţelegem de ce Arthur Robinson, care este considerat de mulţi decanul cartografilor americani, a spus următoarele cuvinte: „Întocmirea hărţilor este, în egală măsură, o artă şi o ştiinţă“. Harta adoptată de National Geographic Society în 1988 reprezintă „cel mai bun echilibru care s-a putut realiza între geografie şi estetică“, a declarat John Garver jr.

Ce îi rezervă viitorul?

Este clar că întocmirea hărţilor înseamnă mult mai mult decât îşi dau seama mulţi oameni. Cu cât se cunosc mai multe lucruri despre pământ, cu atât hărţile pot fi mai exacte. Totuşi, aceste cunoştinţe nu sunt uşor de obţinut. Prin urmare, aşa cum a spus scriitorul Lloyd Brown cu ani în urmă, „până când nu va veni vremea în care toţi oamenii vor putea naviga până la ţărmul unui vecin fără să le fie teamă şi vor putea călători prin orice ţară sau vor putea zbura pe deasupra oricărei ţări fără să fie împuşcaţi sau opriţi, marea hartă a lumii la care oamenii au visat de secole trebuie să mai aştepte. Poate că într-o bună zi va fi terminată“.

Din fericire, profeţia biblică arată că întregul glob va fi în cele din urmă unit sub conducerea Regelui numit de Dumnezeu, şi anume Isus Cristos. O profeţie biblică spune referitor la acesta următoarele: „El va stăpâni de la o mare la alta şi de la Fluviu până la marginile pământului“ (Psalmul 72:8). Când disputele privitoare la graniţele teritoriale şi rivalităţile politice vor dispărea în sfârşit şi când nu vor mai exista conflicte între state, atunci se va putea realiza o hartă perfectă a lumii.

[Legenda fotografiilor de la paginile 16, 17]

Ptolemeu şi harta lumii realizată de el

Gerardus Mercator

[Provenienţa fotografiilor]

Ptolemeu şi Mercator: Culver Pictures; harta lumii realizată de Ptolemeu: Gianni Dagli Orti/Corbis; globul: Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.; fundalul de pe paginile 16–19: The Complete Encyclopedia of Illustration/J. G. Heck