O promisiune pe care sunt hotărât să o respect
RELATARE DE MARIAN TSIBOULSKI
ÎN FEBRUARIE 1945, când aveam 20 de ani, eram soldat în armata sovietică, armată care i-a împins pe germani spre ţara lor sute de kilometri. Zilnic vedeam ororile războiului, iar pe camarazii mei murind în jurul meu. Am ajuns aproape de Breslau (Germania), în prezent Wrocław (Polonia). Într-o seară, sătul de măcelul şi suferinţa din jur, i-am promis lui Dumnezeu că, dacă mă va ajuta să mă întorc teafăr acasă, îmi voi dedica viaţa îndeplinirii voinţei sale.
Trei luni mai târziu, Germania a fost înfrântă. În decembrie 1945 am fost eliberat din armată şi am ajuns, după un drum lung şi obositor, la Rogizno, un sat aflat în apropiere de Lvov (actualmente Lviv), Ucraina, oraşul natal al tatălui meu. A doua zi dimineaţă am întâlnit un Martor al lui Iehova, care mi-a depus o mărturie temeinică despre Regatul lui Dumnezeu. Deşi ştiam deja câteva lucruri despre Biblie şi chiar citisem unele publicaţii ale Martorilor, de această dată inima mea fusese mişcată. Mi-am dat seama că această întâlnire avea legătură cu promisiunea mea.
Îmi respect promisiunea
La scurt timp am primit un post de învăţător la o şcoală elementară. Însă nu au trecut nici doi ani, şi am fost dat afară, deoarece preşedintele Inspectoratului şcolar districtual a hotărât că în şcoli trebuia acordată o instruire ateistă. Prin această perioadă, în mai 1947, am început să particip la lucrarea publică de predicare alături de Martorii lui Iehova. Martorii m-au încurajat să mă mut în sud, în oraşul Borislav, unde am găsit foarte repede de lucru ca electrician.
În Borislav am întâlnit persoane care deveniseră Martori în anii ’30. Acestea aveau multe publicaţii biblice, pe care le-am citit cu mare atenţie, printre aceste publicaţii numărându-se şi unele volume ale Studiilor în Scripturi şi majoritatea cărţilor scrise de Joseph Rutherford, fost preşedinte al Watch Tower Society. Am citit şi unele ediţii mai vechi ale revistelor Turnul de veghere şi Epoca de aur (în prezent Treziţi-vă!), pe care le aveau unii Martori. Însă ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost o colecţie de scrisori ale unor Martori din Germania care fuseseră condamnaţi la moarte în timpul regimului nazist. Aceste scrisori au fost traduse în poloneză, au fost copiate la mimeograf, după care au fost legate sub formă de broşură. Mai târziu, am găsit putere să îndur încercările, amintindu-mi de integritatea acelor fraţi germani.
În cele din urmă, în 1949 m-am botezat într-unul din lacurile din Borislav, îndeplinindu-mi astfel în mod oficial promisiunea de a-i sluji lui Dumnezeu, promisiune pe care am făcut-o pe câmpul de luptă. Însă acum era vorba despre o promisiune bazată pe cunoştinţa exactă.
Încep încercările
Nu după mult timp, am fost concediat. Ca urmare, în februarie 1950 m-am mutat în oraşul vecin Stri, unde am găsit din nou de lucru ca electrician. Am fost primit cu căldură de fraţii mei creştini şi am fost invitat să ţin cuvântarea la Comemorarea anuală a morţii lui Isus Cristos care s-a ţinut câteva săptămâni mai târziu.
În acea perioadă, Martorii erau provocaţi şi ameninţaţi tot mai mult. Eram urmăriţi de unii membri ai KGB-ului (Comitetul de Securitate a Statului Sovietic). Prin urmare, eram foarte precauţi, fiind pregătiţi în vederea unor posibile arestări şi interogări. Faptul că intonam cântările Regatului la întruniri ne-a ajutat să rămânem tari spiritualiceşte.
La 3 iulie 1950 mi s-a cerut să semnez Apelul de la Stockholm, apel prin care se cerea interzicerea folosirii armelor nucleare şi despre care se spunea că fusese semnat de peste 273 000 000 de persoane, îndeosebi de cetăţeni ai ţărilor comuniste. Când am refuzat să semnez, explicând că sunt neutru din punct de vedere politic, am fost concediat din nou. După acest incident am fost arestat, judecat şi condamnat la 25 de ani de detenţie într-un lagăr de muncă.
Dintr-un lagăr în altul
În decembrie 1950, pe mulţi dintre noi ne-au urcat într-un vagon de vite şi ne-au trimis la circa 3 000 de kilometri depărtare, într-o zonă aflată în nordul munţilor Urali, care împart Rusia în două, partea asiatică şi cea europeană. Aici am fost încarcerat în mai multe lagăre. Viaţa era la fel peste tot: muncă grea şi mâncare puţină. În două sau trei luni, cei care erau tineri şi sănătoşi deveneau nişte cadavre vii. Mulţi au murit. Nici nu mai îndrăzneam să ne gândim că vom supravieţui, mai ales cei care aveam condamnări pe mulţi ani.
Cel mai greu pentru mine a fost anul în care nu am avut literatură biblică şi nici o legătură cu alţi Martori. Izolarea era cel mai mare chin. Însă eram întărit spiritualiceşte deoarece unii deţinuţi ascultau când le vorbeam despre Regatul lui Dumnezeu. În cele din urmă, rugăciunea mea fierbinte a fost ascultată şi am fost transferat într-un alt mare complex de lagăre, aflat spre sud-est la circa 2 000 de kilometri distanţă, în Angarsk, un oraş întemeiat de puţin timp în estul Siberiei. Aici se construia un mare combinat chimic, iar cea mai mare parte a muncii era făcută de deţinuţi.
Am fost repartizat în Lagărul 13, în apropiere de şantier. Imediat m-am întâlnit cu alţi Martori, care mi-au dat ultimele numere ale revistei Turnul de veghere şi ale publicaţiei Informatorul, cum se numea pe atunci Ministerul nostru pentru Regat. Ce ospăţ spiritual! Dar de unde veneau toate acestea?
În aprilie 1951, mii de Martori din Ucraina fuseseră exilaţi în Siberia, mulţi dintre ei fiind trimişi în zone aflate destul de aproape de Angarsk. Aceşti fraţi au obţinut exemplare ale Turnului de veghere şi alte publicaţii, pe care le-au reprodus în secret şi apoi le-au introdus pe ascuns în lagăre. Am primit şi o Biblie. Am împărţit-o în mai multe fascicule, pe care le-am distribuit între noi. Astfel, în caz că se făcea o percheziţie, pierdeam numai o parte din Biblie. În lagăre ţineam chiar şi un studiu al Turnului de veghere şi o Şcoală de Minister Teocratic!
Mai târziu, în 1952, am fost transferat în Lagărul 8. În luna martie a acelui an am ţinut Comemorarea într-o încăpere micuţă în care deţinuţii îşi ţineau lucrurile personale. Au fost prezente doar 12 persoane: 3 Martori şi 9 persoane interesate. Nu se ştie cum, însă conducerea a aflat despre întrunirea noastră, iar eu am fost închis în Lagărul 12, care era un lagăr penal, deoarece eram ceea ce ei numeau „un agitator înrăit“. În acest lagăr se aflau deja alţi cinci Martori, care fuseseră pedepsiţi şi ei pentru că predicaseră. În timp ce ne aflam aici, am fost obligaţi să săpăm o groapă mare pentru fundaţie numai cu ajutorul unor târnăcoape şi cazmale.
Mulţi dintre deţinuţii din Lagărul 12 erau cei mai înrăiţi criminali. Cu siguranţă, conducerea complexului s-a gândit că, punându-ne cu ei, vom fi demoralizaţi. Însă noi am vorbit despre Regatul lui Dumnezeu, iar în barăci cântam cântările Regatului. Odată, după ce ne-am oprit din cântat, conducătorul bandei din lagăr s-a simţit îndemnat să se apropie de un Martor şi să-i zică: „Să se atingă numa’ careva de voi, că-i fac de petrecanie!“ Chiar şi unii criminali au învăţat cântările Regatului şi cântau împreună cu noi!
La mijlocul anului 1953, mai mulţi Martori din alte lagăre au fost transferaţi în Lagărul 1. La început, în Lagărul 1 eram 48 de Martori, însă, în mai puţin de trei ani, numărul nostru a crescut la 64 de Martori. Da, în acea perioadă, 16 persoane au luat poziţie de partea adevărului biblic şi au fost botezate! Deşi conducerea complexului era mereu în căutare de dovezi ale activităţii noastre religioase, noi reuşeam să ţinem întruniri şi să facem botezuri în clădirea cu băi, deoarece cel care răspundea de această clădire era Martor.
Libertate şi o familie
În 1956, majoritatea Martorilor din lagăre au fost eliberaţi, şi astfel mesagerii veştii bune s-au împrăştiat în toate colţurile vastului teritoriu sovietic. Condamnarea mea la 25 de ani de detenţie a fost redusă la 10 ani şi, în final, la 6 ani şi 6 luni. Prin urmare, în februarie 1957 am fost şi eu eliberat.
Am mers mai întâi la Biriusinsk, un oraş din Siberia, aflat la circa 600 de kilometri nord-vest de Angarsk. Mulţi Martori ucraineni fuseseră deportaţi în acea zonă şi m-am bucurat că le-am putut împărtăşi din experienţele mele şi am reuşit să aflu câte ceva despre alţi Martori care erau cunoştinţe comune. De aici m-am întors în Borislav, Ucraina, unde locuia o Martoră ucraineancă pe nume Eugenia Bachinskaia. Ea fusese eliberată din închisoare cu un an înaintea mea.
Eugenia era o Martoră neînfricată, care fusese condamnată la moarte în 1950 din cauza lucrării de predicare. Cu toate acestea, după 18 zile petrecute într-o celulă a condamnaţilor la moarte, condamnarea ei a fost redusă la 25 de ani într-un lagăr special. Spre sfârşitul anului 1957, când m-am întors în Ucraina, ne-am căsătorit. După căsătorie ne gândeam să ne stabilim în Borislav, unde, cu nouă ani în urmă, mă botezasem. Însă a trebuit să plec, pentru că mi s-au dat 48 de ore ca să părăsesc Ucraina!
Am mers în Caucaz, în sudul Rusiei, iar Eugenia mi s-a alăturat mai târziu. După ce am locuit aproape şase luni într-o mică magazie, am plecat de aici spre Biriusinsk pentru a ne alătura fraţilor şi surorilor noastre creştine exilate. În Biriusinsk erau aproape 500 de astfel de fraţi şi cinci congregaţii, iar eu am fost numit supraveghetor care prezidează într-una din congregaţii. În 1959 s-a născut fiica noastră Oksana, iar în 1960, cealaltă fiică, Marianna. De când erau foarte mici, ele au fost mereu la întruniri şi au crescut în ritmul spiritual al activităţii congregaţiei din Siberia.
Autorităţile siberiene erau destul de tolerante faţă de activitatea congregaţiei, cel puţin în comparaţie cu restricţiile severe impuse lucrării noastre în Ucraina. Totuşi, nu era uşor să ne întrunim cu întreaga congregaţie. Înmormântările erau ocazii în care ne puteam aduna în număr mare. Cu aceste ocazii, mai mulţi fraţi ţineau cuvântări biblice instructive. Însă când au înţeles ce se petrecea, autorităţile au luat măsuri. De exemplu, cu o anumită ocazie, o procesiune funerală a fost oprită, iar sicriul a fost luat cu forţa şi dus la cimitir, unde a fost îngropat.
Înapoi în Ucraina
În 1965 ne-am întors în Ucraina, stabilindu-ne în Kremenciug. În acest oraş, aflat la circa 800 de kilometri est de Borislav, nu erau decât 12 Martori. Am stat aici aproape cinci ani; în cea mai mare parte a timpului am slujit congregaţiile ca supraveghetor itinerant. În 1969, când fetele noastre aveau 9 şi respectiv 10 ani, am fost invitaţi să ne mutăm spre sud pentru a-i ajuta pe fraţii din micul oraş Molociansk.
În Molociansk am primit o citaţie de la KGB pentru a mă prezenta pentru o discuţie, care a durat mai multe ore. De fapt, am primit şase citaţii! De fiecare dată mi se promitea un viitor strălucit dacă renunţam la legăturile mele cu „iehoviştii“. În cele din urmă, răbdarea KGB-ului a luat sfârşit, iar eu şi un alt Martor am fost condamnaţi la un an de închisoare.
După ce mi-am executat pedeapsa, în 1973 m-am mutat împreună cu familia într-un mic sat aflat în apropiere de Kremenciug. În locuinţa noastră ţineam întrunirile creştine în secret; tot aici am ţinut în 1974 şi Comemorarea morţii lui Cristos. A doua zi dimineaţă, locuinţa noastră a fost percheziţionată, iar eu am fost arestat.
Procesul, lagărul de muncă şi exilul
La proces nu au putut asista decât cei care aveau invitaţie, intrarea publicului fiind interzisă. Cei prezenţi erau oficialităţi care ocupau poziţii înalte şi conducători ai comunităţii, adică crema societăţii. Nu mi-am ales nici un avocat şi mi s-au acordat 45 de minute ca să-mi prezint propria apărare. Cu o zi înainte de proces, Eugenia şi fiicele noastre au îngenuncheat şi s-au rugat nu ca să mi se dea o pedeapsă mai uşoară sau să fiu graţiat, ci ca să pot depune o mărturie temeinică despre Regat şi numele sfânt al lui Iehova.
Procesul a început cu citirea unor pasaje din revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! chiar de către judecător. Reacţia auditoriului nu a fost cea scontată de judecător. Întrucât oamenii au auzit că această lume rea va fi ştearsă din existenţă în Armaghedon şi că Regatul lui Dumnezeu va guverna peste pământ, ei erau derutaţi — nu mai ştiau ce să creadă. Judecătorul şi-a dat seama imediat de greşeala lui, iar în timpul argumentaţiei mele din încheiere, el a încercat să-şi repare greşeala întrerupându-mă mereu. Cu toate acestea, citind direct din publicaţiile noastre, judecătorul mi-a dat o mână de ajutor pentru a depune o excelentă mărturie, iar inima mi s-a umplut de recunoştinţă. Cu toate acestea, am fost condamnat la cinci ani de muncă silnică, după care urma să fiu exilat încă cinci ani.
Am petrecut următorii cinci ani în mijlocul unor criminali înrăiţi în nordul îndepărtat, şi anume în lagărul de muncă Iodva din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Komi. În acea perioadă am avut multe ocazii de a depune mărturie despre Regat la aproape 1 200 de deţinuţi, precum şi la cei din conducerea lagărului. În 1979, după ce am fost eliberat, am fost exilat în Vorkuta, un oraş aflat dincolo de Cercul Polar. La scurt timp după ce mi-am găsit de lucru şi o locuinţă, a venit la Vorkuta şi familia mea.
Se ştie că Vorkuta a fost construit pe oasele deţinuţilor de aici, printre care şi mulţi Martori care fuseseră închişi cu câteva decenii înainte. În prezent, el este un oraş obişnuit, în care nu se mai vede nici un lagăr de muncă. Însă în permafrostul oraşului şi a împrejurimilor acestuia se află cadavrele nenumăraţilor martiri care şi-au dat viaţa pentru a-i aduce laude lui Iehova.
Ne bucurăm de libertate religioasă
În 1989 am mers din Vorkuta în Polonia pentru a asista la două congrese internaţionale organizate de Martorii lui Iehova. Nu ne-a fost ruşine de lacrimile de bucurie pe care le-am vărsat în timp ce priveam zeci de mii de fraţi şi surori creştine din Varşovia şi Katowice care se bucurau de compania colaboratorilor lor, fără să le fie teamă că vor fi arestaţi. Un vis a devenit realitate. Ne-am întors în Vorkuta mai hotărâţi ca oricând să slujim intereselor Regatului.
Însă dincolo de Cercul Polar, clima este aspră, iar sănătatea Eugeniei a fost afectată. Astfel, în anul următor ne-am mutat înapoi la Kremenciug, unde îi slujim lui Iehova cu bucurie, având parte de o libertate mai mare. Amândoi ginerii sunt bătrâni de congregaţie aici în Ucraina. Iar fiicele noastre, deşi cresc patru copii, sunt pioniere, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral.
Din când în când îmi amintesc de câmpul de luptă din 1945 şi de promisiunea pe care am făcut-o în urmă cu mai bine de o jumătate de secol. Ca să îmi pot respecta această promisiune, Iehova mi-a oferit cunoştinţa exactă, aceeaşi cunoştinţă care le-a determinat pe alte milioane de persoane să facă o promisiune asemănătoare, aceea de a-i sluji lui Iehova pentru totdeauna.
[Harta/Fotografia de la pagina 23]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
RUSIA
Vorkuta
Lviv
Borislav
UCRAINA
Kremenciug
Molociansk
Munţii Caucaz
Biriusinsk
Angarsk
Alături de cele două fiice ale noastre, de soţii şi cei patru copii ai lor
[Provenienţa hărţii]
Mountain High Maps® Copyright © 1997 Digital Wisdom, Inc.