Puma — peste tot şi nicăieri

De la corespondentul nostru din Brazilia

DEASUPRA pădurii tropicale din America de Sud, cerul începea să capete acea nuanţă greu de definit, chiar înainte ca noaptea tropicală să şteargă toate culorile. Atunci, pe neaşteptate şi fără zgomot, a apărut puma! Ea a pătruns cu precauţie într-un luminiş din pădure şi s-a oprit brusc.

Pentru o clipă, marea felină a rămas nemişcată; doar vârful cozii ei continua să se mişte ca un ştergător de parbriz care merge la viteză mică. Când a observat că este urmărită, puma a traversat în salturi luminişul şi s-a năpustit în pădure. În acea după-amiază, cu câţiva ani în urmă, am reuşit să înţeleg de ce pantofii de sport ai alergătorilor, automobilele rapide şi chiar şi avioanele de luptă poartă numele acesteia. În mod clar, puma, sau cuguarul, a doua felină ca mărime din America, este concepută pentru viteză.a

Un pachet de muşchi

Deoarece blana pumei este maro-roşcat uni, s-ar putea să vă gândiţi la o leoaică. Însă faţa ei nu este la fel de pătrăţoasă ca şi a verişoarei ei africane. Dimpotrivă, capul pumei este mic şi rotund şi are două urechi mici şi la fel de rotunde. Din profil, capul ei seamănă cu un glonţ — are o formă aerodinamică şi este alungit. Puma vă priveşte ţintă cu nişte ochi mari, verzi. O pată albă pe blana din jurul gurii lasă impresia că şi-a băgat botul într-un castron cu lapte şi a uitat să se şteargă la gură. Corpul ei, mlădios şi zvelt, poate atinge o lungime de 1,5 metri sau mai mult, nepunând la socoteală şi coada ei groasă, cu vârful negru.

Deoarece picioarele din spate sunt lungi şi robuste, crupa ei este mai înaltă decât umerii. Aceste picioare puternice îi dau acestui pachet de muşchi de 60 de kilograme puterea necesară să se lanseze de pe sol ca o rachetă. Au fost văzute pume executând pe verticală sărituri până la înălţimea de 5 metri, dintr-un singur salt. Este ca şi cum ar fi executat o săritură cu prăjina, fără să se mai deranjeze să folosească o prăjină!

Când sare jos, puma este la fel de impresionantă. Se ştie că face salturi zburătoare spre sol de la o înălţime de 18 metri. Această distanţă este aproape dublul înălţimii platformei folosite de săritorii olimpici de la platformă, cu diferenţa că puma nu beneficiază la aterizare de un bazin de înot plin cu apă. Cu toate acestea, când atinge solul, felina este gata să sară, ca şi cum ar fi aterizat pe o trambulină.

„Este un animal puternic, care te impresionează“, spune etologul Kenneth Logan. „Când afli cum supravieţuiesc, aceste feline îţi impun un mare respect.“ Ceea ce este remarcabil însă este faptul că acestea par să fie, practic, peste tot şi totuşi nicăieri.

Aproape peste tot, totuşi invizibilă

Când primii colonişti s-au stabilit în Lumea Nouă, aria de răspândire a pumei cuprindea întregul continent, de la Atlantic până la Pacific. Pumele trăiau în munţi, în mlaştini, în prerii şi în junglă. Deşi vânătorii şi fermierii au eliminat în prezent puma din multe regiuni din America de Nord, ea rămâne totuşi felina tipic americană, hoinărind încă din Canada până la extremitatea Americii de Sud. Dacă aţi evalua succesul unui animal după suprafaţa ariei de răspândire şi după diversitatea habitatului, atunci puma trebuie să ocupe primul loc între mamiferele originare din America, care trăiesc în prezent aici. Care este secretul succesului ei?

Puma este bine echipată pentru a supravieţui. Ea are un stomac rezistent şi foloseşte diverse metode de vânătoare. Ea se poate adapta aproape la orice tip de mâncare locală. „Poate să ucidă şi să tragă un animal de cinci ori mai mare decât ea, însă mănâncă şi lăcuste, dacă nu se găseşte altceva prin preajmă“, declară un veterinar care a examinat conţinutul stomacului mai multor pume ucise în Brazilia. „Când vine vorba de mâncare, puma este mai adaptabilă decât oricare altă specie de feline.“

Diversele tipuri de mâncare necesită şi diverse aptitudini de vânătoare. Înhăţarea unei păsări, de pildă, necesită o tactică diferită de cea folosită pentru a se năpusti asupra unei căprioare. Cum procedează puma? În pădurile aflate pe coasta estică a Braziliei, ea o atrage pe găinuşa de pampas imitând strigătul păsării. „Este o imitaţie perfectă“, spune un observator. „Găinuşa de pampas cântă doar de câteva ori, însă puma fluieră încontinuu de 10 sau de 20 de ori.“ Cu toate acestea, metoda dă rezultate bune. Găinuşa crede că o pasăre mascul gălăgioasă i-a invadat teritoriul şi decide să facă câţiva paşi înainte ca să se ia la întrecere cu rivalul ei — o mişcare care se dovedeşte a fi fatală.

Fie că încercaţi să vedeţi o pumă în America de Nord, fie în America Centrală sau în America de Sud, aceasta reuşeşte, în cea mai mare parte a timpului, să rămână neobservată — la fel ca aerul, omniprezent, însă invizibil. Adjectivele care au fost utilizate cel mai frecvent de cercetătorii care au studiat puma sunt „ascunsă, de negăsit şi prudentă“. După ce a ucis în jur de 70 de pume, un vânător a recunoscut că „nu văzuse niciodată vreuna dintre victimele lui înainte ca ea să se fi urcat într-un copac obligată de câini“. Nu este de mirare că cercetătorii frustraţi au numit-o felina „care te înnebuneşte când este vorba să o găseşti“!

O felină cu multe nume

Însă felina tipic americană nu este numai greu de găsit, ci şi greu de definit. Puma „are mai multe nume decât oricare alt mamifer din lume“, se spune în The Guinness Book of Animal Records. În afară de cele peste 40 de nume cunoscute în limba engleză, „mai are cel puţin 18 nume în limbile sud-americane şi alte 25 de nume în limbile indienilor din America de Nord“.

Puma este numele folosit cel mai frecvent de zoologi şi provine din limba quechua din Peru. Alte câteva nume care i-au fost date acestei feline sunt: leul de munte, leul argintiu, cuguarul, tigrul roşu şi tigrul căprioarelor.

Dr. Faiçal Simon, custode al Grădinii Zoologice din São Paulo şi expert în pume, a făcut următoarea observaţie: „Comportamentul pumei şi capacităţile ei fizice au foarte puţine puncte comune cu cele ale celorlalte feline mari“. Ea este cu adevărat o altă specie de felină, şi încă una care variază mult ca mărime şi culoare. În toată America sunt identificate până la 30 de subspecii de pume, dintre care 6 trăiesc în Brazilia.

Ar trebui exterminată?

Pentru mulţi crescători de vite din Brazilia şi din alte ţări, puma este un dăunător şi, prin urmare, trebuie împuşcată imediat ce dai cu ochii de ea. Dar merită oare puma această reputaţie de ucigaş de vite în serie? „Dacă în preajmă există animale sălbatice, puma rareori ucide vite“, explică dr. Simon. „Cu siguranţă, cele câteva cazuri în care s-a întâmplat să ucidă vite nu justifică distrugerea sistematică a acestui animal. De fapt, împuşcând pumele, crescătorii de vite îşi fac rău lor înşişi.“ Cum anume?

De exemplu, în Pantanal, o zonă mlăştinoasă din Brazilia, care are o suprafaţă mai mare decât cea a Coreei de Sud şi unde nenumărate vite hoinăresc în voie, crescătorii ucid pumele. Ca urmare, populaţia de tatu — hrana favorită a pumei din această regiune — creşte cu rapiditate, arată dr. Simon. Tatu este un mamifer de mărimea unui iepure, are corpul acoperit cu plăci osoase şi sapă gropi. Fără nici o pumă prin preajmă, tatu transformă păşunile din Pantanal în câmpuri ucigaşe. Cum aşa?

Ei bine, vitele calcă în gropi, îşi rup picioarele şi mor. „Acei crescători de vite pierd acum mai multe vite decât înainte, deoarece au ucis pumele“, declară dr. Simon. „Nu este decât un alt exemplu despre ceea ce se întâmplă atunci când omul intervine în natură.“

Un număr tot mai mare de persoane din America doresc ca puma să fie ocrotită. Prin urmare, autorităţile din anumite regiuni ale Americii de Nord au emis legi care arată că există interes faţă de pumă şi prin care se ţine sub control vânătoarea şi se menţine habitatul felinei.

Ca urmare, în vestul Statelor Unite, puma a apărut din nou, repopulând fostele ei habitate. Este adevărat, nu toţi sunt încântaţi de acest lucru, însă mulţi se bucură. Revista Smithsonian semnalează că puma „a cunoscut o frumoasă . . . schimbare, într-un timp relativ scurt, trecând de la dăunător la animal foarte dorit“.

Puma este dorită de iubitorii naturii şi de vânători. Pentru primii, felina este un simbol impresionant al sălbăticiei, însă pentru ultimii, ea rămâne un trofeu. Întrebarea care se pune este: Cât timp va putea puma să îndeplinească ambele roluri?

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 26]

‘Trăieşte şi lasă şi pe alţii să trăiască’?

În vestul Statelor Unite, legile care ocrotesc puma, sau cuguarul, nu au avut ca rezultat numai creşterea populaţiei de pume, ci şi înmulţirea cazurilor în care pumele şi oamenii au intrat în conflict. Cauza este evidentă: un număr tot mai mare de persoane locuiesc la graniţa ţinuturilor sălbatice — în ţara pumei —, ceea ce generează probleme legate de siguranţa populaţiei. Dar chiar şi în această situaţie, cazurile în care puma atacă oameni sunt încă rare.

Începând din 1890, cercetătorii au înregistrat pe teritoriul Statelor Unite şi al Canadei 65 de atacuri ale pumei asupra oamenilor — ceea ce înseamnă aproximativ 3 atacuri la fiecare cinci ani. Dintre aceste 65 de atacuri, se pare că doar 10 au fost mortale. Ca o comparaţie, numai în Statele Unite, aproximativ 40 de persoane mor anual înţepate de albine.

„Având în vedere ocaziile existente, precizează etologul Kevin Hansen, atacurile asupra oamenilor sunt, într-adevăr, evenimente surprinzător de rare, ceea ce sugerează că cuguarul are o extraordinară dorinţă de a trăi şi de a-i lăsa şi pe alţii să trăiască, cel puţin când este vorba de oameni.“

[Provenienţa fotografiilor de la pagina 25]

Fotografiile: Courtesy São Paulo Zoo