Cât de periculoase sunt programele TV?

Titlurile apărute în ziarele din 18 decembrie 1997 anunţau că un program TV de desene animate a îmbolnăvit o mulţime de persoane din Tokyo, Japonia. Sute de persoane au fost duse la spital. „Unii copii vomitau sânge, iar alţii au avut crize sau şi-au pierdut cunoştinţa“, se spunea în The New York Times. „Medicii şi psihologii au atras atenţia că acest caz este un avertisment uimitor care arată cât de vulnerabili pot fi copiii la unele emisiuni de televiziune din prezent.“

Ziarul new-yorkez Daily News declara: „Ieri, Japonia a fost cuprinsă de panică după apariţia la TV, în cadrul unor desene animate, a unui monstru din a cărui ochi roşii ţâşneau lumini puternice, iar în toată ţara, sute de copii au avut brusc convulsii.

Marţi seara, după ce au privit desenele animate la televizor, . . . aproape 600 de copii şi câţiva adulţi au fost duşi rapid la secţiile de urgenţă ale spitalelor“. Unii au fost internaţi la secţiile de reanimare, având probleme respiratorii.

Yukiko Iwasaki, mama unui copil de 8 ani, a explicat: „Am fost şocată când am văzut că fetiţa mea şi-a pierdut cunoştinţa. Ea a început să respire abia când am lovit-o pe spate“.

Producătorii programelor TV pentru copii nu au putut să explice cum pot fi răspunzătoare de astfel de reacţii periculoase şi violente nişte tehnici de animaţie despre care ei susţin că au fost folosite de „sute de ori“.

Unii părinţi, conştienţi de efectele dăunătoare ale vizionării programelor TV, au ţinut sub control vizionarea programelor TV sau chiar au scos televizorul din locuinţa lor. Un părinte din Allen, Texas (SUA), a remarcat că, înainte ca televizorul să fi fost scos din casă, copiii lui „nu reuşeau să se concentreze decât pentru scurte perioade de timp, erau iritabili, nu colaborau şi se plictiseau mereu“. El a explicat în continuare: „În prezent, aproape toţi cei cinci copii ai noştri — care au între 6 şi 17 ani — sunt elevi de nota zece. De când am scos televizorul din casă, ei şi-au dezvoltat rapid interesul faţă de diverse domenii, cum ar fi sportul, cititul, arta, utilizarea calculatorului etc.

O întâmplare deosebită, pe care nu o pot uita, a avut loc cu aproape doi ani în urmă. Fiul meu, pe atunci în vârstă de 9 ani, a sunat de la o petrecere dată de un prieten, unde urma să doarmă peste noapte, şi ne-a rugat să-l aducem acasă. . . . Când ne-am dus să-l luăm, l-am întrebat ce se întâmplase. El a spus: «Petrecerea e atât de plictisitoare! Nu vor decât să stea şi să se uite la televizor»“.